Viaţa privată / Vie Privée, în regia Rebeccăi Zlotowski, care se va vedea la noi in cinematografe începând din ianuarie, o are în rolul principal pe celebra actriţă Jodie Foster (The Silence of the Lambs, Taxi Driver, The Accused), la primul ei film vorbit în franceză după Un long dimanche de fiançailles (A Very Long Engagement, 2004), al lui Jean-Pierre Jeunet.
JODIE FOSTER, multipremiată în carieră pe ambele ţărmuri ale Atlanticului cu Oscar, Globul de Aur, BAFTA şi David di Donatello, joacă aici rolul unei renumite psihiatre care, în urma decesului unei paciente, demarează o investigaţie pe cont propriu, nefiind convinsă că a fost vorba de sinucidere.
Prin amabilitatea distribuitorului acestui thriller în România, Independenţa Film, vă prezentăm un interviu în care vedeta americană oferă detalii despre experienţa lucrului la Viaţa privată.
Rebecca Zlotowski nu și-a ascuns niciodată admirația față de tine, nici dorința de a lucra împreună. Îți era cunoscută activitatea ei înainte de acest proiect?
Nu, nu știam absolut nimic despre ea. Am citit scenariul înainte să mă documentez sau să ne întâlnim. Așa procedez eu întotdeauna, iar faptul că regizorul este sau nu celebru e neimportant pentru mine.
Scenariul este cel care mă interesează în primul rând, iar în acesta am simțit imediat puterea poveștii. Pentru mine, povestea înseamnă totul, probabil pentru că prima mea dragoste adevărată a fost cea pentru cărți. Am devenit actriță foarte tânără, aproape din întâamplare, însă, în adâncul meu, am fost mereu mai interesată de scris, de idei, de felul în care se spune o poveste şi, de aceea, scenariul acesta, fiind atât de frumos conceput, a reprezentat un veritabil dar.
Recunosc însă că personajul Lilian Steiner, eroina din Viaţa privată, m-a intrigat din prima, aşa că am început să vizionez filmele Rebeccăi, începând cu An Easy Girl, înainte ca ea să vină să mă întâlnească la Los Angeles.
Prin urmare, ai putea spune că erai deja convinsă înainte să o cunoști?
Da, se poate spune că știam deja că vreau să fac filmul, însă momentul decisiv, cel care a schimbat cu adevărat totul între noi, a fost întâlnirea din Los Angeles. În loc să vorbim pe scurt despre personaj, să schimbăm politețuri sau să mâncăm ceva, așa cum se întâmplă de obicei la prima întâlnire cu un regizor, am parcurs întregul film, cuvânt cu cuvânt, timp de șase sau șapte ore.
Aveam multe întrebări, iar fiecare răspuns de-al ei îmi dădea o energie incredibilă. M-a emoționat profund. Atunci am înțeles că Rebecca este extrem de serioasă în ceea ce face, că are o viziune precisă pentru fiecare moment, că a gândit totul în detaliu, pe scurt, că stăpânea pe deplin scenariul.
N-ai avut nicio ezitare?
Aş zice că a fost mai degrabă un fel de anticipare, adică i-am spus atunci că sper să aprofundeze mai mult scenariul în ceea ce priveşte aspectele care ţin pur de cinematografie şi aici mă refer la acele momente care atrag publicul într-o experiență cinematografică autentică.
Secvența de hipnoză de la început care se deschide într-un vis și creează un mister ce captează întreaga atenţie a spectatorilor mi se pare un exemplu perfect pentru a ilustra forţa filmului. Asta nu era nicidecum o critică şi nici măcar un semn că aş avea vreo îndoială, doar că, atunci când nu ai mai lucrat cu un regizor, sunt lucruri de care nu ai cum să fii sigur în avans.
Vorbești perfect franceza, dar nu ai mai filmat în Franța din 2004, de la A Very Long Engagement. A contat cumva și dorința de a juca din nou într-un film francez?
Asta s-a situat pe locul doi, imediat după calitatea scenariului, dar da, este adevărat, îmi doream de foarte mult timp un film francez, care să fie vorbit integral în franceză şi realizat de un regizor francez, deci nu ceva care să fie perceput ca o imitaţie a unui film american sau, mai rau, să fie o co-producție cu Statele Unite.
