Vitalitatea unei actriţe de cursă lungă: LONE FLEMING
La începutul acestei toamne, actriţa daneză LONE FLEMING, o veritabilă legendă vie a cinematografiei Horror, a împlinit 80 de ani, dar vârsta nu o împiedică să continue să filmeze într-un ritm susţinut, dacă ne gândim la cele două producţii aflate actualmente în lucru, Crypt of Evil şi The Seduction of Dracula.
Cariera ei însumează peste 60 de roluri, începând din anii ’70 şi până în ziua de azi, în producţii de mare succes la public, dar şi multipremiate în festivalurile de gen, precum I’ll Crush Y’all (Os reviento), câştigătoare în 2023 a unei menţiuni speciale la Dracula Film Festival, însă notorietatea i-a adus-o, fără îndoială, rolul principal din Tombs of the Blind Dead din 1972, actualmente un film-cult de referinţă în istoria genului Horror.
Datorită seriei “The Blind Dead” – a jucat în trei din cele patru filme cu templierii lipsiţi de vedere ale cineastului spaniol Amando de Ossorio -, Lone Fleming s-a afirmat rapid ca una dintre cele mai populare Scream Queen din spaţiul Fantasy/Horror european, iar bogata sa filmografie e jalonată de titluri foarte apreciate de fanii istorisirilor sumbre, de la A Candle for the Devil (1973) sau Evil Eye (1975) până la Escaping the Dead (2017) sau Dark Girls (2022).
Anul trecut, Lone Fleming a primit trofeul asociat titlului onorific de Contesă Dracula pentru memorabila sa contribuţie la cinematografia de gen în cadrul Dracula Film Festival, un bun prilej pentru un dialog retrospectiv, care să se constituie într-un preambul a ediţiei DFF din 2025, ce va reuni fanii filmului fantastic la Braşov în perioada 29 octombrie-2 noiembrie.
Lone, până să ajungem la remarcabila ta cariera de actriţă, explică-mi, te rog, circumstanţele în care ai ajuns să debutezi ca scenaristă şi regizoare de film la aproape 75 de ani.
Ei bine, am scris iniţial un scenariu pentru un scurtmetraj, The Barefoot Virgin, după care toată lumea m-a întrebat: ‘Lone, de ce nu faci un lungmetraj?’. M-am gândit şi m-am gândit până când mi-am zis: ‘Sigur că aş putea să fac asta’. De fapt, totul plecase de la faptul că dintotdeauna mi-au plăcut Western-urile şi chiar şi-acum mă uit zilnic la televizor la câte două asemenea filme.
Mai mult, lucrez în clipa de faţă la un proiect de film care se va numi Wild Black Cat și este despre o femeie care nu vrea să se mărite, chiar dacă este însărcinată, vrând să lupte pentru ea însăși… e perfect capabilă să o facă, pentru că este fantastică în mânuirea cuțitului. De fapt, ucide folosindu-se în special de cuțit… ştii, sunt foarte dură în stilul de a scrie, deci nu cred că aș putea concepe o poveste de dragoste. Nu știu de ce, dar nu-mi imaginez că aș putea.
În fine, revenind la cum s-a născut acel prim scurtmetraj al meu, La Virgen Descalza, aveam un foarte bun prieten, care este designer și acum lucrează în America de Sud, care mi-a trimis niște postere pe care le lucrase şi mi-a atras atenţia o imagine cu două schelete, două capete mai exact, care se sărutau.
Atunci imaginaţia mea a luat-o razna şi am început să-mi imaginez diverse situaţii până când povestea a căpătat contur în mintea mea, după care o prietenă actriță, care, de altfel, apare şi în film, Sandra Alberti, a făcut toate rochiile în vreme ce eu puneam la punct storyboard-ul în detaliu. Pe care, înainte de a-l filma în Jaén, l-am desenat eu însămi în acuarelă, cadru cu cadru, fiindcă îmi place să pictez, aproape la fel de mult cum îmi place să lucrez cu lut sau în piatră, să realizez tot felul de mici sculpturi.
Dar ce anume te-a făcut să cedezi din timpul pe care îl alocai picturii sau sculpturii în favoarea celui de pe platourile de filmare, unde ai revenit după o îndelungată pauză?
