CLIN D’OEIL | JUSTIN QUINNELL: “Prin fotografie, caut să văd lumea cu ochii minţii şi nu ai tehnologiei”

Cu un aparat foto ținut în gură, camere construite din cutii de conserve și experimente cu lentile de gheață, Justin Quinnell explorează fotografia dincolo de regulile convenționale. În acest interviu realizat de Ioan Big, artistul vorbește despre libertatea experimentului, fotografia pinhole și întâlnirea cu publicul Bucharest Photofest.

Printre invitaţii apreciatului festival internaţional de fotografie Bucharest Photofest (9-18 octombrie), se numără Justin Quinnell, unul dintre cei mai importanţi artişti vizuali britanici, expert recunoscut la nivel global în tehnicile de captare a imaginii low-tech, mai ales în camere obscure şi fotografia pinhole, alternativă radicală la fotografia convențională, care explorează o lume situată dincolo de limitele ochiului și redescoperă hazardul, uimirea și încântarea prin intermediul experimentului, calități tot mai absente din practica fotografică contemporană.

Pionier al fotografiei experimentale încă de la începutul anilor ’90, JUSTIN QUINNELL a devenit celebru prin radicala lui serie Mouthpiece, pentru care a dezvoltat o cameră pinhole ţinută în gură, dar şi datorită solarigrafiilor cu expuneri de până la şase luni, realizate cu ajutorul unor camere improvizate din cutii de conservă. Fondator al comunităţii Real Photography, Justin desfăşoară în paralel cu practica lui artistică absolut unică o intensă activitate de educare a publicului de toate vârstele, prin intermediul unor volume precum Discovering Light sau Build Your Own Pinhole Camera şi a sute de workshop-uri susţinute în întreaga lume.

Justin Quinnell și fotografia experimentală: dincolo de ecrane și tehnologie

Justin, de aproape patru decenii, eşti reputat pentru abordarea neconvențională a fotografiei ca mijloc de exprimare şi, mai mult, ai un rol esenţial în organizarea Experimental Photography Festival din Barcelona înca de la înfiinţare. Din perspectiva ta, cum se poate defini fotografia experimentală?

Cred că ar trebui definit mai degrabă ce înseamnă fotografia în prezent, dar, mai ales, ce va fi în viitor, pentru că lumea fotografiei a devenit extraordinar de vastă şi aproape deloc experimentală, fiind strâns legată deopotrivă de rețelele sociale și de publicitate, de interesele comerciale ale marilor companii. Toate acestea distrag atenția privitorului într-o mare măsură, astfel încât, într-un anume sens, fotografia alternativă devine tot mai relevantă prin faptul că se constituie într-un soi de reacție împotriva puzderiei de imagini convenționale digitale de genul „pisoiaşi drăguți într-un coșuleț” din social media.

Cred că, în acest context, în care totul se schimbă într-un ritm ameţitor, ceea ce face fotografia experimentală este să te ducă într-o lume în care nu știi ce se va întâmpla în continuare, care te surprinde mereu. Este adevărat că fiecare aplicație și fiecare cameră digitală oferă un control mai bun fotografului, dar eu consider că marea problemă o reprezintă ecranele în sine… cred că ecranele dispozitivelor ce intermediază fotografia constituie o barieră aproape completă împotriva interacțiunii sociale şi a vieţii tale ca individualitate în această lume.

Uite, chiar zilele trecute am susținut o prezentare în fața a câteva sute de persoane, iar experiența a fost extrem de interactivă, iar asta e ce mi s-a fixat în memorie, pentru că, în fond, asta înseamnă să trăiești cu adevărat, nu să te uiți mereu la ce e în jurul tău prin intermediul unui ecran.

Cu alte cuvinte, în ce mă priveşte, „alternativa experimentală” se defineşte în primul rând prin introducerea necunoscutului în fotografie, atât prin tehnici istorice, cât și contemporane, astfel încât să pot ajunge la un mix… adică nu fug de tehnicile moderne, nu evit digitalul, dar mă asigur că explorez constant în trecut.

În al doilea rând, interacțiunea socială din procesul de fotografiere este vitală pentru mine, nu doar la nivelul stării mele de spirit, dar și pentru ce au de spus lucrările în sine, fiindcă fotografia ca mediu poate fi incredibil de antisocială și de îndepărtată de oameni. De asta, aparatele foto pinhole pe care le folosesc de obicei nu au vizor, ceea ce-mi permite să văd lumea din mintea mea, nu cea pe care mi-o indică Nikon sau Canon ca fiind aia de văzut. În acest fel, poţi vedea cu adevărat lumea în care trăieşti… cu ochii minţii şi nu ai tehnologiei.

În acest fel, poţi vedea cu adevărat lumea în care trăieşti… cu ochii minţii şi nu ai tehnologiei.

Justin Quinnell

Referitor la dimensiunea socială a fotografiei, am o observaţie: interacţiunea face parte dintr-o experienţă trăită pe viu, iar percepţia comună este că fotografia surprinde sau fixează asemenea experienţe, nu le oferă. Cum te raportezi la asta din perspectiva propriei practici?

