If I Had Legs I’d Kick You – Între horror domestic și terapie
Când intri în sala de cinema să vezi If I Had Legs I’d Kick You, nu te întâmpină lumea blândă a unui film confortabil, ci un univers plin de anxietate care-ți dă senzația că, în mod inevitabil, ceva se va prăbuși peste tine.
Personajul central, Linda (interpretată de Rose Byrne), nu este o eroină de cinema hollywoodian: e o mamă extenuată, o femeie care încearcă să ţină în viaţă ce-i mai rămâne: copilul ei bolnav, căminul, propria minte. Totul în condiții teribile – un tavan se prăbușește, fetița ei depinde de o sondă de alimentare, iar soțul este absent, critic și sună doar ca să judece, nu să ajute.
Linda e terapeută, ceea ce înseamnă că, teoretic, știe să-i vindece pe alții. Dar când vine vorba de propria viață, totul se năruie rapid. Mai mult, pacienții ei sunt oameni fragili, iar atunci când o mamă își abandonează copilul chiar în cabinet, Linda se vede pusă în fața unui avertisment dur: ce s-ar întâmpla dacă şi ea ar claca? Dar nu apucă să stea prea mult pe întrebare, pentru că terapeutul său (jucat de Conan O’Brien) o abandonează când limitele profesionale sunt depășite.
Ce să mai… un adevărat horror domestic și o cronicizare a disperării, iar regizoarea Mary Bronstein nu se teme să-și expună publicul la tot acest chin, să-l scufunde în toată această atmosferă sufocantă, în tensiune, culpă, vină, rușine maternă, disperare. Anxietate domestică în cea mai pură formă.
Dar If I Had Legs I’d Kick You nu e doar o poveste despre o mamă copleșită. E o poveste despre ce se întâmplă când societatea (soț, instituții, colegi, prieteni) renunță la tine într-un mod cât se poate de dezumanizant. Te lasă-n plata Domnului, cum s-ar spune. Linda nu e eroină de blockbuster cu puteri supraomenești, dar filmul îi dă o voce și o individualizează tocmai pentru că e om, mamă, terapeut, obosită, alienată… ca mulți dintre noi.
Totul e un act de rezistență. Un gest de revoltă. O recunoaștere a vulnerabilității.
If I Had Legs I’d Kick You este un film care nu vrea să ne ofere confort, mângâiere, ci vrea să ne trezească. Să ne facă să nu uităm că, uneori, casa pe care o avem e doar un acoperiș care poate să cadă și că oamenii pe care îi iubim sunt fragili, dar merită să lupți pentru ei, chiar dacă corpul tău e extenuat și mintea e pe holurile întunecate ale disperării.
Așadar, mergi și vezi filmul ăsta la cinema din 9 ianuarie 2026, nu pentru că e un „horror domestic”, ci pentru că la final s-ar putea să te simți eliberat de propriile anxietăți cotidiene, mai ceva ca după 10 ședințe de terapie.
Text de GRUIA DRAGOMIR | PREMIERE
Citește mai multe articole din FILM.
