Mâncarea și reducerea la minim (sau la absurd)
Alelei, frații mei, dacă voi credeați că a fi gastronom înseamnă doar steluțe roșii, piețe franțuzești bio și vânturări prin manufacturi de parmigiano, iată dovada că și noi avem zile grele la muncă.
Am testat cândva (pe banii mei, din curiozitate proprie și personală) un ceva ce se marketează ca fiind Sfântul Graal al meselor rapide, cele luate pe drum, pe tastatură. E disponibil la sticlă cu aromă de vanilie, căpșune, caramel și ciocolată și e plin de proteină, carbohidrați, fibre, grăsimi „de-alea bune” și 27 de vitamine și minerale. Eu am luat ciocolată (zic ei) – 100% vegan, gluten free, 22 g proteină, low sugar, GMO free.
Pe site-ul producătorului e un quiz care te ajută să descoperi ce Huel ți se potrivește. Te întreabă, printre altele, what’s most important to you; swipe left pentru opțiuni. Cică aș fi tipul Hot & Savoury, dar eu am luat din aeroport un ready-to-drink dulce. Am gustat cât de obiectiv am putut — aici e momentul să recunosc: am procrastinat vreo lună. Nu-mi dădea inima ghes și pace!
Huel promite o masă completă. Așa o fi, nu contest; pe baza a ceea ce era în sticla mea confirm că nu promite și o masă cu gust. Era dulceag și artificial, cu note care-mi displac teribil și nu am putut termina ceșcuța în care mi-am turnat puțin. Am aruncat la gunoi vreo cinci euro. Aș vrea să îi consider o investiție în educația mea, însă mi-e greu să accept ideea că lumea se poate/va îndrepta în masă spre acest tip de consum.
Ce mi se pare totuși interesant este schimbarea pe care a suferit-o în timp discursul. Ceea ce comunică/promit unele produse din această categorie s-a nuanțat. De exemplu, acum câțiva ani făgăduiau burta plină fără bătăi de cap ce țin de gust, preparare, convivialitate, cultură — se poziționau ca un combustibil (fuel), „nutreț” ar pufni socio-antropologul din mine. În ultima vreme, însă, mesajul este adaptat unor contexte variate – se pune accent pe nutriție, iar formele în care aceasta se obține nu se mai limitează la ready-to-drink – au apărut hot meals, bars și pudre.
În sfârșit, că o fi realiniere sau deghizare, mie aceste soluții dezumaniza(n)te îmi aduc aminte de una dintre primele mele spaime alimentare —eram mică în ultimii ani de comunism și mă îngrozeau zvonurile care circulau despre intenția partidului de a construi locuințe fără bucătării, în blocuri cu cantine comune la parter. Aveam coșmaruri în care primeam pastile colorate ca hrană și mă trezeam îngrozită. Nu știam atunci nimic despre puterea mâncării de a aduce oamenii împreună, despre mâncarea ca identitate, sistem de comunicare, sursă de capital cultural, protocol de uzanțe etc., dar intuiam că poate fi folosită ca instrument de propagandă politică și represiune economică și că devine ușor sursă de anxietate socială.
Pe site-ul băuturii-minune am fost invitată să devin Hueligan; mulțumesc, rămân al Dumneavoastră gastronom.
Text de ADRIANA SOHODOLEANU | BISCUIT.RO
