Jumătate dintre elevii români nu reușesc să aplice matematica dincolo de manual, arată studiul PISA

Hai să vedem ce înseamnă exact acest rezultat, de ce apare și, mai important, ce poate face un părinte în privința lui.

Ce este, de fapt, testul PISA?

PISA (Programme for International Student Assessment) este un studiu coordonat de OCDE, aplicat o dată la trei ani, în peste 80 de țări, unor eșantioane mari de elevi de 15 ani. Testarea nu verifică dacă un copil știe pe de rost o teoremă sau o formulă, ci dacă poate folosi ce a învățat la matematică, citire și științe pentru a rezolva situații apropiate de viața reală.

La ediția din 2022, România a obținut 428 de puncte la matematică, un rezultat aflat printre cele mai slabe din istoria participării țării la acest studiu și care plasează România pe penultimul loc între statele Uniunii Europene. Dar dincolo de scorul general, un detaliu contează mai mult pentru părinți: procentul elevilor care reușesc să facă legătura între ce au învățat la școală și o problemă reală. Acesta este de doar 51%.

Cu alte cuvinte, jumătate dintre elevi pot rezolva un exercițiu standard, identic ca formă cu ce au exersat la clasă. Dar când situația se schimbă puțin — un context nou, o formulare diferită, o problemă din viața de zi cu zi — mulți dintre ei nu mai știu ce instrument matematic să folosească.

Ce înseamnă, concret, „a face conexiuni matematice”

Termenul sună tehnic, dar ideea din spate e simplă. A face conexiuni matematice înseamnă:

– să recunoști, într-o situație nouă, ce fel de problemă matematică se ascunde acolo (e o problemă de proporții? de arie? de probabilitate?);

– să alegi singur metoda potrivită, fără să ți se spună dinainte „acum folosește regula de trei simplă”;

– să transferi o metodă învățată într-un context, către un context complet diferit;

– să interpretezi rezultatul obținut și să verifici dacă are sens.

Un exemplu simplu: un copil care a exersat zeci de exerciții de tipul „calculează procentul din X” poate rezolva instant acel tip de problemă. Dar pus în fața unei situații de genul „ai reducere 20% la un produs care are deja o reducere de 10%, cât plătești?”, mulți elevi se blochează — nu pentru că nu știu ce e procentul, ci pentru că nu au exersat niciodată să recunoască problema într-o formă nefamiliară.

Acesta este exact punctul în care apare diferența dintre a memora o formulă și a gândi matematic.

Memorarea formulei vs. gândirea matematică

În multe ore de matematică, accentul cade pe repetiție: se explică o regulă, se dau 15-20 de exerciții identice ca structură, elevul exersează algoritmul până îl automatizează. E o metodă care produce rezultate rapide la o lucrare de control — dar rezultate fragile, care se pierd repede și care nu se transferă în situații noi.

Gândirea matematică e altceva. Înseamnă să înțelegi de ce funcționează o regulă, nu doar cum se aplică ea. Înseamnă să poți descompune o problemă necunoscută în pași cunoscuți. Înseamnă să faci legături — între algebră și geometrie, între matematică și situații din viața reală, între un exercițiu de azi și unul din urmă cu două luni.

Diferența devine vizibilă exact în momentele care contează: la evaluarea națională, la Bacalaureat, la un test de admitere, dar și mai târziu, la facultate sau la locul de muncă, unde nimeni nu mai spune „acum folosește formula de la pagina 42”. Viața nu vine cu indicații de rezolvare.

De ce ajunge un copil să memoreze, în loc să înțeleagă?

Nu e vina copilului, și de multe ori nici a unui singur profesor. Fenomenul are câteva cauze structurale:

1. Timpul limitat la clasă. Un profesor are 50 de minute pe oră, un curriculum încărcat de parcurs și o clasă de 25-30 de elevi cu ritmuri diferite. E aproape imposibil, în acest cadru, să te oprești la fiecare noțiune până când fiecare copil înțelege temeinic — mai eficient, din perspectiva timpului, e să predai algoritmul și să exersezi.

