HINAKO OMORI: “Când compun, mă gândesc la lumea în care există muzica mea”
Dincolo de starurile artei fotografice invitate în cadrul ediţiei aniversare a Bucharest Photofest, una dintre cele mai interesante prezenţe se relevă a fi cântăreaţa şi compozitoarea de muzică electronică Hinako Omori, care creează peisaje sonore imersive prin înregistrări binaurale, instalații multi-canal și combinații de sintetizatoare ambientale și voce.
Stabilită cu familia la Londra încă de la 3 ani, artista japoneză a făcut cunoştinţă cu sonorităţile electronice ascultând trupa fraţilor Dreijer, The Knife, însă, treptat, influenţele s-au cristalizat firesc în spaţiul muzicii ambientale nipone, de la Hiroshi Yoshimura până la Joe Hishaishi, iar inspiraţia a venit din concepte precum imersia în pădure sau terapia prin sunete.
Pentru a ajunge la nivelul deplinei libertăţi în experimentele sale sonore, HINAKO OMORI, care, de exemplu, a folosit pentru LP-ul din 2022, A Journey…, tehnologiile 3D spaţiale & binaurale din Real World Studios, al lui Peter Gabriel, a acumulat o bogată experienţă ca muzician de studio sau turneu pentru artişti precum Ellie Goulding sau James Bay.
Am fost curioşi să aflăm cum se autodefineşte în clipa de faţă Hinako – care va concerta la Bucureşti pe 10 octombrie 2025 -, ţinând cont că ultimul ei album, Stillness, Softness…, este mai accesibil publicului larg prin căldura pe care accentele Pop o aduc compoziţiilor instrumentale, de obicei abstracte şi profund conceptualizate.
Hinako, ce intenționezi să propui publicului în concertul tău de la Bucharest Photofest? Va fi o muzică în linia lui “a journey…” sau mai degrabă una “in full bloom”?
De fapt, ceea ce voi prezenta va fi ceva complet nou, dar, pe de altă parte, cred că va reprezenta într-un fel și o continuare a primelor mele două discuri. În esenţă, îl abordez ca pe un set care să reflecte trei albume şi abia aștept să împărtășesc publicului din muzica mea nouă.
Cred că atunci când lucrez la ceva, este foarte sănătos pentru mine să fiu ancorată în prezent, să trăiesc acel moment și să pot propune celor din jur deopotrivă ceva inedit și lucrări care, poate, le sunt familiare.
Dincolo de asta, mai e şi faptul că e prima dată când vin să cânt în România propria mea muzică, așa că sunt foarte onorată și entuziasmată că voi avea posibilitatea să interacționez cu oamenii din București.
Formarea ta a început încă din copilărie, cu pianul, deci ai fi putut urma o carieră în muzica clasică sau pe scena Pop-Rock, pentru că, de foarte devreme, ai cântat în session-uri cu artiști precum KT Tunstall sau Ed O’Brien de la Radiohead. Ce te-a făcut să continui în muzica electronică, inclusiv prin studiul procesării sunetului la universitate?
Este o întrebare bună, dar la care nu știu să răspund… altfel decât că ascult doar de ce-mi dictează instinctul și inima. Când m-am apucat să cânt la pian, știam că vreau asta încă de când eram foarte mică, iar părinții mei m-au susținut cu multă bunătate, ajutându-mă cu lecții de pian clasic… doar că, atunci când ești tânăr, ai o natură rebelă, astfel încât, chiar dacă-mi plăcea muzica clasică – pe care am ajuns să o respect și să o admir mult mai mult acum -, am început repede să-mi doresc să încerc ceva nou şi diferit de ceea ce mi se spunea să fac.
Cred că ce conţinea programa de muzică era o pălărie cam mare pentru mine la vârsta aceea și, din cauza asta, simţeam imboldul de a încerca alte lucruri, așa că, atunci când am mers la facultate, am optat pentru studiul ‘tehnologiei sunetului’, cum se numea pe atunci, despre care presupuneam că avea de-a face într-o mare măsură cu procesul de înregistrare a muzicii, dar și, eventual, cu muzica electronică. Mi-am deschis atunci ochii pentru a explora mai atent această cale, care mi-a oferit oportunități sporite de a merge şi mai departe în a-mi crea propria muzică.
