Tânărul actor Aleksandr Kuznetsov interpretează rolul principal în noul film regizat de Serghei Loznița care s-a aflat în competiție la Cannes. El a oferit un scurt interviu despre abordarea sa ca actor asupra rolurilor diverse pe care le-a interpretat și despre importanța expunerii poveștilor care au în centru regimuri totalitare din trecut în prezent.
Un interviu de Mihnea Vonica
Actorul Aleksandr Kuznetsov, în vârstă de 33 ani, se poate mândri deja cu o filmografie variată, care nu constă doar în pelicule turnate în Europa de Est – dintre care se remarcă Leto (r. Kirill Serebrennikov, 2018) -, dar care include și blockbuster-uri precum al treilea film din seria Fantastic Beasts: The Secrets of Dumbledore, unde a jucat alături de Mads Mikkelsen.
Licențiat în actorie la GITIS – Institutul de Artă Teatrală din Rusia în 2015, Kuznetsov a debutat la Teatrul de Artă din Moscova, ca mai apoi să primească diverse roluri în filme și seriale locale. Curând, și-a început ascensiunea în Rusia și a reușit ulterior să pătrundă și în arena internațională, cu filmul francez Mon Legionnaire (r. Rachel Lang, 2021) și cu serialul HBO Kamikaze (2021).
Anul acesta, Kuznetsov a pășit pe covorul roșu al Festivalului de Film de la Cannes, fiind protagonistul peliculei Two Prosecutors, selecționată în cadrul competiției oficiale. Un spirit mai degrabă rebel, energic, aventuros, Aleksandr îl interpretează abil pe tânărul procuror Kornev – o fire introvertită, observatoare – și nu are nevoie de multe cuvinte pentru a fi expresiv. Inspirată dintr-o poveste scrisă de disidentul rus Georgy Demidov, narațiunea are loc în Uniunea Sovietică a anului 1937 și îl urmărește pe Kornev, care încearcă să ajute un fost procuror încarcerat pe nedrept într-una dintre cele mai crunte perioade staliniste, Marea Epurare.
În cadrul unui interviu acordat exclusiv la Les Films de Cannes à Timișoara, Aleksandr Kuznetsov a povestit despre colaborarea cu regizorul Loznița, construcția personajului, experiența de la Cannes și speranțele sale de viitor.
Mi s-a părut că ai un joc actoricesc reținut, ce transmite majoritatea timpului o „intensitate calmă”. Nu ai foarte multe replici, mai mult primează expresiile faciale, interacțiunile cu oamenii și modul de observare a tuturor lucrurilor din perspectiva procurorului. Cum ai construit personajul și care a fost relația ta pe set cu Serghei Loznița?
Serghei este un regizor minimalist din punctul de vedere al comunicării cu actorii, astfel că trebuie să fii potrivit pentru rolul tău pentru a lucra bine cu el. Acest film a fost mai mult despre a observa mediul din jurul meu, pentru că Serghei este un regizor foarte precis, obsesiv compulsiv, perfecționist, care creează un mediu foarte real în jurul său. În mod constant aduce anumite elemente în câmpul tău de observație și tu trebuie să fii suficient de isteț ca să vezi acele lucruri în jurul tău.
Deci nu a fost vorba despre a construi un personaj. Am crescut în Rusia, deci înțeleg într-o anumită măsură cum este să îți fie teamă să spui lucrurile greșite, să îți fie teamă că va veni poliția după tine sau alte astfel de lucruri. Așa că, practic, am combinat toate experiențele mele personale cu detaliile specifice ale acelei ere și acesta a fost elementul principal ca să fac personajul cât mai bun, curajos, dar și cât mai lipsit de conștientizarea existenței unui „rău mai mare”, și doar să observ.
Te-ai interesat în legătură cu perioada respectivă sau te-ai bazat mai mult, după cum ai zis mai devreme, pe experiența ta personală?
Uneori ai nevoie să petreci două ore, doi ani să pregătești un personaj, iar alteori îți trebuie zero minute să faci asta pentru că trebuie să fii proaspăt, ingenuu. Iar în cazul acesta, aveam destulă informație deja. Recunosc, m-am interesat puțin în legătură cu ceea ce înseamnă să fii avocat, desigur, în legătură cu obligațiile mele, cum este să studiezi acolo. Dar nu este tocmai o documentare despre ce înseamnă să fii avocat.
Este datoria de bază a unui actor să identifice circumstanțele imediate din jurul său. Și aș fi făcut asta și dacă aș fi jucat rolul unui astronaut sau doctor sau orice altceva. Partea dificilă este să înțelegi aceste conexiuni mentale, emoționale și psihologice din perioada respectivă, raportul dintre stat și populație, oamenii care sunt buni sau răi ori care se tem sau nu. Iar toate aceste lucruri vin la pachet când crești în Rusia și, dacă nu ești complet orb, pur și simplu observi lucruri care sunt așa cum au fost mereu, iar oamenii încă poartă cu ei aceasta traumă psihologică de represiune, chiar și în mod inconștient.
Nu ar fi la fel dacă un actor danez ar încerca să joace acest rol, pentru că ar trebui să se documenteze în mod real. Pentru noi, orice copil știe cum este să trăiești în acest mediu, sub această cupolă, în care orice spui are un ecou și știi că nu poți afirma orice fără a te gândi la consecințe în subconștient.
Pentru mine, unele dintre cele mai fascinante scene sunt cele în care ești alături de ceilalți procurori. Inițial, cu Stepniak, când observi și sondezi cine are dreptate și cine nu. Iar apoi cu procurorul general Vyshinsky, când personajul tău, pentru prima dată în film, capătă mai multă voință și devine mai hotărât să-și îndeplinească obiectivul. Cum a fost să lucrezi cu acei actori, cu Aleksandr Filippenko și respectiv Anatoliy Beliy? Și cum ai reușit să creezi scene atât de puternice și autentice alături de ei?
