Povestea Muzeon, spusă de Dan Craioveanu: „O comunitate atât de importantă a Clujului nu putea să dispară fără urmă”

Povestea Muzeon, spusă de Dan Craioveanu: „O comunitate atât de importantă a Clujului nu putea să dispară fără urmă”

de Răzvan Sădean

ADN-ul Clujului nu poate fi înțeles fără comunitatea evreiască. La începutul secolului XX, evreii reprezentau mai bine de 15% din populația orașului, iar urmele comunității sunt încă răspândite în Cluj: în clădiri, instituții culturale, afaceri și povești care au rămas în oraș, chiar dacă nu le mai recunoaștem întotdeauna originea.

Muzeon a apărut tocmai pentru a aduce aceste istorii la suprafață. E primul muzeu de istorie a evreilor din Cluj-Napoca construit în jurul unor povești personale, iar cele trei personaje prin care își spune povestea – Iulia, Paul și David – sunt figuri din trecutul familiei lui Dan Craioveanu, fondatorul și managerul muzeului.

În ultimele luni în care Muzeon mai poate fi vizitat în spațiul de pe strada Virgil Fulicea (vis-à-vis de Casa Matei), Dan Craioveanu mi-a făcut un tur al expoziției. Muzeul se pregătește ca, după șase ani de la inaugurare, să lase în urmă, din luna noiembrie, demisolul din centrul Clujului și să se mute într-o clădire proprie, pe strada Tipografiei 25.

Înainte de a vorbi despre mutare și noua clădire, am vrut să înțelegem de ce a fost nevoie, la Cluj, de un muzeu dedicat comunității evreiești. Dan pornește de la urmele pe care comunitatea le-a lăsat în oraș:

Populația evreiască din Cluj a avut un impact important asupra dezvoltării orașului, asupra societății clujene, de-a lungul timpului, dar ideea de evrei în Cluj rămăsese mai degrabă, în mod incorect, ca un fel de mit. Există și acum niște lucruri foarte concrete și clare, vizibile în oraș, care au fost create de evrei sau lucruri influențate de evrei într-o direcție pozitivă. Și nu doar în Cluj, ci în România în general.

În Cluj avem Institutul de Iudaistică și Istorie Evreiască «Dr. Moshe Carmilly» al Universității Babeș-Bolyai, în spațiul fostei Sinagogi Șas Hevra de pe strada Croitorilor, unde se studiază literatură idiș, literatură evreiască și alte lucruri de genul ăsta. Deci există tot felul de lucruri evreiești în oraș despre care lumea nu știe.

De ce Clujul avea nevoie de un muzeu al comunității evreiești

Au existat mai multe încercări de a aduce această istorie într-un muzeu. Unele au rămas la stadiul de proiect, iar în cadrul Institutului există și acum, așa cum a precizat și Dan, o expoziție mai mică. Lipsea însă un muzeu al comunității evreiești din Cluj conceput pentru publicul larg:

Ideea de a face un muzeu public, care să se adreseze în primul rând celor care nu sunt evrei, dar care vor să înțeleagă mai multe despre cultura evreiască și despre ce a însemnat evreimea clujeană, a pornit și de la faptul că așa ceva nu exista.

Și asta în condițiile în care, înainte de al Doilea Război Mondial, 15% din populația Clujului erau evrei. Era imposibil ca o comunitate atât de importantă să dispară fără nicio urmă. Și atunci am gândit, la un moment dat, acest muzeu, pe baza informațiilor din familia mea și a multor scrisori și memorii scrise.

Trei personaje, trei destine: Iulia, Paul și David

Dar istoria unei comunități nu poate fi recuperată doar din clădiri, cifre și instituții. Ca să înțelegi ce a însemnat să fii evreu la Cluj, trebuie să intri în viețile oamenilor care au trăit aici, să le afli poveștile. Muzeon face asta prin trei personaje reale, trei membri ai aceleiași familii, ale căror destine au luat drumuri diferite în anii în care lumea lor s-a destrămat: Iulia, Paul și David.