Uite, în vară, a avut loc un eveniment important în Spania, o eclipsă de soare totală [pe 12 august 2026 – n.r.], pe care am văzut-o si m-a inspirat apoi să țin o prelegere despre… de ce nu ar trebui să fotografiezi niciodată o eclipsă solară totală. Motivul ține tocmai de experiența în sine, care este atât de minunată încât nu vrei să o perturbi cu niciun ecran digital, adică vei putea găsi oricând imagini cu o eclipsă căutând pe Google Images, dar nu vei avea niciodată acces la experiența de a trăi chiar tu o eclipsă totală, nu-i aşa?

Asocierea fotografiei cu ideea de interacţiune vine din descoperirile pe care le faci în contact cu aceste alternative experimentale de captare a imaginii, iar fotografia pinhole, pe care o practic în mod curent, este doar una dintre ele. O imagine realizată cu o cameră obscură – aşa cum iese ea, ușor neclară și cu susul în jos – face pe oricine să se minuneze, indiferent de vârstă, iar camera obscură, ca dispozitiv şi imagine captată deopotrivă, fascinează oamenii tocmai fiindcă reprezintă o experiență, nu fotografie.

Acesta e un aspect pe care rețelele sociale nu îl pot promova… social media poate marketa imagini fotografiate, care sugerează o experiență potențială, dar nu poate crea, efectiv, experiența în sine. Alternativele experimentale acoperă un domeniu vast și o perioadă imensă de timp.

Nu pierdem nimic din vechile tehnologii, ci doar construim pe baza lor și acumulăm din ele diferite experiențe, așa că voi încerca şi în cadrul Photofest să fac pe cât mai mulți oameni să experimenteze această bucurie. Pentru că poți privi acest fel de a face fotografie şi ca o artă performativă sau chiar ca o formă de joacă, dar asta nu schimbă faptul că imagistica pinhole există de 3.000 sau 4.000 de ani și încă mai trezește uimire în oameni, iar eu sper că voi reuși, prin prelegeri și ateliere, să insuflu ceva din asta în experiențele oamenilor.

Te-ai format în tinereţe ca fotograf de artă la Derby College. În fond, unde crezi că se situează fotografia experimentală în raport cu arta? Când aceasta poate fi considerată artă?

Într-adevăr, la facultate m-am concentrat mult pe fotografia de artă, plecând de la filosofia artei și a limbajului. Îndrumătorul meu era un tip pe nume John Blakemore [fotograf englez (1936-2025), premiat de Arts Council, apreciat în special pentru naturile moarte şi peisajele sale – n.r.], despre care aş putea zice că era un fel de Ansel Adams [celebrul adept al fotografiei “pure”, fondator al Group f/64 – n.r.] al Marii Britanii, fiindcă era, pur şi simplu, magic, iar abordarea lui pleca de la ceea ce se află în mintea ta și modul în care percepi o experiență.

La prima lecție pe care am avut-o, de exemplu, nu am făcut decât să stăm în fața unui copac timp de 10 minute și să-l privim… atât!. Asta aminteşte într-un fel de slow cooking, pentru că rezultatul final reflectă într-o măsură atât de mare toate nuanțele acumulate în timp, încât este incredibil de bogat, iar eu chiar cred că partea legată de artă, în sensul său cel mai pur, se află cu adevărat în sinele fiecăruia.

În ce mă priveşte, am crescut şi m-am format în vremea Punk-ului, ascultând The Damned și Sex Pistols, așa că întotdeauna mi-a plăcut să stârnesc oamenii, să le induc o senzaţie de deranj sau să-i fac să-şi pună întrebări, iar faptul că eu experimentez punându-mi aparatul foto în gură sau că lucrez cu aparate care nu costă nimic, pe care le confecţionez din tomberoane, de exemplu, nu se potriveşte prea bine cu o mare parte a domeniului fotografiei comerciale şi, deseori, nici cu lumea fotografiei de artă.

De fapt, nu pot să mă pronunț cu adevărat, pentru că Marea Britanie are o perspectivă cu totul diferită asupra acestui subiect față de Franța, de SUA sau de alte țări şi cred că, din anumite motive, opera mea este mai bine primită în afara UK.

Mouthpiece: fotografiile realizate cu un aparat ținut în gură

Îmi aduc aminte că seria ta de fotografii din perioada 1994-2017, reunite în albumul Mouthpiece, a stârnit cu ani în urmă controverse din punct de vedere estetic…

Da, însă mie continuă să-mi placă la nebunie şi mi se pare interesant faptul că oamenii care nu reacţionează bine văzând acele imagini își îndreaptă imediat atenția asupra persoanei care le-a creat.

Eu nu mi-am propus vreodată ca oamenii să spună: ‘Oh, tipul ăsta e ciudat pentru că face pozele astea’, iar unele dintre aceste fotografii sunt destul de tulburătoare chiar şi pentru mine, aşa cum altele mă emoţionează cu adevărat, dar, până la urmă, este vorba de a crea imagini și, odată ce ele ajung într-o carte sau pe un perete, ca autor, te poți considera în siguranță cumva, adică oamenii pot susţine ce vor, însă e tardiv… şi, de fapt, tot ce zic ei este că nu pot face față imaginilor.