Deși sunt personaje mari, importante, ei au fost amândoi pe set timp de una-două zile. Eu am fost pe set tot timpul, iar parcursul meu a fost unul foarte singuratic, mergând prin acele coridoare, observând absurdul desfășurându-se în jurul meu, încercând să înțeleg și încercând, în același timp, să nu fiu conștient de ceea ce eu, Aleksander Kuznetsov, cunosc în legătură cu realitatea anului 2025. Așa că încercam să înțeleg lucrurile convingându-mă că toți cei din jurul meu urmăresc binele. Eu eram cel care refuza să accepte că există un rău mai mare și corupt, iar ei jucau rolul acestor zei greci.
Ei sunt actori foarte diferiți. Aleksandr Filippenko este foarte teatral și este emblematic în Rusia. A fost foarte interesant pentru că mereu juca într-un mod mult mai dramatic decât voia regizorul și, încercând să atenueze asta, Loznița a obținut un dramatism mai profund pentru că Aleksandr este un actor extrem de talentat. Pentru mine era ca și când vorbeam cu un tată, aveam încredere deplină în aceste personaje care, de fapt, nu erau cine susțineau că sunt… Cred că Kornev este ca un fiu bun care nu a avut suficient timp la dispoziție să învețe destule și să realizeze că răul este mult mai mare.
În privința lui Filippenko și Beliy, ne cunoșteam toți, toți suntem actori care au părăsit Rusia și avem valori similare, presupun, dar o istorie și stiluri foarte diferite. Iar, pentru mine această experiență a fost Odiseea mea. Eu sunt Ulise, care a cunoscut marii zei, care a vorbit cu ei, iar întregul film este cumva despre mine interacționând cu procurorul șef. Iar acești actori sunt extraordinari.
Urmărind filmul din perspectiva prezentului, consideri că este important să se prezinte povești, chiar și de acum 80-90 de ani, despre regimurile autoritare? Și, dacă da, cât de important ți se pare acest lucru?
Este foarte important, dar sunt mai ales două detalii foarte importante aici. Trebuie să faci lucrurile astea, dar, mai întâi, să nu uităm că suntem în anul 2025 și nu doar rememorezi istoria, ci trebuie să găsești un mod foarte practic și eficient să faci legătura cu realitatea de astăzi, dar nu într-un fel moralizator pentru că nu funcționează. Și trebuie să găsești moduri noi de a spune poveștile, deși pot fi foarte meta, foarte absurde. Serghei și-a ales propriul mod, alții pot alege alte moduri. Unele povești despre totalitarism pot părea ca niște drame cu adolescenți care nu permit construcții mari și dramatice ca aceasta.
Multe filme despre acea perioadă, despre acea „Mare Teroare”, sunt foarte moralizatoare și prezintă un mesaj de genul „Uite ce rău a fost”. Da, este trist că s-au întâmplat lucrurile așa. În primul rând, situația din prezent, din 2025, este destul de similară. În al doilea rând, nu am învățat absolut nimic, nimeni nu a învățat. Este atât de evident. Și nu spun că eu am învățat ceva, nimeni nu a învățat. Deci poate a venit timpul acum să privim în trecut cu adevărat.
Aceste filme, prin faptul că reimaginează și restructurează în mintea noastră ce s-a întâmplat, ar putea fi unicul mod să schimbăm ceva acum. Pentru că ne confruntăm cu un rău atât de mare acum, cu liderii totalitari ai planetei. Și suntem atât de revoltați și șocați, nu? Dar un rău și mai mare s-a întâmplat deja, de sute de ori, și totuși cumva încă ne surprinde. Deci, în loc să facem aceleași greșeli constant, poate ar trebui să vedem ce s-a întipărit deja în istorie și să încercăm să reimaginăm. Cred că aceasta este ideea lui Serghei.
În încheiere, cum a fost experiența ta la Festivalul de Film de la Cannes? Cum ți s-a părut atmosfera de acolo, inclusiv în legătură cu filmul? Și care este speranța ta pentru viitor din punct de vedere profesional?
Până acum, experiența mea a fost grozavă. Mă așteptam ca filmul Two Prosecutors să fie foarte nișat, arthouse, destinat cinefililor. Dar, în cele din urmă, a ajuns la festivalurile de film de la Cannes, Toronto, New York și BFI (British Film Institute). Sunt surprins că publicul urmărește acest film de tip slow burn (poveste cu ritm lent, care ia timp până se declanșează acțiunea), foarte ciudat, arthouse. Călătoresc în lume promovând filmul și mă bucur să văd oameni care îl înțeleg cu adevărat, ceea ce este neașteptat pentru mine. Credeam că va fi un film pentru noi, est-europenii, dar se pare că nu, iar, aparent, Vestul are nevoie de filmul ăsta acum. Iar cu privire la speranțele mele pentru viitor, ele sunt irelevante, pentru că ceea ce contează sunt intențiile mele.
Intenția mea este să lucrez cu cei mai buni oameni, fără limitări. De exemplu, visez să lucrez cu Paul Thomas Anderson. Nu ar trebui doar să visez la asta, pentru că, în mod cert, Paul Thomas Anderson nu angajează visători pur și simplu, ci angajează un fel de revoluționari. Deci trebuie să fac ceva în mod specific pentru a fi demn de a lucra cu astfel de oameni, iar eu asta încerc să fac. Încerc să mă dezvolt, pentru că a fi la înălțimea unor astfel de proiecte mari presupune mult timp și concentrare, nu doar speranță.