Căutam un film cu un ton mai discret, preocupat de idei, de viața interioară, dar asta nu înseamnă că vânam un proiect obscur sau ultraelitist din zona art-house! [râde] Viaţa privată e însă un film ambițios, în sensul că este un film important pentru Rebecca… și pentru mine.
Cum a decurs filmarea? Ți s-a părut dificil să te adaptezi unui alt fel de platou?
În primul rând trebuie să spun că Rebecca este unul dintre cei mai dedicați regizori cu care am lucrat vreodată, iar eu, ca actriță, știu să mă descurc.
Pentru mine, discuțiile profunde trebuie să se termine înainte de filmare şi, odată ajunsă pe platoul de filmare, e momentul să joci. Exact asta mi-a plăcut la Rebecca. Toată lumea o iubește pe set, pentru că este amuzantă, inteligentă, concentrată și extrem de umană, adică are grijă de oameni. În plus, lucrează cu aceeași echipă de ani de zile şi atunci există o reală loialitate de ambele părţi.
De asemenea – ăsta e un aspect foarte important pentru ea – se implică în absolut tot. Orice decizie trece prin ea, de la cele mari până la unele aparent minore. Ştii că jumătate din hainele pe care le poartă personajul meu, Lilian, sunt chiar din garderoba Rebeccăi? Mi-a plăcut enorm asta!
A fost, probabil, o schimbare față de marile producții americane în care ai jucat…
Este adevărat că felul de a face film în SUA este niţel diferit, adică acolo fiecare își vede strict de ceea ce are în responsabilitate, dar ast, probabil, pentru că sunt foarte mulți oameni pe set. În Franța, echipele sunt mai mici şi totul e mai concentrat, fiecare are mai multe sarcini diferite de îndeplinit şi regizorul este cel care supervizează totul. În America, la o producţie mare, pot fi şi 170 de oameni pe platou odată, filmările durează luni întregi, cu trei echipe simultan… este o cu totul altă anvergură.
Abordarea mea însă nu se schimbă şi, atâta timp cât sunt pe aceeași lungime de undă cu regizorul – iar cu Rebecca chiar am fost –, rolul meu este să-l ajut pe acesta să își împlinească viziunea, asta este ce-mi aduce bucurie. Ştii, am făcut destule filme în care nu mi-am intersectat privirea cu regizorul și a fost dureros.
Mi-a luat ani să trec peste asta şi de aceea nu mai accept acum decât proiecte unde simt că sunt pe aceeaşi lungime de undă cu realizatorul filmului. Aşa cum este acesta!
Personajul tău, Lilian Steiner, la fel ca multe alte femei pe care le-ai interpretat, pare a trăi constant în tensiunea dintre intelect și emoție. Este o coincidență?
Pentru mine, această tensiune de care vorbeşti defineşte lupta ta cu tine însuţi pentru a fi om… şi poate chiar mai mult, atunci când eşti actriță. Pentru că ajungi pe set cu anumite intenții, cu idei despre personaj, dar când se spune „Acțiune!”, nu știi niciodată ce va ieși până la urmă.
De fapt, nu aş numi-o chiar o luptă între rațional și emoțional, fiindcă e mai degrabă un fel de dans, care funcţionează foarte bine aici, dată fiind profesia lui Lilian, nevoită să păşească mereu pe linia fină dintre cei doi poli. Pentru un psihanalist, această dualitate e fundamentală, pentru că lucrează permanent între cunoaștere și interpretare.
Fiind psihiatră, Lilian vorbește puțin și ascultă mult, cel puţin la început. E dificil pentru o actriță să joace tăcerea, să lași camera să-ţi surprinda gândurile?
Dar asta face parte din meserie… să mapezi un proces de gândire! Eu chiar mă bucur atunci când am de jucat personaje ale căror activitate intelectuală interioară este aproape vizibilă. De fapt, o să-ti mărturisesc ceva: pentru mine e mai natural să joc gândul decât emoția.
Țin minte rolul din The Accused, filmul lui Jonathan Kaplan, care era caracterizat de emoție pură, toată adusă la suprafață, şi pot spune că mi-a fost mult mai greu să-l fac decât pe Dr. Lilian Steiner, care, în multe feluri, este mai aproape de cine sunt eu cu adevărat. Asta nu înseamnă că nu iubesc să portretizez femei contemporane care se mişcă mult prin lume, în special când acestea sunt puse de către această lume în fața propriilor emoții.