Cred că asta se va întâmpla și acum, cu următoarea serie de fotografii pinhole pe care o realizez, ce are legătură cu o colecție de cărți victoriene a mamei mele, care nu mai este printre noi. Vor fi cam 20-30 de imagini, dar încă îmi pun la punct în minte ideea despre cum vor arăta, deci, pentru moment, știu doar tehnica pe care o voi folosi, urmând să descopăr abia pe parcurs ce efect au imaginile asupra mea și cum se leagă asta de cărțile vechi de 200 de ani ale mamei mele.

Cu alte cuvinte, eu cred că practicăm cu toții o formă de artă, iar tu, creativ, te simţi cu atât mai satisfăcut, cu cât arta este mai personală.

La fel de bine poţi să faci o melodie, un text, o grădină sau un fel de mâncare, important e să creezi… adică abia atunci simți cu adevărat că ai realizat ceva. Da, sunt anumite principii care ţin de artele vizuale, dar nu trebuie exagerat cu ele fiindcă eu nu cred că în limitări și de aceea, de exemplu, voi ține în curând un workshop la o universitate pentru un grup de studenți la Arte plastice, nu la Fotografie.

În fond, cred că asta ar putea fi o problemă cu fotografia pinhole, că are cuvântul „fotografie” în denumire, al cărui înţeles polarizează atât de mult, mai ales în zilele noastre, apropo de ce este și ce nu este fotografia. Se uită prea uşor că fotografia pinhole implică crearea de aparate şi se extinde la mediile bazate pe timp – eu realizez inclusiv videoclipuri pinhole folosind aparate DSLR -, plus că, există și aspectul performativ al procesului… pe scurt, sunt atât de multe lucruri de făcut în fotografia pinhole, fie că este vorba de construirea aparatului foto, de realizarea efectivă a imaginii sau de doza mare de imaginație pe care o implică.

De exemplu, am un prieten care montează aparate foto pinhole pe bărcuțe mici, iar acestea coboară pe râuri având un GPS la bord, deci există o libertate inegalabilă în zona fotografiei pinhole, spre deosebire de ceea ce ne impune lumea digitală. Sunt convins că, indiferent care ar fi viitorul fotografiei, chiar și peste mii de ani, oamenii vor continua să se minuneze de ce pot găsi într-o imagine creată printr-o mică gaură. Știu asta! Mult mai mult decât ce le poate oferi minunata cameră de pe noul iPhone, oricare ar fi acesta… nu că aș avea unul.

Pentru că ai menționat abordarea noii tale serii de fotografii, să vorbim despre punctul de plecare al procesului tău creativ. De fapt, ce te interesează mai mult… ce sau cum fotografiezi? Percepția sau concepția unei imagini?

Trec constant de la una la alta pe tot parcursul procesului, adică nu am un rezultat final în minte, dar aș minți dacă aș spune: ‘Oh, e doar creativitate pură, fără tehnică’. Foarte multe țin de învățare şi de experienţa acumulată, în sensul că am făcut asta de o sumedenie de ori, astfel încât știu ce se poate realiza cu tehnica pinhole.

Bineînţeles, nu totul, pentru că încă descopăr chestii noi, dar știu că sunt posibile lucruri care, să zicem, nu sunt aplicate în anumite circumstanțe și aici nu mă refer atât la subiectele imaginilor, cât la alte tipuri de abordări sau la sentimentele cu care te apropii de acestea. Sună un pic cam pretențios ce-am spus, așa că voi fi mai concret. Știi, mama mi-a lăsat cărțile ei, care sunt fantastice și conțin niște desene incredibile, unele de prin anii 1800 sau chiar 1700, și, ca un semn de gratitudine față de ea, vreau să le utilizez ca ingrediente în această ciorbă creativă de imagini pe care la care mă gândesc.

Ei bine, acesta e absolut tot punctul meu de plecare în clipa de față, dar unul care mă împinge să frunzăresc colecția ei de cărți, în care ea a lăsat niște notițe și, de exemplu, am găsit zilele trecute o bucățică de hârtie care se referea la o petrecere în grădină organizată în 1941 într-un sat din Marea Britanie, cu scopul de a strânge fonduri pentru achiziționarea unui avion Spitfire în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Lucruri de genul ăsta găsesc în cărți, mici bilețele pe care le-a pus ea, inclusiv de autobuz sau de tren, iar astea ar putea foarte bine să-mi dicteze încotro să merg mai departe cu demersul meu, adică să răsfoiesc cărțile, să dau mai multă atenție acelor bilețele sau să fac ceva cu paginile din carte unde le-am găsit, nu știu încă. Asta e abordarea mea, să fiu completamente liber să rătăcesc prin propria imaginație pentru a ajunge la o fotografie, mai degrabă decât să mă autolimitez punându-mă într-o ramă chiar de la început.

La fel s-a întâmplat și cu acele fotografii din interiorul gurii mele. Inițial, nu am construit aparatul foto special ca să încapă în gura mea, ci pentru că era, practic, un tool indestructibil, adică îl pot pune pe un bumerang sau pot juca badminton cu el și tot funcționează. Îmi amintesc însă ziua în care, uitându-mă pe fereastră, am ajuns cumva să mi-l îndes în cavitatea bucală, chiar dacă și mie mi se pare destul de scârbos să îți vâri tot soiul de chestii în gură.