A fost un moment anume, cel în care i-am cerut soțului meu [Lone Fleming a fost căsătorită timp de peste 50 de ani cu apreciatul regizor spaniol Eugenio Martín (1925-2023) – n.r.] să-mi cumpere un cuptor – pentru că eu sunt convinsă că am talent la sculptură -, cu gândul să-l instalăm pe terasă și acolo să mă pot dedica în linişte sculptatului. El mi-a răspuns atunci că ‘Nu’ şi, din cauza acelui refuz categoric, am decis că, în cazul în care cineva mă va suna în legătură cu vreun rol, voi spune: ‘Da!’.
Prin urmare, cu părere de rău, i-am comunicat că mă voi schimba, fiindcă dacă nu am posibilitatea să lucrez ce-mi place, sculptura, atunci o să caut să fac altceva, despre care ştiu că îmi place la fel de mult, filmul. Cât despre The Barefoot Virgin, când a citit scenariul, mi-a spus: ‘Ești nebună? Nu vei putea niciodată să regizezi asta… eu n-aş putea.’. I-am replicat: ‘Tu nu poți, dar eu pot!’.
Ei bine, când am terminat filmul și l-a văzut, mi-a spus: ‘Ai talent, Lone, este în regulă.’… asta nu înseamnă că nu există lucruri mai puţin reuşite în filmul meu, dar știu exact care sunt acelea şi sunt conştientă de greşelile pe care le-am făcut.
În ceea ce priveşte actoria, revenirea pe set mi-a prins tare bine, mai ales că dintotdeauna mi-a plăcut să interpretez roluri diferite, iar acum am posibilitatea să joc partituri cu o mai mare încărcătură dramatică, precum cele din Zheimer sau Los límites del cielo. Totuşi, nu uita că, dincolo de filmele Horror care m-au făcut cunoscută, în anii ’70 am realizat și multe comedii, ba chiar şi o mână de Western-uri [Bad Man’s River (1971), Pancho Villa (1972), La ciudad maldita (1978) – n.r.].
De fapt, mi-a părut foarte rău la vremea aia că nu am primit mai multe roluri în Western-uri, dar cred că regizorii îşi doreau femei brunete, de tip hispanic, iar eu sunt blondă şi ar fi trebuit să port o perucă.
Pe de altă parte, știam să călăresc cum nu-ți poți imagina. Tatăl meu a fost căpitan în armată şi era unul dintre cei mai buni călăreți din Danemarca la vremea aceea, care a participat la curse şi a antrenat cai, iar eu am început să călăresc încă de la vârsta de patru ani şi puteam chiar să stau în picioare pe cal. Apoi, când părinții mei au divorțat, am plecat de la școală la 14 ani și am început să lucrez, așa că nu mai aveam cai și mi-a fost mereu dor de călărit… acum, evident, nu mai pot, dar tot simt o anume nostalgie.
Poate că, dacă mi-aș fi vopsit acum 60 de ani părul negru, aș fi obținut mai multe roluri în filme de care eram atrasă.
Pentru că ai menționat copilăria, de ce ţi-ai dorit de-atunci să devii actriță și nu altceva, de exemplu pictoriță, contabilă sau avocată?
Pentru că eram mereu pe drumuri… ar putea fi o explicaţie. Dincolo însă de asta, eu întotdeauna mi-am dorit să fiu actriță, indiferent unde în lume mi-aş fi putut vedea visul împlinit, lucru pe care i l-am spus, de altfel, mamei mele încă de foarte devreme.
Practic, totul a început când am ajuns în Spania și m-am îndreptat spre nordul ţării, eu venind din Statele Unite.
Avusesem acolo o relație foarte toxică și aveam mare nevoie să mă eliberez, aşa că, fără să stau prea mult pe gânduri, am luat un avion spre Madrid, unde, căutând prin ziare, am dat de un anunţ despre o slujbă de vânzătoare de cărți în nord.
S-a dovedit a fi ceva groaznic, dar acolo l-am cunoscut din întâmplare pe actorul César Burner, care, mai târziu, avea să joace rolul principal în Tombs of the Blind Dead şi care mi-a spus: ‘Lone, asta e o porcărie. Vino cu noi la Madrid și îţi găsim cu siguranţă ceva mai bun de lucru’.
Mutarea s-a dovedit a fi grozavă, pentru că în cinema se plătea bine pe-atunci şi aproape că puteai trăi din actorie chiar făcând roluri mici. Am început de jos, apoi mi-am găsit şi un agent, astfel încât am tot avansat. Bineînţeles că ţin bine minte şi-acum prima mea întâlnire cu Amando de Ossorio [regizorul şi scenaristul lui Tombs of the Blind Dead – n.r.].