2. Evaluarea axată pe tipuri fixe de exerciții. Multe teste și teze verifică aceleași tipare de probleme, an de an. Elevii — și, uneori, chiar profesorii, sub presiunea rezultatelor — optimizează pentru acel tipar, nu pentru înțelegere.

3. Lipsa exercițiului de transfer. Rar un elev este pus să aplice aceeași noțiune în două contexte complet diferite. Fără acest exercițiu repetat, mintea nu construiește flexibilitatea de care are nevoie pentru „conexiuni matematice”.

4. Frica de greșeală. Un copil care a fost corectat de multe ori pentru un răspuns greșit tinde să se agațe de o metodă sigură, memorată, în loc să exploreze o soluție proprie — chiar dacă explorarea aceea e exact ce dezvoltă gândirea matematică.

Vestea bună este că toate aceste cauze pot fi compensate — nu la nivel de sistem național, dar sigur la nivel individual, pentru un singur copil.

De ce contează asta dincolo de notă?

E ușor să tratăm subiectul ca pe o problemă de note. Nu este. Gândirea matematică e o abilitate care se folosește constant, mult după ce copilul iese din sistemul de învățământ:

– În luarea deciziilor financiare — de la a înțelege o dobândă sau o reducere, până la a compara oferte sau a face un buget.

– În rezolvarea de probleme la locul de muncă — aproape orice job, tehnic sau nu, cere la un moment dat capacitatea de a structura o problemă complexă în pași logici.

– În gândirea critică, în general — un copil obișnuit să verifice dacă un rezultat „are sens” e mai puțin predispus să accepte necritic informații false sau concluzii greșite, indiferent de domeniu.

– În performanța școlară pe termen lung — matematica e o disciplină cumulativă; o bază fragilă în gimnaziu se resimte direct la liceu, la Bacalaureat și la admiterea la facultate, mai ales pentru domeniile tehnice.

Cu alte cuvinte, un copil care rămâne în acea jumătate care doar reproduce, fără să înțeleagă, nu pierde doar puncte la o testare internațională. Pierde un instrument pe care îl va folosi, într-o formă sau alta, toată viața.

Ce poate face un părinte, concret

Vestea bună: diferența dintre „memorare” și „gândire matematică” nu ține de talent înnăscut, ci de tipul de exercițiu la care e expus copilul. Câteva direcții care chiar funcționează:

Preferă problemele deschise exercițiilor repetitive. În loc de încă un set de exerciții identice, o problemă formulată diferit, dintr-un context nou, obligă copilul să gândească, nu doar să aplice.

Cere-i copilului să explice, nu doar să rezolve. Întrebarea „de ce ai făcut așa?” e mai valoroasă decât rezultatul corect. Dacă poate explica raționamentul, înseamnă că a înțeles; dacă doar reproduce pașii, e semn că memorează.

Leagă matematica de situații reale. Calculul unui buget de vacanță, comparația a două oferte la magazin, estimarea unui timp de drum — sunt exerciții informale, dar exersează exact tipul de gândire pe care PISA îl testează.

Alege un mediu de învățare structurat pe înțelegere, nu doar pe rezultate rapide. Diferența dintre un curs care „predă rezolvarea” și unul care construiește logica din spate se vede exact în astfel de momente: când copilul dă peste o problemă pe care n-a mai văzut-o.

Rezultatul de 51% de la PISA nu e doar o statistică despre sistemul de învățământ românesc — e o oglindă a unei probleme reale, pe care mulți părinți o simt deja, fără să aibă un nume pentru ea: copilul „știe” matematică, dar se blochează la orice se abate de la tiparul exersat.

Soluția nu e mai multă memorare, ci un tip diferit de exercițiu — unul care construiește logica, nu doar reflexul de a aplica o formulă.

Un articol prezentat de matematica-interactiva.ro