Ei bine, am făcut-o și mi-au venit imediat în minte legea pătratului invers, profunzimea de câmp nelimitată, blițul… atunci, în doar o secundă, diploma mea în fotografie analogică mi-a spus: ‘Aici poți face ceva cu-adevărat nebunesc!’. Am realizat o singură poză, pe care nu aveam cum să mi-o imaginez, dar mai important a fost că atunci mi-am dat seama că acea poză se poate face… deci cam așa stau lucrurile cu începutul procesului meu creativ.

Altfel, am avut nevoie de câteva săptămâni până când am nimerit acea primă imagine cu camera din gură, fiindcă trebuia să aștept mai multe zile până când fotografiile mi se întorceau de la laborator. În paranteză fie spus, mie îmi place destul de mult ideea de a avea o setare pe aparatul foto digital prin care fotografia ta să nu apară timp de o săptămână, să zicem, pentru că rămâne de mare actualitate discuția dacă fotografierea îmbogățește o experiență sau distrage atenția de la aceasta… doar că e greu de luptat împotriva acestui consumerism nesustenabil al cărui victime devenim tot mai ușor.

În acest ocean de trenduri alimentate de exploziva evoluţie a tehnologiei nu ai deseori senzația că înoți împotriva curentului?

Nu când vine vorba de oameni, pentru că am fondat cu mai mulţi ani în urmă şi continui să conduc o cameră obscură publică în Bristol [comunitatea Real Photography Company, centrată pe tematica ‘Photography for wellbeing’ – n.r.], unde totul are legătură cu oamenii și cu interacțiunea socială. Știi, îi învățăm acolo pe cei care se recuperează după dependență, îi învățăm pe refugiați, îi învățăm pe copii… acolo se manifestă interacțiunea socială a fotografiei. Vezi tu, eu am simțit mereu că fotografia documentară trebuie să înglobeze mereu componenta socială, adică această formă de expresie trebuie să facă oamenii să comunice și să interacționeze efectiv, să le ofere sansa de a se integra în diverse grupuri sau comunităţi.

Desigur, poți, pur și simplu, să fotografiezi și să-ţi expui fotografiile, dar eu simt că interacțiunea socială ca dimensiune a fotografiei nu este susţinută de ecranele cu asistenţă IA, de mai mulți pixeli sau de aplicaţii foto mai distractive. Cred că tocmai acest element social face imposibilă dispariţia camerelor obscure, aşa cum faptul că oamenii gătesc în propriile case nu va dispărea niciodată. Ai putea să-ți comanzi mereu mâncare gata preparată, dar oamenilor le place încă destul de mult să o facă ei înşişi, la fel cum le place destul de mult să aibă grijă de plante, oriunde ar locui, deci sunt lucruri care țin de natura umană.

În schimb, fotografia digitală – care îmi place şi, drept urmare, o practic – reprezintă în momentul de față mai degrabă o distragere a atenției către publicitate decât o canalizare a interesului pentru fotografie. Fiică-mea, atunci când s-a întors din vacanţă şi a vrut să-mi arate nişte poze făcute pe unde a umblat, și-a scos iPhone-ul și a început să mişte cu viteză degetul pe ecran, cu imaginile trecând rapid una dupa alta… „boom, boom, boom, boom”. Am crezut că se va opri, totuşi, asupra unora, dar ăsta era modul ei de a-mi arăta fotografii, printr-o scrollare neîncetată. Pentru ea, asta înseamnă să te uiţi la fotografii!

De asta eu cred că ritmul lent al procesului din fotografia analogică este vital şi nu va dispărea decât în clipa în care am accepta ideea că oamenii nu mai au nevoie de alți oameni. Numărul de boți cu care trebuie să comunicați, companiile pe care trebuie să le filtrați într-un fel sau altul… inteligența artificială îi face să pară că sunt oameni şi probabil că, în viitor, vor şi arăta ca niște oameni, însă, în realitate, te poţi baza efectiv numai pe o persoană sau un grup de oameni care îți este alături.

Ştii, mie îmi place destul de mult să trăiesc în prezent, iar viitorul mi se pare puțin derutant şi nu cred că sunt singurul care simte asta în acest moment.

Fotografia pinhole: cum funcționează și de ce fascinează

Până la urmă, cât de greu este să faci fotografii pinhole? Cum decurge procesul de realizare a acestora și care sunt, în esență, provocările și satisfacțiile acestui tip de captare a imaginii? Merită fi luat în considerare ca profesie?

Dacă te tentează, poți să-ți faci singur un aparat foto pinhole, adică, pur și simplu, poţi să faci o gaură de ac într-un aparat DSLR, de exemplu… nu sunt un mare fan al metodei, dar o mai folosesc din când în când. Pentru a-ți face un aparat plecând de la zero, probabil că cel mai bun mod de a începe este să iei niște hârtie fotosensibilă, să folosești o doză de aluminiu de băutură și să faci o expunere de o zi, de o săptămână sau de șase luni.

Cu alte cuvinte, cu o sumă infimă de bani, fără să ai nevoie de substanțe chimice sau ceva de genul ăsta, practic ai un aparat foto fără vizor care poate surprinde inclusiv mișcarea soarelui pe cer… există imagini uimitoare pe care oamenii le realizează cu ajutorul solarografiei. A-ți face un mic aparat foto pinhole, care poate face o expunere de o săptămână a soarelui ce traversează cerul, poate fi o introducere grozavă în domeniu, pentru că nu costă nimic și chiar funcționează.

