Există momente în care universurile cinematografice se trezesc din propria inerție și respiră din nou, ca niște monștri adormiți sub nisip. Predator: Badlands apare exact într-un astfel de moment.
După finețea primitivă din Prey (2022), regizorul Dan Trachtenberg revine cu o poveste în care nu mai sunt vânați oamenii, ci sensul însuși al vânătorii. Dacă Prey era ecoul arhaic al întâlnirii dintre umanitate și forța extraterestră, putem spune că Badlands e exilul acelei forțe într-un univers lipsit de umanitate. O întoarcere acasă, într-un pustiu mitologic, acolo unde totul a început.
Povestea îl urmărește pe Dek, un tânăr Predator renegat, exilat din clanul său și obligat să supraviețuiască în deșertul roșu al planetei Yautja. O lume de piatră și sânge uscat, unde fiecare umbră are colți și fiecare noapte aduce cu ea ecouri de metal topit.
Alături de el apare Thia, un synth creat de compania Weyland-Yutani – da, ai citit bine, acel nume „interzis”, rostit doar în șoaptă de fanii Alien, ca un blestem ce anunță contaminarea. Thia e fragilă, dar conștientă, iar alăturarea dintre un vânător și o mașină cu suflet e primul pas spre o altă formă de mitologie.
O scurtă paranteză – dacă nu ai văzut Alien: Earth, n-ar strica s-o faci înainte de Predator: Badlands, căci ar da foarte mult context și background pentru personajul Thiei.
Revenind, filmul nu se mai concentrează pe oamenii vânați, ci își propune abordarea unei teme mai subtile: căutarea identității într-un univers indiferent. Trachtenberg pare să fi înțeles că în 2025 nu mai e suficient să ridici un trofeu din oase. Trebuie să te întrebi și de ce ai vânat. Și, cel mai important, dacă nu cumva ceea ce ai ucis nu era, de fapt, o parte din tine. Există o poezie discretă în felul în care Badlands continuă spiritul lui Prey.
Dacă în filmul precedent am văzut întâlnirea dintre o tânără războinică amerindiană și un Predator „primitiv”, aici ne întoarcem la originile speciei – ca și cum vânătorul de atunci ar fi fost un mesager, iar acum ne aflăm în sanctuarul zeilor săi. Trachtenberg păstrează textura vizuală, aceeași lumină filtrată prin praf, tensiunea tăcută de dinaintea violenței. Dar tonul devine mai metafizic. Prey vorbea despre supraviețuire, Badlands vorbește despre sens, căci fără el supraviețuirea este degeaba.
Într-un mod aproape mitologic, cele două filme formează o spirală, nu o continuare directă, ci un răspuns. Prey întreba ce înseamnă să fii om. Badlands întreabă ce înseamnă să fii Predator.
Ceea ce face Badlands să fie și mai fascinant este acea umbră difuză, aproape imperceptibilă, care planează peste cadre: Alienul. Weyland-Yutani, compania care în universul Alien joacă rolul demiurgului corupt, e aici prezentă prin Thia – dovada vie că linia temporală începe să se contopească (din nou). Nimeni nu spune explicit că există un xenomorf, dar senzația e acolo, ca un tremur sub piele.
Decorurile respiră același tip de geometrii organice, iar câteva detalii – un simbol gravat, un sunet de respirație dublă, o urmă de acid pe o stâncă – lasă spectatorul să se întrebe: e doar o coincidență sau începutul unei noi contaminări? Trachtenberg nu oferă răspunsuri. În stilul său caracteristic, lasă tăcerea să vorbească.
Și, în acea tăcere, fanii știu: atunci când Weyland-Yutani apare, Alienul nu e departe… dar Badlands nu e un „crossover” în sensul facil al termenului. Este doar o contaminare estetică. O insinuare. O lume care începe să miroasă familiar și nu e deloc un miros bun, ci unul care ne face adrenalina să explodeze.
Predatorul „snowflake”
Prin Dek, vedem pentru prima dată Predatorul vulnerabil, exilat, îndoielnic și, oarecum, sensibil (oricum ar suna asta). Un fel de samurai interstelar, care își caută onoarea într-o lume fără zei. Și poate că tocmai asta e revoluția pe care Trachtenberg o orchestrează: transformă mitul dintr-un horror musculos într-o dramă existențială cu armură și colți. Iar pe fundal, printre dune și nori roșiatici, se simte ceva care vine. Un vânt rece, ca un avertisment. Poate o nouă eră în care Alien și Predator nu se vor lupta, ci se vor recunoaște – ca două fețe ale aceleiași creaturi mitologice.
Dek, rătăcind prin pustiu alături de Thia, e imaginea însăși a fragilității: un prădător care învață empatia, o mașină care învață frica. E o prietenie acolo unde ea n-ar putea teoretic să existe și n-are cum să nu-ți amintească de mai celebrul cuplu C-3PO & Chewbacca.
Și undeva, dincolo de orizont, universul Alien pândește, pregătit să reia dansul. Dan Trachtenberg a făcut din Prey o revelație. Cu Badlands, ridică ștacheta: ne oferă o lume care nu mai e doar despre monștri, ci despre memorie.
Despre ceea ce rămâne după ce praful se așază și vânătoarea se termină. Pe 7 noiembrie 2025, vedem acest spectacol pe marile ecrane.
Text de GRUIA DRAGOMIR | FILM
