Cum îi ajută arhitectura pe copii să înțeleagă lumea din jur – De vorbă cu Ioana Boruga, fondatoarea Little Layers

Cum îi ajută arhitectura pe copii să înțeleagă lumea din jur – De vorbă cu Ioana Boruga, fondatoarea Little Layers

Fondat de arhitecta și urbanista Ioana Boruga, studioul Little Layers pornește de la ideea că arhitectura poate deveni, pentru copii, un exercițiu de observare, întrebare și gândire spațială.

În locul unui model de urmat sau al unui rezultat prestabilit, copiii primesc o întrebare: unde așezi o casă, pentru cine construiești, cum faci un turn să stea în picioare, cum ajunge lumina într-un spațiu? De aici începe un proces în care ideea este desenată, testată și transformată într-o machetă. Copilul nu este încurajat să reproducă o soluție, ci să descopere una proprie și să poată explica alegerile pe care le-a făcut.

Pentru Ioana Boruga, arhitectura devine astfel un limbaj prin care copiii pot înțelege nu doar spațiul construit, ci și relația lor cu lumea din jur: casa, strada, cartierul, orașul și oamenii care le folosesc. Iar procesul de la schiță la machetă îi învață să privească o idee din mai multe unghiuri, să observe ce funcționează, să accepte o dificultate și să caute o altă variantă.

Am stat de vorbă cu Ioana despre cum a apărut Little Layers, despre diferența dintre a crea și a gândi, despre libertatea de a greși și despre ce pot spune machetele copiilor despre felul în care văd lumea.

Little Layers: arhitectura ca exercițiu de gândire

Cum ai ajuns la ideea unui studio în care arhitectura devine un instrument de învățare pentru copii? Ce nevoie ai simțit că nu era suficient acoperită prin activitățile existente?

Am construit Little Layers în jurul unui lucru esențial în proiectare: înainte să construiești, trebuie să înțelegi pentru cine construiești și ce vrei să rezolvi. Mi-am dorit să fac acest proces accesibil copiilor, prin lucruri pe care le pot desena, atinge și transforma.

Nevoia pe care am vrut să o pun în centru este aceea de a lua decizii proprii. Să ai o idee, să o încerci, să vezi ce funcționează și să poți explica de ce ai ales așa. Eu pregătesc tema, materialele și etapele de lucru. În interiorul acestei structuri, copilul are loc să-și dezvolte proiectul. Pentru mine, este important să poată recunoaște în ceea ce construiește propria gândire.

Little Layers pornește de la ideea că „nu predăm creație, predăm gândire”. Ce înseamnă, concret, această abordare și ce vrei să exerseze copiii în timpul unui atelier?

Mă interesează ce se întâmplă între „am o idee” și „uite ce am construit”. Acolo apar întrebările, alegerile și încercările.

Dacă proiectăm o casă pentru un personaj, discutăm despre cum trăiește, de cât spațiu are nevoie, pe unde intră sau unde se odihnește. Copilul începe să lege forma de un motiv. Apoi verifică prin construcție dacă ceea ce a gândit funcționează.

Vreau să exerseze observația, compararea unor variante și capacitatea de a-și susține o alegere. Creativitatea este prezentă în tot acest proces. Iar întrebarea mea este, foarte des: „Ce te-a făcut să alegi această variantă?”

Libertatea de a experimenta și de a greși

Una dintre regulile de la Little Layers este „Nu predăm. Nu corectăm. Nu copiem.” De ce este important ca un copil să găsească propria soluție, chiar dacă aceasta nu este cea la care s-ar fi gândit un adult?

Prin această formulare mă refer la relația dintre adult și ideea copilului. Rolul meu este să explic, să arăt tehnici și să pun întrebări care îl ajută să avanseze. Evit să intervin în proiect doar pentru a-l aduce mai aproape de gustul meu.

Libertatea de a alege vine împreună cu o provocare concretă. Dacă un turn trebuie să stea în picioare, stabilitatea lui poate fi verificată. Dacă se înclină, căutăm cauza și încercăm o modificare. Copilul primește astfel feedback din ceea ce face.

O soluție diferită de a mea merită înțeleasă. Dacă intervin prea repede, risc să opresc o idee înainte să aflu unde ar fi putut duce.

Cum arată un atelier Little Layers, de la prima întrebare până la momentul în care copilul își prezintă proiectul? Ce se întâmplă, de fapt, în acele ore?

Începem cu o întrebare sau o situație de rezolvat. La grupa mică, intrăm în temă prin poveste, personaje și demonstrații vizuale. La cei mai mari, aprofundăm explicațiile și comparăm mai multe posibilități.

Urmează explorarea. La „Lumina secretă”, de exemplu, folosim lanterne, oglinzi și materiale transparente pentru a observa lumina și umbra. Această experiență pregătește partea de proiectare.

Copiii își desenează ideile, apoi construiesc, potrivesc piese, verifică și ajustează. Eu îi îndrum pe parcurs. La final, fiecare își prezintă proiectul și explică o parte dintre alegerile făcute. Prezentarea contează: îl ajută să pună în cuvinte ceea ce până atunci a exprimat prin desen și construcție.

Ce spun machetele despre lumea copiilor

De la o casă pentru un personaj imaginar până la proiectarea unui cartier, copiii sunt puși să gândească spații și orașe. Ce te surprinde cel mai mult în soluțiile lor?