De aici, poți începe să-ți construiești la propriu un aparat foto, folosindu-te de orice fel de obiect care poate deveni o cutie întunecată, în care lumina să pătrundă doar printr-un mic orificiu, iar această varietate de posibilităţi poate conduce la extreme frumoase. Pentru că mie mi se pare importantă existenţa acestui element artizanal, adică, uneori, procesul prin care treci creând un aparat foto pinhole frumos poate fi la fel de important ca fotografia pe care ajungi, eventual, să o faci.

Mie îmi place aspectul necomercial al întregii lumi a aparatelor foto pinhole, aşa că nu sunt un mare fan al celor care preferă să le achiziţioneze de gata, nu că asta m-ar deranja, dar, în general, aparatele pinhole disponibile în comerț nu sunt atât de bune pe cât ar putea sau ar trebui să fie şi, după cum ziceam, este mult mai incitant să ţi-l confecţionezi tu însuţi. Altfel, aș spune că nu este nevoie de prea mult ca să devii fotograf cu aparat pinhole, e foarte uşor, de fapt, dar e ceva mai dificil să îţi faci o profesie din asta.

Eu am avut destul noroc în anumite privințe de-a lungul timpului, dar, cu toate acestea, nu am ajuns încă la nivelul în care fotografiile mele să fie prezente în fiecare magazin IKEA din lume, să zicem, iar atunci îmi câștig banii din cursuri, conferințe, workshop-uri și lucruri de genul ăsta, iar lucrările pe care le creez cu aparate pinhole reprezintă doar un bonus suplimentar.

În peste 40 de ani de activitate, ai creat aparate foto cu dimensiuni extrem de variate, de la cele suficient de mici încât să încapă în gură până la camere obscure de dimensiunea unei camere. Există anumite diferențe de principiu între fotografiile rezultate din acest motiv?

Nu, cu siguranţă nu este vorba de mărime, indiferent că lucrăm cu doze de aluminiu sau cu tomebroane de gunoi, fiindcă este ca și cum ai amenaja camere obscure, pentru care tot ce-ți trebuie e un spațiu întunecat, câteva tăvi, niscaiva substanțe chimice și o lumină roșie care să funcționeze. Simplul fapt de a te juca cu camerele obscure, fotografii pinhole și chestii de genul ăsta conţine ceva foarte meditativ, pentru că nu știi ce o să se întâmple în continuare.

Personal, cred că atunci când voi face o fotografie pinhole care va ieși exact așa cum mă aștept voi fi extrem de dezamăgit. Cel puțin la început, fiecare fotografie pe care am realizat-o a fost suprinzătoare, iar asta m-a pus la încercare în a-mi da seama ce pare banal şi ce arată ieşit din comun, asta ţinând până la urmă de capacitatea fiecăruia de a identifica ceva ca fiind diferit, ciudat și interesant. La mine, asta vine din anii cât am condus departamentul de fotografie la o facultate, pe vremea fotografiei analogice, de la numărul mare de chestii pe care a trebuit să le privesc încercând să-mi dau seama ce forme păreau mai interesante.

În fond, este vorba despre capacitatea de a vedea dincolo de așteptări. Dacă cineva face o fotografie și aceasta nu iese așa cum se așteaptă, de obicei o aruncă, dar dacă o privești într-o lumină nouă sau cu un alt ochi, ai putea considera că un anume detaliu o face mai aparte…  iar fotografiile pinhole sunt complet imprevizibile.

Înţeleg asta, numai că, dincolo de elementele naturale din fotografiile tale, apar în cadru şi anumite obiecte. Alegerea şi introducerea lor reprezintă o decizie spontană sau fac parte dintr-un set de idei vizuale deja existent în mintea ta?

De cele mai multe ori există un element de spontaneitate sau de playfulness. E interesant faptul că abia de curând am început să-i spun „joacă”, fiindcă am petrecut 30 de ani în care oamenii au tot spus: ‘Oh, fotografia pinhole este ceva de copii, e doar o joacă.’, iar asta m-a deranjat întotdeauna.

Nu știu de ce, pentru că, aşa cum aerul este respirat deopotrivă de copii, dar și de adulți, deci nu e vreo diferență, la fel, jocul poate fi văzut drept ceva ce putem face la orice vârstă, iar în cazul fotografiei este vorba de spontaneitate și de imaginație. Nu trebuie să fii la vârsta în care mergi de-a buşilea ca să priveşti prin vizor și să îți imaginezi, de exemplu, ce ar putea ieşi dacă ai pune un aparat foto pinhole în mâncarea pisicii și ai aștepta ca aceasta să apară… ceea ce eu nu am făcut niciodată, dar nu o exclud ca idee de explorare vizuală, aşa cum s-a întâmplat cu rațele de plastic.

Înțeleg faptul că pentru unii oameni pare un pic dezgustător numărul de picioare, degete, dinți și guri care apar în pozele mele, dar principalul motivul pentru care le folosesc drept “subiecţi” este acela că oamenii arată destul de ciudat, cred eu, şi există un soi de convenție legată de fotografie și corp în care îmi place destul de mult să mă aventurez. Am în vedere mereu ceea ce mă înconjoară, inclusiv atunci când îmi țin workshopurile, și mă gândesc la ce-am putea găsi de fotografiat… şi, de exemplu, îmi scot pantofii și șosetele şi pun o rață de plastic între degetele de la picioare.