Muzeul se vizitează ascultând un ghid audio oferit de unul dintre ei, iar alegerea personajului schimbă și felul în care este spusă povestea. Paul, Iulia și David au aceeași origine familială, dar experiențe foarte diferite:

Am ales trei fire narative, care păreau să acopere cele mai relevante aspecte despre istoria evreilor din Cluj. Și atunci am construit trei personaje, care sunt persoane reale și care au fost rude între ele. Paul a fost bunicul meu, Iulia era cumnata lui, era soția fratelui bunicului, iar David era cumnatul lui, soțul surorii bunicului, Victoria.

Deși cei trei au avut povești diferite, ele acoperă cea mai mare parte din poveștile evreilor clujeni în timpul Holocaustului. Paul, bunicul meu, a fost într-o tabără de muncă, David a fost în Auschwitz, Iulia a scăpat cu un transport special, trenul Kasztner.

Informațiile sunt luate din scrisorile lor, iar unele dintre lucrurile pe care le spun sunt chiar pasaje din scrisori sau din memorii. Restul sunt informații istorice, pe care le-am dramatizat astfel încât să poată fi spuse la persoana întâi de către acești ghizi. Nu chiar fiecare cuvânt a fost spus de ei, dar acolo unde nu avem ceva spus direct de ei, avem informația istorică pe care ei o prezintă din postura asta de ghid.

Apoi am înregistrat cu actori la persoana întâi și este ca și cum cineva îți povestește în căști o istorie personală, așa cum au văzut-o ei. Am compus toate aceste lucruri în așa fel încât să fie o poveste de la început până la sfârșit.

În Muzeon, aceeași istorie trece prin trei perspective diferite, construite în jurul felului în care Iulia, Paul și David priveau lumea:

David era un afacerist, făcea parfum și deținea o drogherie, Drogheria Roja, pe strada care e acum Ferdinand. Asta era și pasiunea lui, să facă rețete de parfumuri. Citea presa, era atent la ce se întâmpla în jurul lui, dar nu îl interesau neapărat sărbătorile ca aspect religios. Putea să petreacă la fel de bine cu prietenii creștini de Crăciun sau la alte evenimente creștine, dar și cu evrei la evenimentele evreiești.

Paul era mai credincios. Pentru el, religia și tradițiile aveau un loc mai important în viața de zi cu zi.

Iulia, fiind femeie într-un context al anilor ’20-’30-’40, era într-o situație diferită. Era un context mai tradiționalist, atât din punct de vedere religios, cât și al vremurilor. De exemplu, Sabatul. În timp ce bărbații mergeau la sinagogă și făceau anumite ritualuri, ea avea treaba ei: să aprindă vineri seara lumânările de Sabat, să gătească mâncarea care trebuia ținută peste noapte la cald până sâmbătă, când se mânca la masă. Ea trebuia să aibă grijă de toți cei din familie, și de bătrâni, și de copii.

Cele trei perspective sunt și o invitație de a reveni la Muzeon. Expoziția rămâne aceeași, dar alegerea altui ghid înseamnă o nouă cheie de a o lectura. Dan îi încurajează pe vizitatori să revină și să descopere, de fiecare dată, povestea prin ochii altui personaj:

Chiar îi încurajez pe vizitatori să revină și să viziteze muzeul prin povestea altui ghid. Dacă îi asculți unul după altul, informația poate să devină un pic repetitivă. Dar dacă revii altă dată și vezi aceeași poveste dintr-o altă perspectivă, cred că poate să fie interesant.

Un traseu care schimbă registrul de la o sală la alta

După această introducere începe, propriu-zis, vizita. Muzeon schimbă registrul de la o sală la alta: fiecare spațiu are o altă scenografie și un alt mod de a te raporta la obiectele și instalațiile din jur, tocmai pentru ca parcursul să nu devină liniar și monoton. Uneori te oprești în fața unui obiect de arhivă sau a unei piese de recuzită, alteori trebuie să privești printr-un fel de vizor pentru a descoperi macheta încastrată a Spitalului Evreiesc, cunoscut astăzi drept Medicală III, și să vezi, din acea perspectivă, partea originală a clădirii, rămasă înglobată în construcția de astăzi.

Într-o altă sală există o bancă din construcția originală a Sinagogii din Dej, oferită de comunitatea evreilor din oraș, sau un cuțit chalef, folosit pentru sacrificarea kosher a păsărilor, ajuns la Muzeon prin familia lui Ladislav Feldinger, măcelar evreu.

