„GOTHIC” (1986, r: Ken Russell)
Renunțând pentru vecie la ideea de a mai realiza filme la Hollywood după experiența cu Altered States, cineastul britanic Ken Russell, autorul lui Tommy și Women in Love, a revenit în anii ’80 pe Bătrânul Continent, unde a semnat mai întâi o adaptare destinată televiziunii, filmată la Opera de Stat din Viena, a operei Faust, controversată datorită prezentării eroinei drept o călugăriță care nu obține mântuirea, ci aude sunetul unei ghilotine, în contradicție cu semnificația textului lui Goethe:
“Tot ce este vremelnic e numai simbol, ce este chip îndoielnic aici s-a împlinit, nespusul deplinul izbândei, etern femininul ne înalță în zare”.
Cu excepția renunțării voite la “Noaptea Valpurgiei”, atracția cineastului pentru subiect (suicidalul Faust care blamează în egală măsură știința și religia) nu e foarte greu de înțeles, mai ales din perspectiva precedentului The Music Lovers, şi face ca următorul său proiect, Gothic, să fie perceput ca unul firesc în filmografia lui Ken Russell.
Gothic aşează – prin scenariul debutantului Stephen Volk, ulterior mai cunoscut pentru The Guardian, regizat de William Friedkin – naşterea nuvelei Frankenstein, scrisă de Mary Shelley şi publicată în 1818, pe premisa tarelor psihice dobândite în urma pierderii sarcinii de către aceasta, dar şi a unui mediu boem care, în acest caz, nu mai este îmbătat cu vin ca în Faust, ci cu laudanum, tinctura de opiu făcută celebră de Paracelsus, mult mai solubilă în alcool decât în apă, folosită pe scară largă în Romantism, dar şi în epoca Victoriană, inclusiv pentru dureri menstruale şi prevenția bolilor infantile.
Ken Russell, în opinia mea, îşi construieşte în acest caz viziunea plecând de la poemul Darkness, al Lordului Byron, înfăţişat ca un un proto-„Tommy”, icon Pop urmărit cu fervoare de fani şi paparazzi, precum George Clooney în vila sa de pe malul lacului Como: “… The waves were dead; the tides were in their grave, / The moon, their mistress, had expir’d before; / The winds were wither’d in the stagnant air, / And the clouds perish’d; Darkness had no need / Of aid from them – She was the Universe”.
La prima vedere, Gothic poate fi perceput simplist ca un Horror banal, a cărui acţiune se desfăşoară pe parcursul a 24 de ore.
Poetul Percy Shelley (prezentat, la rândul său, ca un sex-simbol vânat oriunde se duce de groupies), împreună cu viitoarea lui soţie Mary (Natasha Richardson, la debut pe marile ecrane) şi cu sora vitregă a acesteia, Claire, ajunge în vara lui 1816 (“anul fără vară” pentru întreaga lume, care îndura anomaliile geo-climatice generate de erupţia vulcanului Tambora din Indonezia) la Villa Diodati de pe malul lacului Geneva.
Villa Diodati, unde Lordul Byron (Gabriel Byrne, pur şi simplu perfect în rol) se refugiase în urma scandalului de incest şi adulter legat de Lady Caroline Lamb (cea care, pentru a-l descrie, avea să inventeze o sintagmă perpetuată şi în zilele noastre… “mad, bad and dangerous to know”), însoţit doar de prietenul şi medicul personal, John Polidori (Timothy Spall).
Găzduiţi pentru o noapte în imensul conac populat doar de încă vreo doi-trei servitori, din plictiseală, trioul sechestrat în interior de vremea nefavorabilă şi îmbibat cu opiu se lasă antrenat într-o şedinţă comună de lectură a unor poveşti cu fantome, asezonată cu una ocultă de invocare a spiritelor – replica sardonică a lui Byron/Byrne este relevantă: “Let us live and love, so that the people would say the Devil as well as God is an Englishman” -, care face parte dintr-un joc/concurs având ca miză finală generarea unor idei personale de istorisiri „gotice”, bazate pe experienţele, gândurile şi, mai ales, temerile individuale.