Asta cu rața dintre degetele de la picioare rămâne una dintre pozele mele preferate, numai că, până acum, nimeni nu a expus-o, deşi am propus-o în mai multe galerii de artă, inclusiv la mine, în Bristol, dar mereu mi s-a spus că e nepotrivită… ceea ce mă face să gândesc: ‘Wow, înseamnă că poza asta chiar are ceva de zis!’. Pur și simplu ador imaginea asta, rața asta care face „Ooh!”, fiindcă genul ăsta de element mi se pare interesant şi amuzant, chiar dacă „amuzant” nu e un criteriu valid pentru un consumator de artă.

Îmi amintesc că aveam un agent la Londra pe vremea când se puteau face bani din fotografie, iar el mi-a spus că mă situez pe o muchie fină ca o lamă de ras, între arta plastică respectată şi jocul vizual copilăresc… ei bine, o să merg pe lama asta tot timpul şi, de când a apărut tehnologia digitală, inteligența artificială și toate astea, sunt foarte mulțumit de locul în care se află acum fotografia pinhole, fiindcă e rebelă şi încă există. Știi, am văzut apărând și dispărând multe tipuri de aparate foto, de la cele cu disc la Polaroid, dar pinhole nu va dispărea niciodată, la fel ca alte tehnici alternative de captare sau prelucrare a imaginii.

Unul dintre procesele mele preferate, de exemplu, este fotografia cu turmeric –  ce are nevoie de lumină solară – și voi încerca să fac câteva şi în România, la Photofest, pentru că unul dintre cele mai frumoase lucruri la ea este că… nu rămâne, se estompează după câteva săptămâni. Oamenii reacţionează adesea negativ la faptul că nu este permanentă, dar eu le răspund simplu: ‘Da, însă nici voi nu sunteți.’, fiindcă ideea unei colecții de fotografii care se conservă pentru totdeauna nu mi se pare esenţială.

Hard disk-ul meu, atunci când voi muri, va fi aruncat la gunoi în câteva săptămâni și, eventual, s-ar putea ca pozele să circule puțin pe internet, deci gândul că întreaga noastră existență va rămâne cumva în veșnicie datorită acelor imagini mi se pare aproape o glumă.

Acesta e motivul pentru care devii tot mai ataşat de crearea de imagini prin procese care le fac să se estompeze cu trecerea timpului?

Da, fără îndoială, dar se leagă și de Thomas Wedgwood și Humphry Davy [tandemul fotograf-chimist de la începutul secoului XIX creditat cu paternitatea ideii de a crea imagini permanente prin intermediul substanţelor sensibile la lumină – n.r.], care au experimentat cu fotografia în Bristol, tocmai în 1803, iar imaginile lor trebuiau privite la lumina lumânărilor și… doar pentru câteva secunde.

Până la urmă, totul se reduce la permanența fotografiei. Chiar zilele astea, lucrând la ale mele, mi-am spălat cu mare atenţie hârtia pe bază de fibre, am imprimat pe o hârtie de arhivă, neacidă, și totul e tonificat cu seleniu, deci arată fantastic… numai că eu fac toate astea conştientizând că o afurisită de bombă rusească poate distruge oricând lumea în care trăiesc şi spun asta tocmai pentru că știu unde e România, alăuri de Ucraina.

Cu alte cuvinte, nu-mi fac nicio iluzie că cineva o să trateze cumva opera mea de parcă ar fi vreo teză de doctorat a unui lider nord-coreean sau ceva de genul ăsta și atunci mă concentrez pe munca mea ca să-mi distrag atenția de la mortalitate, într-un fel. Pe de altă parte, aşa cum spuneam, mi se pare incredibil de social și de jucăuș ceea ce fac. Îmi place destul de mult cuvântul playful şi cred că noi toți îl încorporăm cumva, într-o formă sau alta, în viețile noastre.

De la materiale neobișnuite la lentile de gheață: fotografia ca experiment

Dincolo de subiectele abordate în imaginile tale, sunt interesat şi de materialele la care apelezi în proces, inclusiv cele din interacţiunile cu publicul. În cadrul Experimental Photography Festival, de exemplu, ai propus grupului din workshop să realizeze antotipii pe pâine.

Da, asta s-a întâmplat în ediţia din vara trecută şi a fost puţin ciudat, fiindcă, iniţial, eu am încercat să fac cianotipii pe pâine și nu a mers prea bine, deoarece trebuie spălat mult ca să păstrezi o imagine cianotipică pe pâine, iar aceasta, pur și simplu, se sfărâma.

Cred că ar putea funcționa, dar nu am găsit eu felul cel potrivit să experimentez, aşa că, în loc de asta, m-am gândit să fac fotografii cu turmeric pe pâine, din care, la final, am realizat chiar un album… da, o carte comestibilă! Au fost atunci 35-40 de oameni care au lucrat împreună la crearea paginilor, legarea acestora cu spaghete, expunerea fotografiilor la soare şi, nu lipsit de importanţă, la ținerea departe a porumbeilor… ca să nu mănânce pâinea.