A fost amuzant pentru că, atunci când am intrat în biroul lui, nu m-am uitat mai întâi înspre el, ci m-am oprit la picturile de pe pereţi, despre care am aflat după aceea că le realizase chiar el din scenele pe care visa să le filmeze.
Pur şi simplu, stăteam acolo și admiram tablourile, însă brusc am realizat că nu e frumos ce fac şi l-am privit. ‘Îmi pare rău, dar îmi plac foarte mult picturile.’ El s-a uitat la mine și m-a întrebat: ‘Ai venit pentru film, nu-i așa?’. I-am răspuns că ‘Da’, apoi am început să vorbim despre pictură și, puțin, despre filmul pe care voia să-l facă… până când mi-a spus: ‘Păi, văd că simți rolul, așa că l-ai obținut’.
Ai avut vreo teamă citind scenariul în privinţa unor scene mai delicate ca abordare, precum cea a violului?
Deloc, mai ales că, în toată cariera mea, nu am făcut niciodată scene care implicau nuditate totală. Niciodată! Nici măcar în scena pe care ai menţionat-o, cea în care eram violată. Amando de Ossorio m-a avertizat înainte de filmare că trebuie să se vadă limpede cum mi se scot pantalonii, dar i-am răspuns ferm: ‘Nu, nu o să-mi scot pantalonii’.
Atunci, el mi-a dat un sfat interesant: ‘Du-te, bea un pahar de vin şi gândește-te tu cum să facem’. Exact asta am făcut şi, după un pahar de vin, am venit cu soluţia: ‘Amando, trimite pe cineva la magazin să cumpere două perechi de chiloți, unii albi și ceilalţi de culoarea pielii, iar când filmăm îi voi da jos pe cei albi, foarte vizibili, și îi păstrez pe cei care nu prea se observă’. S-a uitat meditativ timp de câteva secunde la mine și a sfârşit prin a spune: ‘Grozav!’.
Dincolo de asta, faptul că am avut în faţă scenariul unui film de factură Horror mai degrabă m-a atras decât să-mi provoace teamă, pentru că în filmele de groază se pot întâmpla foarte multe lucruri diferite, iar asta îl face incitant. Într-o comedie, cam știi ce ai de făcut, pe când filmele Horror te pun mai mult la încercare ca actor…
Din seria Blind Dead, de exemplu, care dintre filme te-a solicitat mai mult?
Primul a fost cel mai dificil, pentru că atunci când m-am urcat pe platforma de tren, era atât de frig, încât aveai senzaţia ca acesta te arde, pur şi simplu, mai ales că eram plină de zgârieturi pe genunchi. Apoi, a mai fost acea scenă în care am căzut de pe deal, când Amando m-a întrebat dacă vreau să fiu înlocuită de o dublură, iar eu i-am spus că voi face chiar eu, pentru că am căzut de multe ori de pe cai, așa că știu cum să amortizez şocul.
A fost de acord, dar am mai agreat un lucru: ‘Se va filma doar o singură dată, cap-coadă, pentru că vreau să o facem pe bune’.
Prin urmare, era vorba de o singură dublă, fără a opri filmarea. Ei bine, vin eu în alergare, căzătura îmi iese fantastic și…. toată lumea se opreşte şi vine spre mine în fugă. ‘Te-ai rănit?’ M-am uitat urât spre ei şi am răspuns: ‘V-am spus să nu opriți!’.
Bineînţeles că Amando m-a întrebat: ‘Lone, crezi că poți să o faci din nou?’, iar eu l-am privit lung și i-am răspuns… ‘Bine, o fac din nou’…
Au trecut peste 50 de ani de atunci şi eşti încă în plină formă, deopotrivă pe ecran şi dincolo de acesta. Până la urmă, ce înseamnă timpul pentru tine?
Oh, bună întrebare! Mai ales că îmi încep ziua uitându-mă la ceas. Eu îmi fac aproape toate treburile dimineața, deci sunt o persoană matinală şi n-am nicio problemă să mă trezesc la 6:00 și să trec direct la lucru. Pentru că, acum, trebuie să fac toată curățenia şi să spăl de una singură, ceea ce înainte nu făceam, fiindcă am avut ca sprijin o femeie din România, care mi-a fost ca o fiică și a stat cu mine 18 ani până să se aşeze la casa ei. Ca atare, diminețile mă mișc mult şi, în general, după-amiezile mă odihnesc, iar atunci am vreme să mă uit la toate acele filme Western de care pomeneam.