În urma acestei întâlniri, în cursul acestui conclav Romantic se vor naşte două scriituri esenţiale pentru cultura Pop modernă, Frankenstein (Mary Shelley) şi The Vampyre (Dr. Polidori).
Dincolo de aparent superficiala joacă de-a v-aţi ascunselea, Ken Russell creionează în fundal un studiu psihanalitic centrat pe copilărie şi pe esenţa/natura vieţii şi astfel ajungem la „aluatul” istoric real care i s-a părut interesant de modelat şi reinterpretat:
Lord Byron – complexat de mic datorită piciorului diform şi a avansurilor sexuale făcute de adulţi cu tendinţe pedofile din mediul familial, Percy Bysshe Shelley – caracter hipersensibil ce avea să fie marcat pe viaţă de hărţuielile şi posibilele abuzuri sexuale din anii de colegiu;
Mary Wollstonecraft Shelley – tarată de moartea prematură a fetiţei concepute cu Percy, după ce propriul tată, filosoful William Godwin, a renegat-o;
John William Polidori – membru a unei familii numeroasă de emigranţi italieni cu o credinţă în Catolicism care a frizat bigotismul;
Claire Mary Jane Clairmont – jolly-joker feminin lipsit de creativitate, dar plină de pasiune carnală, a cărei fiică, rezultată din concubinajul din acea vară cu Byron, Allegra, avea să fie predată în grija tatălui (complet neinteresat de destinul ei) la mai puţin de doi ani de la naştere şi va muri la vârsta de cinci ani într-o abaţie catolică.
În viziunea lui asupra personajelor, Ken Russell reuşeşte să evite caricaturalul în favoarea amplificării laturii întunecate. Byron este un adult sastisit care a învăţat să îşi asume propriile handicapuri – fără a le ignora sau a le exhiba -, care contrabalansează cinismul generat de complexe cu teribilisme perceptibile ca imature. Polidori şi ale sale iubite lipitori e definit prin intermediul înclinaţiilor sale gay şi masochist-religioase ca “an obscene Italian doctor raised by the Benedictines who turns to sin and buggery”.
Mary, în ciuda principiilor dobândite în urma educaţiei radicale, nu este scutită de fantezii sexuale. Claire reprezintă un simbol al libertinismului inconştient şi netemător de consecinţe, iar Shelley (Julian Sands) ni se înfăţişează ca un dependent de opiu visător cu o considerabilă doză de idealism, ce pendulează seren între artă, ştiinţă, alchimie şi ocultism, care îl iubeşte pe Byron pentru că “he practices something in we believe too… free love!”.
Gothic nu este un film mai presus de orice critică şi asta, în mare parte, datorită ambiţiei excesive a cineastului de a-şi impune viziunea prin inserarea unor „tablouri” vizuale care subliniază abordarea păgână, eclectică şi tributară erotismului, ca dominantă graduală faţă de obsesivul alb imaculat, însă, cu certitudine, rămâne unul dintre titlurile ce merită a fi reconsiderate mai ales că, fără să abdice o clipă de la propriile opinii, concluzia pe care o insinuează Ken Russell în subconştientul spectatorului nu are cum să fie una luminoasă:
“Perhaps God, like us, wants to destroy his creatures before they destroy their creator.” (Mary)… “But God is already dead!” (Percy) în asociere cu mult mai impulsiva declaraţie: “We are the Gods now. We have dared to call ourselves ‘creators’!”.
O menţiune de final legată de coloana sonoră: muzica este semnată de excentricul artist New Wave expert în sintetizatoare Thomas Dolby şi merită amintită prin stranietatea combinaţiei dintre partituri interpretate la instrumente clasice, fie acestea compoziţii originale, din repertoriul folcloric sau cel cult (Domenico Scarlatti, de exemplu) şi inovaţii electronice, ce vin ca teme melodice şi sunete disonante suprapuse peste cele preluate în priză directă. Una peste alta, Gothic, de Ken Russell, se relevă ca un film ce merită cu certitudine a fi descoperit sau re-evaluat din perspectiva cinefililor din ziua de azi.