În fine, a fost un întreg univers al procesului de gândire, dar, pentru mine, reușita a reprezentat-o faptul că acei oameni au lucrat colectiv pentru a încerca să realizeze acest ţel oarecum suprarealist, toți jucându-se, de fapt, dar păstrând o atitudine serioasă. Iar cartea se află încă într-un congelator din Barcelona, fiindcă nu o pot trece peste graniță, așa că mă gândeam să o dau, pur și simplu… porumbeilor. Ulterior, am mai făcut una la Fundația ‘Martin Parr’, o carte comestibilă pentru copii, ABCDEFG, şi a fost distractiv din cauza faptului că stăteam pe pâine între două grămezi de lemne ca să o aplatizez.

Daca nu mă înşel, tot la Barcelona ai experimentat împreună cu participanţii şi realizarea lentilelor de gheață…

Oh, lentilele de gheață nu sunt o invenție a mea, ci a unui canadian, din câte am putut afla, care folosea apă înghețată de râu, care este destul de clară, pentru că e foarte dificil să faci gheață cu un grad rezonabil de transparenţă.

Într-adevăr, am încercat apoi la rândul meu să fac lentile de gheață şi am constatat că, dacă îngheți complet o ceașcă de apă, doar partea de sus – cam trei centimetri – este limpede, în timp ce restul conține bule de aer. Efectiv, a face gheață complet limpede este foarte dificil, așa că, mai întâi, trebuie să faci un bloc mare din care să decupezi cumva partea de sus – ceea ce nu e ușor – și apoi să o modelezi într-o lentilă, cu speranţa că va fi transparentă.

Gândul meu se ducea chiar şi mai departe, pentru că voiam să folosesc acea lentilă pentru a aprinde un foc, adică să o țin în lumina soarelui și să aprind ceva… pur și simplu, ador ideea asta foarte ciudată şi nu știu dacă s-a mai făcut până acum, adică oamenii au mai folosit apă, dar nu gheață.

Am făcut atunci o lentilă frumoasă și transparentă, cu o imagine foarte bine focalizată, pe care am scos-o din congelator într-o zi însorită și… s-a crăpat din cauza căldurii. Am produs în vara aia la Barcelona cât de multă gheață am putut, însă afară erau 33 de grade Celsius și lentilele nu rezistau mai mult de 2-3 minute, dar, până la urmă, asta a devenit și ideea workshopului. Era ca și cum în doar 3 minute trebuie să încerci să faci o poză cu o lentilă, să o scoţi de pe aparat şi să o folosești pentru a focaliza, fiindcă, în foarte scurt timp, totul se evaporă.

Întreaga ta evoluție s-a clădit pe ideea de experiment, a cărui esență este aceea că oamenii care îl realizează îşi pun mereu întrebări. După patru decenii de practică, ce tip de răspunsuri ai primit ca artist?

Am primit un răspuns foarte evident legat de nevoia de creativitate, de exemplu, atunci când am trecut cu toții prin perioada de carantină, iar faptul că am creat diferite imagini a fost extrem de important pentru a depăşi acea stare de incertitudine.

În prezent, mă bucur foarte mult că unele căutări pe care le intuiam a fi interesante încep să fie duse spre extreme, adică xerografia a luat avânt, iar oamenii fac lucruri nebunești cu ea – chiar există o dezbatere în zilele noastre despre utilizarea acesteia împreună cu IA – şi la fel se întamplă şi cu cianotipia. De-a lungul anilor, eu am realizat câteva cianotipuri, însă mereu am considerat că tehnica aceasta e un pic limitată, doar că, privind în jur, văd experimente şi abordări contemporane cu adevărat ieşite din comun.

De asemenea, există domenii vaste care nu au fost explorate suficient până acum, mai ales unele legate de camera obscură şi sunt câțiva artiști care realizează lucrări absolut remarcabile. Ce vreau să spun, de fapt, este că mă bucură enorm faptul că avem de-a face cu un fenomen exponențial şi starea de fapt îmi confirmă că niciunul dintre aparatele Canon, Nikon, Sony sau ce mai vezi tu prin jur nu va afecta sau influența cu adevărat timpul pe care oamenii îl dedică experimentării, indiferent că este vorba de print-uri lumen, cianotipuri, pinhole, camera obscură sau diverse alte tehnici şi procese, a căror combinare nu o vei găsi, de exemplu, în fotografia documentară socială.

În fotografia experimentală alternativă, oamenii au minți atât de deschise încât orice se poate face. Așa cum, de exemplu, în vara asta, am făcut portrete subacvatice cu aparatul pinhole. Singura modalitate de a realiza un asemenea portret cu aparatul pinhole este să-l umpli şi pe acesta cu apă, iar apa din interiorul aparatului și cea din exterior să aibă aceeași grosime și același indice de refracție, aşa că trebuie să te duci la o piscină cu aparatele pline cu apă, să faci expunerile sub apă, după care le transporți pe toate înapoi în camera obscură, tot pline, ca să le developezi.

Ceea ce nu mi-am dat seama era că piscina olimpică din Barcelona are cam 4 metri adâncime, așa că toată lumea a trebuit să încerce să se mențină la suprafață, dar sub apă, și a fost un haos total. Am obținut până la urmă 7 fotografii care au ieșit rezonabil, le-am agățat pe perete și a fost… cea mai proastă expoziție de portrete subacvatice realizate cu aparatul cu pinhole din toate timpurile. A fost un dezastru, dar atât de distractiv!