Istoria orașului intră în expoziție și prin imagini. O proiecție alb-negru surprinde inaugurarea Spitalului Evreiesc, iar o alta te poartă în 1914, la podul Elisabeta din Cluj, într-un film realizat de Jenő Janovics, unul dintre pionierii cinematografiei din România. O instalație de realitate virtuală te poartă și către o serie de clădiri ridicate de evrei, printre ele clădirea centrală a UBB de pe strada Mihail Kogălniceanu sau clădirile de pe strada Simion Bărnuțiu, unde astăzi funcționează facultăți ale Universității Tehnice din Cluj-Napoca.

Expoziția cuprinde și câteva picturi ale Școlii de pictură de la Baia Mare, semnate de artiști precum József Klein, David Jandi sau Alex Leon. Lucrările introduc în parcurs o altă formă de mărturie:

Mulți dintre pictorii de la Școala de pictură din Baia Mare erau evrei, inclusiv dintre fondatorii școlii. Și ei au simțit cumva tensiunea care se forma în atmosferă. De acolo au început să picteze sau să introducă în lucrările lor, cum e la Alex Leon, tulburările lor interioare, atmosfera care se forma încet, încet în zona asta a țării, odată cu valul ăsta de antisemitism care a început să se formeze în anii ’20.

Presa antisemită și vagonul deportărilor

Tensiunea aceasta nu rămâne însă doar în picturi. Într-o altă încăpere din Muzeon, o intervenție artistică arată felul în care antisemitismul era alimentat și răspândit prin presa vremii, atât în publicații românești, cât și maghiare: un perete și tavanul sunt acoperiți complet de pagini și articole antisemite, într-un colaj care te înconjoară. În aceeași încăpere, o instalație cu mâini îndreaptă degetul acuzator.

De la felul în care antisemitismul era construit și răspândit în spațiul public, parcursul ajunge la consecințele lui concrete. Într-una dintre încăperi este reconstituit un vagon de tren în care au fost transportați evreii deportați. Recrearea include ușa originală de lemn a unui astfel de vagon, datând din 1941, iar pe pânzele din interior apar siluete în mărime naturală, care dau o formă oamenilor despre care, altfel, istoria ajunge adesea să vorbească prin cifre și statistici:

De multe ori, oamenii văd niște cifre, niște statistici. Și nu e ușor să faci legătura între cifre și persoane reale. Cumva, creierul evită să te ducă acolo, să înțelegi pe de-a întregul ce înseamnă asta. Punând aceste umbre în vagon, realitatea asta devine mai aproape de cei care trec prin el.

Înțelegi că au fost niște vagoane pentru animale și că, exact la fel, au fost îngrămădiți zeci de oameni într-un singur vagon. Singura amenajare erau două găleți: una cu apă și una pentru nevoi, pentru întregul vagon, pentru o perioadă cine știe cât de lungă.

În aceeași logică a recuperării oamenilor din spatele cifrelor, există o carte cu peste 10.300 de nume ale evreilor din Cluj, recuperate din arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului de la Yad Vashem. Pentru mulți vizitatori, lista nu rămâne una abstractă: în paginile cărții ajung să-și găsească propriile rude.

Parcursul revine apoi la cele trei personaje, de această dată în zona dedicată Holocaustului. Fiecăruia îi este atribuită câte o valiză, construită în jurul obiectelor și documentelor care pot spune ceva despre experiența lui.

Povestea lui Paul

Pentru Paul, bunicul lui Dan, valiza este chiar una dintre cele cu care a plecat în tabăra de muncă. Înăuntru se află obiecte care păstrează fragmente din viața celor trimiși în astfel de tabere – un livret militar, hărți, scrisori, cărți poștale și chiar o revistă:

Cei din taberele de muncă erau considerați soldați necombatanți, soldați fără arme. Dar, de fapt, erau folosiți la munci dificile, în zone periculoase: săpau tranșee, lucrau în timpul bombardamentelor și așa mai departe. Acolo unde era ușor să mori.