Mă surprinde cât de multe lucruri despre ei pot încăpea într-un proiect. La „Cartierul meu”, o fetiță și-a numit strada după cântăreața preferată. Când și-a prezentat proiectul, a vorbit despre natură și despre dorința ca toată lumea să fie egală.

Mi se pare foarte interesant cum se întâlnesc aici un reper personal și o idee despre viața împreună. Proiectul îi oferă copilului ocazia să arate ce contează pentru el și cum și-ar dori să fie lumea din jur.

De aceea țin la momentul prezentării. Explicația copilului poate adăuga proiectului un sens pe care, privind doar macheta, nu l-ai fi descoperit.

Ce învață copilul despre propriul mod de a gândi atunci când își transformă desenul într-o machetă?

Descoperă ce a prevăzut și ce a rămas de rezolvat. Pe hârtie, două elemente pot părea ușor de legat. Când le construiește, trebuie să găsească o îmbinare, să țină cont de grosimea materialului sau să adauge un sprijin.

Acest proces îi oferă un motiv concret să revină asupra ideii. Poate schimba o dimensiune, poziția unei piese sau ordinea în care lucrează. Îmi doresc să capete familiaritate cu această revenire: să poată privi o dificultate, să o descrie și să încerce ceva.

Desenul și macheta devin două moduri de a cerceta aceeași idee. Fiecare scoate la iveală alte întrebări.

De la propria casă la înțelegerea orașului

În ce fel poate arhitectura să îi ajute pe copii să înțeleagă mai bine lumea din jurul lor, de la casă până la oraș?

Pornim de la experiențe familiare: lumina din cameră, drumul spre școală, locul preferat din parc. Apoi încercăm să înțelegem ce anume face un spațiu plăcut, incomod sau dificil de folosit.

De ce este bine să avem umbră lângă un loc de joacă? Ce se întâmplă când trotuarul se întrerupe? Cum ajungem de la o casă la alta?

Astfel, putem lega proiectele de la atelier de locurile prin care copiii trec zilnic. Mi-aș dori să devină mai atenți la ele și să își poată formula părerea: „Aici îmi este ușor să merg”, „Aici am nevoie de ajutor”, „Asta aș schimba”. Sunt observații de la care poate începe înțelegerea unui oraș.

Ce descoperă copiii atunci când trebuie să proiecteze pentru un „client” diferit de ei?

Au de răspuns la o întrebare care schimbă proiectul: ceea ce aș alege eu îi este potrivit și celui pentru care construiesc?

Un personaj sau un animal ne permite să discutăm despre dimensiuni, mișcare, adăpost și obiceiuri. Copilul trebuie să țină cont de aceste nevoi când își desenează soluția. Într-un proiect cu un vecin, intervine și ascultarea: afli ce își dorește celălalt și vezi cum se întâlnesc alegerile voastre.

Pentru mine, aceasta este o formă concretă de a exersa empatia. Atenția acordată altcuiva se vede în proiect: într-o intrare, într-un spațiu comun sau într-un traseu pe care îl poate folosi.

Ce câștigă copiii din atelierele de arhitectură

Ce le-ai spune părinților care aud „atelier de arhitectură” și se gândesc la o activitate prea tehnică pentru un copil? Ce poate câștiga din această experiență?

Le-aș spune că pornim de la întrebări foarte accesibile: cum construim un adăpost, ce face un turn să stea, pe unde putem trece? Complexitatea crește în funcție de vârstă, iar explicațiile sunt legate de ceea ce copiii pot observa și încerca.

Nu au nevoie de cunoștințe de arhitectură sau de un anumit nivel la desen. Au nevoie de ocazia de a explora și de îndrumare potrivită.

Atelierul le oferă situații în care pot exersa răbdarea, gândirea spațială, colaborarea și exprimarea unei idei. Îmi doresc să plece cu o experiență pe care o pot povesti: ce au vrut să facă, ce le-a ieșit și cum au rezolvat o dificultate. Acest proces are valoare indiferent de profesia pe care o vor alege.

Lucrul cu copiii a schimbat felul în care privești arhitectura și orașul? Ce ai învățat de la ei?

Mă face să acord mai multă atenție explicației din spatele unei alegeri. Un adult poate privi repede o construcție și poate evalua proporțiile, ordinea sau finisajele. Ca să înțelegi proiectul copilului, trebuie să îl și asculți.

Pentru mine, lecția este să las timp acestei explicații și să nu mă grăbesc să decid ce ar trebui schimbat. O alegere aparent neobișnuită poate avea un motiv care merită explorat.

Aceeași întrebare este valoroasă și când privim orașul: ce contează pentru persoana care folosește acest loc? Lucrul cu copiii aduce foarte aproape această perspectivă și mă face să o păstrez în centrul discuției.

Următorul pas: „Orașul în mișcare”

Care este următorul strat pentru Little Layers? Ce ți-ai dori să descopere sau să construiască împreună cu voi copiii?

Pregătesc „Orașul în mișcare”, un modul despre trasee, legături și felul în care împărțim spațiul orașului. Pornim de la situații concrete: cum ajungem de acasă în parc, cum depășim o diferență de nivel sau cum facem loc unor oameni care se deplasează diferit.

Copiii vor putea să deseneze, să construiască și să testeze soluții. Îmi doresc ca partea de proiectare să rămână la fel de importantă ca realizarea machetei.

Dezvolt și proiectele comune, construite pe parcursul mai multor întâlniri, în care casele copiilor devin vecinătăți, străzi și cartiere. Aici apare o întrebare nouă: cum facem ca alegerile fiecăruia să funcționeze împreună?