Pe măsură ce filmul avansează, certitudinile acestei femei de vârsta a doua, atât de calmă, de metodică şi de impecabilă, încep să se destrame. Cum interpretezi acest proces?
Mi se pare foarte frumos și foarte autentic. Redă perfect traseul psihanalizei, cel puțin în varianta freudiană.
De altfel, scenariul Rebeccăi este plin de trimiteri la Freud. E adevărat că în Europa influența acestuia e mult mai puternică decât în SUA, unde e considerat depășit, mai ales din cauza misoginiei sale, dar nimic nu e mai cinematografic decât o interpretare freudiană. Dacă nu era Freud, nu exista Hitchcock!
Umorul, mai ales jocurile de cuvinte, precum și visele – elemente-cheie în teoria freudiană – sunt foarte prezente în filmul realizat de Rebecca. La fel ca la Hitchcock…
Da, filmul este foarte jucăuș, profund intelectual, dar și amuzant… de fapt, nu se ia exagerat de mult în serios. Exact ca Rebecca, care e foarte puternică intelectual – este extrem de cultivată, a studiat mult -, dar poate cu uşurință să râdă de ea însăși. Iubeşte auto-ironia!
Pe de altă parte, identitatea ei evreiască îi permite să îmbrățișeze cu umor un soi de disperare fundamentală, iar asta se simte și în secvența onirică legată de Holocaust, care o transportă pe Lilian – şi pe spectator, alături de ea – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Ați discutat mult despre această scenă?
Da, enorm, pentru că un vis îți oferă multiple posibilități creative… de fapt, poți include orice într-un vis.
De exemplu, Paula, personajul lui Virginie Efira, pacienta dispărută – despre care vorbim de-a lungul filmului, dar pe care nu o vedem niciodată – apare în vis la acel concert, unde se regăseşte alături de Lilian în fosă şi totul devine simbolic. Şi de ce nu ar face parte Holocaustul din filmul Rebeccăi, din moment ce joacă un rol atat de important în istoria familiei sale, în istoria Franței, a Parisului?
Este aproape inevitabil ca atunci când decizi, precum a făcut-o Rebecca, să explorezi inconștientul în spirit lacanian, aceste figuri feminine supraviețuitoare să apară şi să modeleze vieți, inevitabil, într-un mod… inconștient!
În vis, Lilian se reîntâlnește și cu fiul ei, îmbrăcat ca cineva aparţinând unei miliţii…
Pentru mine, asta ține de ambivalența maternă. Îți iubești copilul atât de mult, e atât de mult parte din tine, încât simți că te copleșește. În esență, îl ador, dar știu că mă va distruge! Deopotrivă ca mamă și ca actriță, sunt fascinată de asta.
Și există multe filme care explorează această ambivalență: We Need to Talk About Kevin [de Lynne Ramsay], The Babadook [de Jennifer Kent]… am o listă întreagă! Uneori mă gândesc că aș putea organiza un festival de Ziua Mamei doar cu filme despre ambivalența maternă! [râde]
O altă trăsătură definitorie a filmului Vie Privée, în afară de umor sau explorările onirice, este capacitatea de a naviga prin mai multe genuri, de la thrillerul psihologic până la comedia de re-căsătorie. Am putea să-l percepem ca un fel de omagiu adus ‘Epocii de Aur’ a Hollywood-ului?
Nu am studiat istoria cinematogafiei, deci nu sunt expertă în epoca aceea. Singura perioadă pe care o cunosc bine este cea a anilor ’70 [râde]! Dar învăț mult de la Rebecca, care e profesoara mea în privința asta.
Acestea fiind spuse, ai dreptate, există o referință la ceea ce tu numeşti comediile de re-căsătorie, mai ales prin personajul lui Daniel Auteuil…
Să vorbim atunci despre colegii de distribuție, începând chiar cu Daniel Auteuil, care îl joacă pe fostul tău soț…
Îl ador pe Daniel la modul absolut! Am simțit că relația dintre noi a fost ca între doi frați. Cred că este o persoană sensibilă, liniștitoare, iar când apare în film, aduce un plus de lejeritate.