Înainte de ghetoizare, ei puteau încă să trimită scrisori. Se trimiteau pe cărți poștale deschise, pentru a putea trece prin cenzură. Fiecare trebuia să fie citită și ștampilată, ca să se știe clar ce s-a scris. Avem și o revistă făcută de evreii din această tabără de muncă. Era o formă de rezistență, de a rezista psihic, făcând haz de necaz. Era, practic, o revistă de umor. Doar una singură am găsit printre lucrurile de la bunicul meu. Sunt texte ironice, prin care încercau să-și țină moralul ridicat.

Povestea lui Paul continuă printr-o reconstituire în realitate virtuală a taberei de muncă în care a fost trimis, pe front, în Transilvania de Nord.

Povestea lui David

Pentru David, povestea duce până la Auschwitz. A ajuns acolo cu toată familia lui. Doar el s-a întors. Muzeon păstrează documente obținute de la Muzeul Auschwitz, inclusiv informații despre baraca în care a fost închis:

David a fost în Auschwitz cu familia lui, cu Victoria, soția, și cei doi copii, George și Robert. A fost în Auschwitz, dar doar el s-a întors. Avem documente obținute de la Muzeul Auschwitz, în care e listat. Știm exact baraca în care a trăit și avem și alte informații despre perioada aceea. Uniforma expusă nu este a lui. Am refăcut-o pe baza unor dimensiuni primite de la Auschwitz.

Am încercat să obținem una originală și chiar ne-a fost aprobată cererea, dar condițiile de transport, de depozitare și de expunere, împreună cu asigurările necesare, erau atât de scumpe încât am ajuns la concluzia că mai bine o refacem noi.

Povestea Iuliei

Ultima dintre cele trei povești este cea a Iuliei, a cărei supraviețuire este legată de trenul organizat de Rezső Kasztner:

Iulia și familia ei, cei doi copii și străbunicul meu, au reușit să ajungă în acest tren salvator, deși și soțul ei trebuia să fie acolo. El era într-o tabără de muncă, trimis să facă lucrări pe front, și a murit într-un bombardament. Așa că ea, cu copiii și socrul ei, au mers pe acest tren. După ce au stat o perioadă în lagărul de la Bergen-Belsen, au ajuns în Elveția, care era neutră în timpul războiului. Acolo au fost în siguranță până la sfârșitul războiului.

După război, s-au întors în Cluj să vadă ce s-a întâmplat cu familia și cine mai trăiește. Iulia și copiii ei au plecat apoi în Bari, în Italia, de unde s-au îmbarcat pe un vapor și, cu tot felul de peripeții, au ajuns în ceea ce era atunci Palestina. Din perioada aceasta au rămas jucăriile copiilor, fotografia de familie și scrisorile pe care Iulia le-a putut trimite încă din ghetoul din Budapesta. În expoziție este și lista trenului Kasztner, unde apar numele lor.

Fotografiile de după Holocaust și expozițiile temporare

În ultima încăpere a expoziției se află o instalație de fotografii care ies din pământ și se îndreaptă spre o cupolă de lumină. Sunt fotografiile familiilor celor trei personaje după război, iar instalația închide parcursul cu o imagine a vieții de după Holocaust:

Întregul ansamblu se ridică dintr-o zonă în descompunere și merge spre lumină, spre ceea ce a fost ulterior. Sunt fotografiile familiilor personajelor după încheierea războiului. Și cumva concluzia este că, în ciuda tuturor lucrurilor, în ciuda a tot ceea ce le-a fost potrivnic, au fost evrei care au reușit să supraviețuiască. Unii au reușit să-și reia viața, iar prin asta au învins.

Muzeon are și o sală dedicată expozițiilor temporare, care schimbă periodic perspectiva asupra istoriei comunității evreiești. Expoziția actuală, „Solidaritate în trecut, reflecții pentru astăzi”, urmărește cinci exemple de solidaritate, ingeniozitate și rezistență în fața extremismului de dreapta din România interbelică și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Sala a găzduit anterior și alte expoziții. Dintre ele, Dan amintește de „Lumea prin ochii artiștilor evrei ai Școlii băimărene de pictură” – cu lucrări ale unor artiști evrei prezentate pentru prima dată publicului; o expoziție dedicată fotografului Sárdi Elemér – cu fotografii care surprind membri ai comunității evreiești din Cluj înainte de Holocaust; sau „Vibrații Klezmer în Transilvania” – al cărei concept a pornit de la cântece hasidice culese de Max Eisikovits în Maramureș, readucând în atenție o parte aproape uitată a patrimoniului muzical evreiesc.