Practic, încercam să-mi dau seama cum ar funcționa asta şi am primit chiar unele răspunsuri, dar ăsta e doar unul dintre lucrurile despre care nu știu cum am ajuns să le fac. A reprezentat însă unul dintre momentele culminante ale acestui an… să realizez portrete subacvatice cu aparatul pinhole după ce mi-am dat seama că piscina nu avea fund și toată lumea trebuia să se țină cumva la suprafață. Oh, ce haos!

Justin Quinnell despre creativitate, eșec și bucuria experimentului

Justin, indiferent că e vorba de o interacțiune socială sau de căutări personale în domeniul imaginii, când consideri sau cum evaluezi că un experiment este un succes sau un eșec?

Oh, nu există eșecuri! Personal, nu cred că a investi efort într-un demers duce la eșec. Acesta apare numai atunci când oamenilor nu le pasă. Deseori, la primul contact cu studenţii mei – predau la Universitatea din Falmouth de peste 20 de ani -, când îi am pe toți cei 80 de “boboci” în faţă, încep prin a le spune:

‘Uitați cum stă treaba. Toți veți muri, dar, până atunci, sunt doar două lucruri pe care le puteți face. Unul este să vă implicați și celălalt este să nu vă implicați. Dacă alegeţi să nu vă implicați înseamnă că nu veți avea succes, pentru că nu se va întâmpla nimic, iar dacă vă implicați și depuneți efort nu are importanţă dacă lucrurile nu ies mereu cum trebuie, fiindcă este oricum un pas înainte.’.

Cred că eșecul reprezintă o componentă extrem de importantă a fotografiei alternative experimentale, însă nu face parte absolut deloc din lumea comercială… care încearcă să-l nege făcând să apară mereu câte o altă aplicație sau tehnologie digitală ce promite să-l prevină. De fapt, este ca și cum ar promite lumea întreagă, în timp ce, în jurul nostru, lucrurile eșuează constant peste tot.

Mă uit în primul rând la mine, care încă eșuez lamentabil când încerc să fac anumite fotografii, fie că e vorba de lentile de gheață sau de altceva, plus că am în continuare idei care, pur și simplu, se dovedesc a fi nefuncționale. Încerc să-mi amintesc acum care a fost ultima idee care, din punctul meu de vedere, ar fi trebuit să funcţioneze, dar încă n-am ajuns la un rezultat satisfăcător.

Ah, da, este vorba de realizarea unei lucrări în stilul lui Abelardo Morell, un mare artist american de origine cubaneză specializat în camere obscure. Încerc să reproduc una dintre camerele sale folosind pinhole în loc de lentilă și, cu toate că din punct de vedere științific ar trebui să meargă, nu am reușit să o pun în funcțiune, probabil pentru că telefonul meu are o cameră de proastă calitate.

Ei bine, asta nu mă face să simt că am eșuat, ci doar că am încercat și acum e rândul altcuiva, la fel cum s-a întâmplat cu Humphry Davy și Thomas Wedgwood după ce informațiile lor au fost traduse în franceză și germană, iar [Nicéphore] Niépce și apoi [Louis] Daguerre au auzit de ele și le-au continuat explorările. Vezi tu, oamenii ajung mereu să se întrebe: ‘Ce-ar fi dacă aș încerca asta? Ce-ar fi dacă aș face aia?’.

De ce a crezut cineva, de exemplu, că, la ce gust are, usturoiul poate fi comestibil? E nevoie de puțină perseverență, adică au fost o sumedenie de oameni care n-au trăit prea mult timp experimentând, dar există, din fericire, și destui cei care au supraviețuit, deci, până la urmă, trăgând o linie, nu avem de-a face cu un eșec.

Revenind la partea de evaluare din întrebarea ta, dacă am o clasă de 30 de copii sau grupuri de maxim 15 adulţi și facem cu toții camere pinhole în camera obscură, mă asigur că toate ajung să funcționeaze, bazându-mă pe faptul că am suficientă experiență pentru asta. Este firesc să nu vreau ca, la final, să am 13 care funcționează și 2 care nu merg, fiindcă cei aflaţi la început nu trebuie să se descurajeze, dar, pe de altă parte, este necesar ca oamenii să accepte întâmplarea și să accepte că lucrurile pot merge și prost.

Privind în spate, nu știam că porumbeii vor începe să mănânce paginile cărții noastre de la Barcelona, dar experienţa de ansamblu a fost fantastică, iar experimentul cu lentilele de gheață ar putea fi privit ca un dezastru total dacă n-ar fi existat acea bucurie incredibilă legată de imaginile pe care le-am creat în grup, care au făcut din acesta un succes 100%.

Cum aș putea măsura asta? Dacă o evaluez în sensul că este expusă într-o galerie cu o mulțime de cunoscători care beau vin bun și o pun la zid, atunci da, a eșuat, însă genul meu de succes ţine mai degrabă de a-l măsura ca pe un moment social interactiv plin de poftă de viaţă, alături de oameni din toată Europa. Cu siguranță, nu caut succesul comercial cu orice preţ… dacă aș putea combina cele două aspecte ar fi perfect, dar se pare că nu mi se întâmplă asta foarte des.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL 

Foto header:  Justin Quinnell | Courtesy of Bucharest Photofest