În condiţiile astea, aş zice despre timp că îmi este un aliat, având în vedere vârsta pe care o am şi, prin urmare, voi continua să fac ceea ce-mi dă bucurie şi mă face fericită până în clipa când nu voi mai fi… şi asta e tot!
Vezi tu, pe când aveam 48 de ani, am trăit o experienţă pe care continui să o consider inimaginabil de frumoasă. Eram în aeroport și am început să mă simt ciudat, ca și cum eram pe cale să ies din propriul corp. M-am gândit atunci că, poate, sunt pe cale să mor şi m-am întrebat: ‘Să mă las eliberată sau să lupt cu moartea?’.
Mă aflam în acel moment deja pe la jumătatea drumului și mi-am spus că, totuşi, trebuie să lupt, aşa că mi-am sunat o rudă, asistentă medicală de profesie, care mi-a spus fără vreo ezitare: ‘Lone, ai probleme cu tensiunea arterială. Bea trei litri de apă și, după ce aterizezi, du-te direct la Urgențe’. Am făcut asta şi tensiunea mea s-a dovedit a fi 12 cu 11. Fusesem aproape de moarte, dar, pentru mine, experienţa aceea a rămas frumoasă… așa că nu mi-e frică să mor.
Mă refeream la raportul cu timpul inclusiv din perspectiva evoluţiei tale în plan artistic, având în vedere că ai decis să devii din nou o persoană “ocupată”. La 30 de ani după ce te-ai retras din cinema, eşti din nou o prezenţă remarcabil de activă pe platourile de filmare…
Ca asta să se întâmple a trebuit să mă lupt o bună bucată de vreme cu soțul meu, care, după cum ziceam mai devreme, nu voia să mă întorc la cinema, dar i-am spus: ‘Ascultă, am scris o povestire scurtă, apoi am mai scris încă una şi vreau să fac filme din ele.’.
Prima era despre abuzul suferit de doi frați, ajunşi adulți între timp, pentru care avusesem nevoie de 20 de ani și de multă răbdare pentru a-i determina să-mi povestească despre mama lor şi despre viața pe care au avut-o. Îi întrebasem dacă i-ar deranja să fac un scurtmetraj cu povestea asta, iar eu mi-au zis că nu, atâta timp cât nu le menționez numele, ceea ce am şi făcut.
Pentru acel film, am angajat o femeie ca regizor, fiindcă eu trebuia să joc rolul mamei și a fost o experienţă pur şi simplu oribilă. În timp ce eu ajunsesem să pregătesc inclusiv mâncare caldă pentru 17 persoane, ea nu făcea nimic, ba, mai mult, era împotriva actorilor şi ţinea partea tehnicienilor. Au fost multe, multe certuri pe set şi aproape că am renunțat la a termina acel The Grey House, dar până la urmă a ajuns pe YouTube.
Abia după aceea a venit The Barefoot Virgin, pe care l-am produs, l-am scris şi l-am regizat chiar eu, deci acolo am făcut totul şi chiar sunt mulţumită de ce a ieşit. Sincer, nu știu de ce nu a avut mai mult succes, dar adevărul este că nu aveam pe nimeni care să mă ajute cu înscrisul în festivaluri şi atunci a fost nominalizat doar în Danemarca [în 2020, la Night Terrors Film Festival – n.r.] la Premiul publicului pentru film… măcar atât am obținut.
Revenind însă la întrebarea ta, practic revenirea la actorie s-a petrecut cam atunci când am început să scriu la acel prim scurtmetraj și, odată ce m-am întors, am prins din nou gustul. Sigur, acum primesc roluri mici, dar contează mult pentru mine faptul că încă mi se oferă și, de exemplu, am finalizat recent un nou scurtmetraj în care joc rolul principal, care este tot un Horror [Sara dice, de Manolito Motosierra – n.r.].
Lone, care sunt, în general, planurile tale pentru 2025?
Las timpul să treacă și văd ce se întâmplă. Nu mă gândesc la asta. Pentru moment, scriu și vom vedem ce se întâmplă cu acel Western de care îţi vorbeam la început, dar, dacă nu se întâmplă nimic, nu e nicio problemă.
În ziua de azi iau lucrurile foarte ușor, aşa că voi începe o altă poveste sau, poate, voi face alte câteva mici sculpturi. Dacă ceva nu merge, încep altceva, e simplu.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Ioan Big