De la scrisorile de familie la muzeu

După tur, revenim la începuturi. Cum se transformă niște scrisori de familie, documente și fragmente de povești într-un muzeu? Pentru Dan, prima etapă a fost o muncă de documentare care a semănat, uneori, cu o investigație extrem de minuțioasă, a doua, găsirea unui spațiu în care toate aceste istorii să poată fi aduse împreună, iar a treia, găsirea finanțării care să facă posibil întregul proiect:

Munca de documentare a fost, sigur, foarte dificilă și unele etape au fost exact ca o muncă de detectiv, să găsești legăturile și conexiunile între diverse bucăți de poveste. Partea asta a fost făcută, în mod special, de Flavia Hațiegan, curator și fondator al Muzeon. Apoi a fost partea de a face, efectiv, un muzeu din toată informația pe care am strâns-o.

A apărut apoi problema spațiului. Să găsești în centrul Clujului un spațiu de 250 de metri pătrați pentru un muzeu nu e cel mai simplu lucru. Am găsit locul ăsta, care era o pivniță plină de vechituri, într-o stare avansată de degradare. La amenajare am lucrat cu arhitecta Camelia Sisak, de la AtelierMass.

Investiția a fost de vreo 90.000 de euro, bani pe care i-am obținut prin diverse linii de finanțare. Nu pot să zic că au acoperit doar partea de construcție, pentru că au intrat și înregistrarea ghidului audio, dramatizarea, transportul unor lucruri și oamenii care au lucrat înainte de deschidere, ca să pregătească terenul și să facă muzeul cunoscut. Dar asta a fost cheltuiala până să deschidem.

Șase ani cu pandemie, război și boicoturi

Chiar dacă Muzeon are o istorie relativ scurtă, de șase ani, parcursul de până acum a fost departe de a fi liniar. Muzeul s-a deschis în iulie 2020, în plină pandemie, când aproape nimeni nu mai circula, iar restricțiile au fost urmate, la scurt timp, de începerea războiului din Ucraina și de scăderea turismului internațional.

În 2023, lucrurile păreau în sfârșit să se stabilizeze. Apoi, izbucnirea războiului din Gaza a adus o nouă scădere a numărului de vizitatori, pe fondul unui nou val de tensiuni și boicoturi îndreptate împotriva unor instituții și afaceri asociate cu evreii:

Am deschis în plină pandemie, în 2020, în iulie. Am fost forțați și de unul dintre contractele de finanțare, care nu ne permitea să amânăm deschiderea. Chiar dacă le-am scris și le-am spus: «Uite, toată lumea vede care e situația», ei au zis că nu se poate. Se putea suspenda maximum trei luni, dar asta însemna trei luni fără bani de chirie și fără bani de salarii. Nu puteam să-i lăsăm pe oameni în mijlocul pandemiei fără salarii. Și atunci am zis: «OK, asta este, deschidem».

Am pus afară un semn și stăteam acolo, pentru că nu era nimeni pe stradă care să vină la muzeu. Apoi a apărut o altă complicație: după câteva luni ni s-a cerut să arătăm rezultatele pe care le prevăzusem în proiectul prin care obținusem finanțarea, proiect scris, evident, înainte de pandemie. Trebuia să arătăm bilete vândute, bani intrați în contabilitate și așa mai departe. Evident că nu era de unde. Atunci am cumpărat noi bilete și le-am dat gratuit oamenilor.

După ce a trecut pandemia, a început să fie mult mai bine. A durat ceva, dar am început să ajungem cumva la zero. După aceea a pornit războiul din Ucraina și, din nou, turismul a scăzut. Mulți oameni, mai ales străini, nu știau cum să interpreteze ce se va întâmpla într-o țară atât de aproape de Ucraina. Turismul internațional a scăzut foarte mult.

