KON–TIKI (2012, r: Joachim Rønning & Espen Sandberg)
Nominalizată din partea Norvegiei la Oscarul pentru cel mai bun film străin în 2013, drama istorică “Kon-Tiki” a pierdut, previzibil, în faţa ultra-geriatricului “Amour” al lui Michael Hanneke, dar asta nu îi scade din merite.
Pentru mulţi dintre cei trecuţi de o anumită vârstă, lectura în copilărie sau adolescenţă a memoriilor exploratorului pasionat de etnografie Thor Heyerdahl din expediţia Kon-Tiki, în care a demonstrat – prin intermediul unei călătorii în Pacific de aproape 8.000 de kilometri pe o plută rudimentară – că nu dinspre Vest a pornit colonizarea insulelor polineziene, ci de la Est, trezeşte încă amintiri frumoase legate de aventuri exotice care s-au întâmplat cu adevărat.
Pelicula regizată de tandemul norvegian încă foarte tânăr pe atunci Rønning-Sandberg (“Bandidas”, “Max Manus: Man of War”), cineaşti responsabilii ulterior de blockbustere precum “Pirates of the Caribbean: Dead Men Tell No Tales”, “Maleficent: Mistress of Evil” sau recentul “Tron: Ares”, este o docu-ficţiune ce urmăreşte cu scrupulozitate etapele de proiectare şi realizare a expediţiei până în punctul în care Heyerdahl a putut afirma… quod erat demonstrandum.
Întrebarea legitimă care s-ar putea pune e însă… de ce era nevoie de încă un film atâta vreme cât subiectul fusese tratat pe parcursul timpului – inclusiv de către iniţiatorul explorării, premiat cu un Oscar în 1951 – printr-o întreagă serie de documentare?
Cu toate că nu sunt un fan al filmelor bazate pe întâmplări sau poveşti reale, am găsit “Kon-Tiki” fascinant tocmai pentru că speculează nuanţat pe marginea naşterii greu de conceput sau de înţeles a motivaţiei unui european provenit din tărâmuri îngheţate din Nord şi transformarea acesteia într-o obsesie pentru cultura însorită a Oceaniei, dar şi pentru difuzionismul antropologic conceptualizat de Frobenius.
Heyerdahl a fost animat de o credinţă aproape mistică în Kon-Tiki (un vechi nume, “Con-Tici”, a zeului incaş al soarelui, Viracocha), în faptul că nativi sud-americani au descoperit şi populat Polinezia în timpurile pre-columbiene (şi nu asiatici, cum susţineau mare parte a teoriilor de la începutul secolului 20), iar această credinţă este realul motor care împinge pluta şi ţine laolaltă atât buştenii de balsa, cât şi pe coechipierii aflaţi, la rândul lor, într-un quest de auto-descoperire personală.
Expediţia, cu toate încercările şi provocările la care este supusă echipa, este prezentată foarte inspirat din perspectivă spirituală, iar modul subtil în care se modelează caracterele se îmbină excelent cu imaginile care prezintă varietatea ecosistemului oceanic, de la peştii zburători până la cetaceele fosforescente.
În acest context, ”Kon-Tiki” vorbeşte inevitabil şi despre costurile pe care le presupune persistenţa şi determinarea în a crede cu tărie în ceva anume, precum şi de riscurile şi sacrificiile pe care ţi le asumi.
Pål Sverre Hagen (“Troubled Water”, “Ragnarok”, “What Happened to Monday”), cu al său aspect de Ryan Gosling scandinav, este perfect în rolul lui Thor Heyerdahl, reuşind să creeze un portret care să transmită forţa echilibrată a unei obsesii raţionale, ştiinţifice, evitând astfel pericolul de a face din explorator un lunatic sau fanatic misionar.
Un film de văzut!
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