Fără îndoială, povestea devine tot mai amuzantă mulțumită lui şi îmi plac enorm acele mici momente care implică personajele noastre. În scena din cafenea, de exemplu, atunci când provoacă o ceartă falsă cu ospătarul doar ca să o facă pe Lilian să râdă… este minunat.
Ce părere ai despre Virginie Efira, care apare mai mult în flashback-uri?
Cred că dinamica dintre Paula – personajul lui Virginie – și Lilian Steiner este fascinantă, personajul meu proiectându-se, practic, în această pacientă. Moartea Paulei o împinge către sesiunea de hipnoză, către acea poartă spre vis pe care ea se decide să o deschidă. Moartea Paulei este cea care o obligă să-și pună întrebări pe care nu și le-a permis niciodată, inclusiv despre motivul pentru care soțul ei a părăsit-o.
Și mai e ceva legate de proiecție… Lilian descoperă treptat că Paula i-a ascuns lucruri pe tot parcursul analizei, iar asta o intrigă și o obligă la introspecție. Moartea Paulei o conduce astfel spre o formă de autocunoaștere.
Dincolo de asta, din păcate, nu am avut multe scene împreună şi spun „din păcate” pentru că Virginie, ca actrită, este extraordinară, dar a fost o plăcere să stau lângă ea şi să o ascult în timpul ședințelor noastre de terapie.
La fel de plăcută a fost și interacţiunea cu Mathieu Amalric?
În SUA, Mathieu este un adevărat erou, un actor foarte admirat pentru rolurile pe care le-a făcut în diverse filme, aşa că eram curioasă să îl întâlnesc, chiar dacă nu aveam de unde să știu exact la ce să mă aștept! În realitate, s-a dovedit a fi incredibil de amuzant şi m-a făcut să râd enorm!
El e precum un copil mereu pus pe glume, plin de energie, foarte interesant şi, de asemenea, foarte implicat. Personajul pe care-l joacă, în schimb, este derutant, ambiguu, ușor straniu, la fel ca și al fiicei sale, interpretată de Luana Bajrami, o actriță tânără pe care am descoperit-o aici și care mi s-a parut remarcabilă în modul în care a gestionat acest nivel de complexitate.
Titlul filmului, Vie Privée, trimite involuntar și la felul grijuliu în care tu, o vedetă a Hollywood-ului, ai separat întotdeauna viața personală de carieră. A reprezentat asta o atracție în plus?
Da, titlul are multe sensuri și acesta e unul dintre motivele principale pentru care scenariul m-a atras. Aşa cum Rebbeca mi-a reamintit, Vie privée poate însemna și „viață lipsită de viață”. În film există o femeie – Paula – a cărei moarte ambiguă ridică întrebări. Crimă? Sinucidere? Asta e întrebarea centrală de la care pleacă investigația lui Lilian. Dincolo însă de jocul de cuvinte, recunosc faptul că uneori folosesc filmele ca pe o meditație asupra propriei mele vieți.
Am ținut întotdeauna la separarea dintre viața privată și cea profesională, cum e normal, dar, în acelaşi timp, admit că cele mai importante, mai autentice şi mai profunde aspecte legate de mine se regăsesc pe ecran. Şi cum ar putea fi altfel? Am oferit tot ce aveam cinematografiei. Desigur, e o formă de expresie artistică şi, prin urmare, această ofertă a fost făcută oarecum controlat, dar, totuşi, de la la vârsta de trei ani, eu continui să împărtășesc lucruri intime cu publicul. Într-un fel, cariera mea este însăşi viața mea.
Ai putea spune că filmul a fost pentru tine o formă de… terapie?
Da, într-un fel, ba chiar ar putea fi legat de personajul pe care îl interpretez. Psihanaliza are acea zonă dintre terapeut și pacient, un spațiu separat completamente de viața reală, în care se comunică lucrurile cele mai profunde pe care cei doi le au de oferit. Şi exact acolo, la acea intersecție, se poate produce vindecarea… și nu doar pentru pacient! În sensul acesta, cinema-ul poate fi foarte creativ. [zâmbește]
Intro & adaptare de IOAN BIG | FILM
Foto – Courtesy of Independenţa Film | George Lechaptois, Jérôme Prébois