În 2023 lucrurile au început să se așeze. A fost cel mai bun an de până acum și am reușit chiar să avem un surplus de bani, din care am făcut expoziția de muzică klezmer de care am amintit. De obicei, expozițiile temporare le facem cu finanțare, dar pe aceasta am făcut-o din banii pe care i-am pus deoparte în acel an și pe care nu i-am cheltuit pentru întreținerea muzeului.

Apoi, la sfârșitul lui 2023, a erupt din nou conflictul din Orientul Mijlociu și, dintr-un motiv care pentru mine e greu de înțeles, lumea a început să creadă că, pentru a face ceva bine pentru Gaza, trebuie să boicoteze orice e legat de evrei. Și atunci s-a simțit o scădere foarte puternică în numărul de vizitatori.

Mutarea într-o clădire proprie, pe strada Tipografiei

La doar șase ani de la deschidere, muzeul se pregătește pentru o schimbare importantă: mutarea într-o clădire proprie, pe strada Tipografiei 25, în apropierea Turnului Pompierilor și a Pieței Mihai Viteazul. Pentru Dan, este pasul prin care Muzeon poate deveni, în sfârșit, o instituție cu un loc al ei în oraș:

E o schimbare foarte importantă pentru că vom trece de la nivelul ăsta de muzeu de pivniță, îi zic eu așa, între ghilimele, la a avea propria noastră clădire. Să fie o instituție pe bune, o clădire despre care să se știe că este Muzeul Evreiesc din Cluj. Și va putea fi numit Muzeul Evreiesc din Cluj și pentru că este făcut într-un parteneriat cu comunitatea evreilor, prin faptul că această clădire aparține comunității.

Este vorba despre clădirea de pe strada Tipografiei 25, care a fost sediul administrativ al comunității până acum vreo doi ani, când s-au mutat pe strada Horea. A rămas această clădire, care nu cred că a mai fost renovată din anii ’50, și am primit-o gratuit, cu condiția să o renovăm noi.

În noiembrie vom închide muzeul din locația actuală, ca să putem începe să mutăm instalațiile și lucrurile dincolo. O să fim închiși până prin iunie anul viitor, dar sunt niște estimări, pentru că la construcții nu știi niciodată cât se întinde un termen. Nu mai putem promite foarte clar nimic, mai ales în situația atât de variabilă de acum.

Cum va arăta muzeul în noul spațiu

Muzeon urmează să-și schimbe nu doar adresa, ci și dimensiunea. Noul spațiu le va permite să păstreze expoziția actuală și să o extindă cu noi secțiuni. În final, Dan povestește cum ar urma să arate această nouă etapă:

Odată cu noul spațiu, muzeul se va schimba în câteva feluri. Pe de o parte, multe dintre zonele și spațiile de acum vor fi lărgite, pentru că noua compartimentare ne permite să adăugăm exponate în câteva dintre ele. Deci vom păstra traseul existent, dar îl vom și prelungi.

Vrem să adăugăm o zonă despre întoarcerea evreilor după Holocaust, pentru că este o problemă foarte puțin tratată în expoziții, în publicații de istorie sau în filme. Cum te întorci după un astfel de eveniment? Cum vii acasă și îți găsești casa ocupată de altcineva? N-ai unde să locuiești, vii înapoi cu nimic și îți dai seama că, de fapt, tot ce ai lăsat acasă a dispărut între timp. Vii cu niște traume și încerci să reclădești ceva.

Îți dai seama că soțul, soția, copiii nu mai sunt, că rudele și prietenii nu mai există sau că, dacă există, sunt doar niște epave ale unor oameni pe care i-ai cunoscut cândva. Și cum faci trecerea de aici către o viață cât de cât normală? Asta va fi o componentă importantă.

Apoi va fi și contribuția comunității evreilor din Cluj la societatea clujeană după război. Contribuția de dinainte de război este deja parțial arătată aici și aceste zone vor fi lărgite. Dar, pentru a păstra coerența cronologică, la sfârșit vom ajunge la perioada mai apropiată de noi, la istoria de după război și la felul în care comunitatea evreiască a continuat să contribuie la societatea din Cluj.

În plus, vom avea o încăpere mai mare decât sala de expoziții temporare de aici, pentru evenimente mici: lansări de carte, proiecții de film și alte expoziții temporare.

-> muzeon.ro