INK WASH – filmul ca spațiu de respirație după o lume suspendată | Interviu cu cineasta SARRA TSORAKIDIS
Interviu de DAN LUPU
Debutul în lungmetraj al regizoarei Sarra Tsorakidis (care a semnat scurtmetraje precum ‘Iederă’ sau ‘Kaimos’), INK WASH, poate fi văzut acum în cinematografele din țară.
Filmul produs de Mandragora, Bad Crowd și Angel Films a avut prima proiecție în selecția de la Toronto și are deja un palmares festivalier important, fiind distins cu Premiul FIPRESCI la Varșovia și Premiul Golden Gate la San Franciso unde juriul aprecia că este „un debut îndrăzneț, sobru, sigur și de nezdruncinat. Îmbătat de frumusețea naturii și evocând întrebări despre intimitate și singurătate, filmul persistă mult timp după ce l-ai vizionat”.
Filmul ne face cunoștință cu Lena, o pictoriță aflată într-un moment foarte vulnerabil al vieții sale. Împlinește 40 de ani și este din nou singură, după ani de zile petrecuți într-o relație care tocmai s-a sfârșit. Dezamăgită și cu inima frântă, se refugiază în lucru, în pictarea pereților unui hotel brutalist, înconjurat de păduri, din sud-vestul României. Izolată în mijlocul naturii, Lena este nevoită să-și descopere forța interioară și valorile morale într-o țară copleșită de corupție.
În INK WASH, tăcerea nu e absență, ci respirație. SARRA TSORAKIDIS își construiște primul lungmetraj din fragilitatea unui moment de tranziție – imediat după pandemie, când lumea încă învăța să se adapteze unui nou ritm. Hotelul brutalist din mijlocul naturii omniprezente, spațiile goale care par să țină loc de cuvinte – toate compun un film care nu explică, ci invită. Am vorbit cu regizoarea despre această căutare, despre influențele care i-au modelat universul vizual și despre ce înseamnă să transformi presiunea unui prim lungmetraj în adrenalină.
Cum simți că se poziționează acest film în parcursul tău artistic? A deschis pentru tine o direcție nouă sau e o continuare a firească a preocupărilor tale?
Pentru mine e o continuare firească, în sensul că nu încerc niciodată să forțez o direcție anume. Mă las condusă de ceea ce mă preocupă în momentul în care încep să lucrez la un film, iar aceste preocupări se schimbă odată cu mine.
Există filme, picturi, romane sau experiențe personale care au influențat universal vizual sau tematic al Ink Wash?
Există câțiva regizori care mi-au format universul vizual, cum ar fi Lucrecia Martel, Michelangelo Antonioni, Apichatpong Weerasethakul, Chantal Akerman, ca să menționez câțiva a căror influență cred că se simte. Există un film destul de recent, care m-a impresionat în perioada de pregătire și pe care i l-am trimis imediat lui Radu după ce l-am văzut. Se numește “Il Buco”, regizat de Michelangelo Frammartino. Picturile lui Hammershoi sunt mereu printre referințe, mai ales pentru compoziție și atmosferă.
Când am început să îmi imaginez muralurile, Muqi a fost unul dintre primii artiști la care am ajuns și de acolo a venit și inspirația pentru titlu, pentru că el lucra în tehnica asta. E important să menționez și că am vrut neapărat să lucrez cu Florina Drăguș, artista care a realizat toate picturile din film și care a intuit foarte bine cum să transforme ce îmi imaginam eu cu materialele și suprafețele pe care le avea la dispoziție. Universul filmului e așa cum e pentru că reflectă o perioadă destul de tristă și nu cred că doar pentru mine. Am filmat imediat după pandemie, când abia începeam să revenim la normal, fără stresul testărilor și a măștilor. Cred că am vrut să surprind un fel de revenire la viață.
Filmul lucrează mult cu spațiile goale, cu momentele de tăcere. Cum ai gândit folosirea liniștii ca instrument narativ?
Lena este o persoană rezervată, care evită să-și arate emoțiile, dar care știe să le gestioneze fără prea multă dramă. Liniștea e o caracteristică a personajului, un stil de viață de la care se abate rar și în momente izolate. Provocarea a fost să arăt stările prin care trece folosindu-mă de elementele care o înconjoară. Astfel, natura a devenit un personaj de sine stătător, care exprimă ceea ce ea nu reușește să spună.
Arhitectura brutalistă are o estetică foarte puternică. Ai avut încă de la început în minte această direcție arhitecturală sau s-a născut pe parcurs?
Încă de la început îmi imaginam un hotel din beton, înconjurat de natură pentru că voiam să am acest contrast puterinc între rigiditatea clădirii și fluiditatea naturii din jur. Ceva nelalocul lui, o amprentă a invaziei omului imposibil de șters. În plus, genul acesta de arhitectură are ceva monumental, care te face să te simți vulnerabil și expus, ceea ce era important pentru poveste.
Ai spus la un moment dat că filmul a fost o experiență intensă pentru toată echipa. Ce ai descoperit despre tine ca regizoare în acest proces?
Da, din cauza timpului scurt pe care l-am avut la dispoziție. Când ai atât de multe secvențe de filmat pe zi, e foarte obositor pentru toată lumea. Dar cred că perioada aceea a rămas în mintea tuturor ca o perioadă cu adevărat specială, mai ales datorită locului. Zilele de filmare se terminau la băile termale sau cu o plimbare prin orășel.
De la hotel pornesc multe trasee montane, așa că puteai oricând să te separi de restul și să ai timp doar pentru tine, dar am avut norocul să ne înțelegem bine cu toții și să existe armonie pe set. Eu eram singura care se agita, de multe ori degeaba, dar asta e normal când ești la primul film. Oricât de mult te-ai pregăti, trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj este una bruscă. E un șoc pe care îl depășești abia după ce se termină filmarea, dar câtă vreme ești pe set, trebuie să îl transformi în adrenalină.
Dacă publicul ar putea rămâne cu o singură emoție la final, care ai vrea să fie?
Eliberare, neliniște, speranță, introspecție? Poate o alta? Sper să nu rămână cu o singură emoție, ci cu orice iese la suprafață. Cred că filmul asta face, te invită la introspecție. Sunt interesată să aflu cu ce empatizează cei care îl văd, unde se regăsesc și ce amintiri sau gânduri le trezește din propriile vieți.
Interviu de DAN LUPU