Faptul că am dobândit experiență în înregistrarea sunetului mi-a permis să experimentez mai mult acasă cu microfonul și să pot compune muzică neîngrădită, în loc să fiu nevoită să merg la un studio și să o fac doar în spațiul acestuia, într-un interval de timp predefinit. Cu alte cuvinte, cred că acea parte de formare în şcoală mi-a deschis plaja de posibilităţi pentru a experimenta în voie, în propriul meu spațiu și timp.
Cum a început însă povestea de dragoste cu muzica ambientală japoneză, în special cu filosofia care sta la baza creaţiei acesteia, tu petrecându-ţi anii formativi într-un mediu occidental?
Oarecum natural, dragostea mea pentru muzica japoneză a început datorită părinților mei și ceea ce ascultă ei acasă. Mama iubește pianul clasic, dar, de asemenea, asculta mult Ryuichi Sakomoto [pionier al mai multor genuri de muzică electronică şi câştigător de Oscar, BAFTA şi Globuri de Aur pentru coloanele sale sonore – n.r.] și Joe Hisaishi pe când eu eram copil şi tin minte că ne uitam foarte des la filme produse de Studio Ghibli [autor a peste 100 de OST-uri, Joe Hisaishi a creat muzica pentru toate filmele lui Hayao Miyazaki, cu o singură excepţie – n.r.].
Altfel, crescând în Marea Britanie, nu aveam acces atât de ușor la muzica japoneză, pentru că, la vremea aceea, nu existau servicii de streaming, iar singura cale prin care o puteam obţine era cea a CD-urilor pe care le cumpăram când călătoream în ţara mea de origine.
Vreau să spun prin asta că, la început, cunoștințele mele despre muzica japoneză erau practic limitate la ce ascultam acasă, însă îmi plăcea felul în care Ryuichi Sakamoto se bucura de muzica pe care o compunea și cum aceasta mă făcea să simt anumite emoții care proveneau din folosirea armoniei în melodiile sale. Cred că de acolo a pornit totul.
Ulterior, totul a devenit mai simplu, fiindcă, de îndată ce am putut accesa digital muzică de oriunde, am descoperit compozitori ca Hiroshi Yoshimura, Haruomi Hosono sau Isao Tomita, iar asta mi-a lărgit foarte mult orizonturile. Asta s-a întâmplat însă abia în ultimii ani, căci înainte de apariția serviciilor de streaming, nu cunoșteam muzica lor atât de bine pe cât o cunosc acum, așa că aș spune că, de fapt, am crescut ascultând muzică occidentală.
După aceea, apropierea de această abordare a sunetului s-a realizat în mod natural, fiind o consecinţă a atenției pe care noi, japonezii, o acordăm creării unui mediu propice pentru muzică.
Este ceva cu care eu rezonez cu adevărat şi cred că, atunci când asculți lucruri care îți plac, acestea devin parte din procesul tău creativ, pur și simplu din dorința de a fi o extensie a acestora.
Să încadrăm însă aceste influenţe muzicale în peisajul artistic general, pentru că, de exemplu, coperta albumului Stillness, Softenss… este inspirată de Man Ray, iar pentru cea de la Auraelia, chiar te-ai gândit mai întâi să realizezi un proiect fotografic. Ce înseamnă pentru tine aceste jocuri cu diferite forme de expresie?
Cred că întotdeauna mi-a plăcut să mă exprim în moduri diferite. Nu am o pregătire specifică în domeniul artistic şi sunt mai degrabă o persoană care preferă să facă lucrurile singură când vine vorba de muzică și, în general, de artă. Am învățat inginerie de sunet, dar nu am studiat în mod special compoziția, așadar latura mea creativă provine dintr-o abordare foarte DIY, în care experimentez literalmente pentru a încerca și a vedea cum pot crea din ce am în minte şi mă atrage. Poate că plăcerea de a face asta provine tocmai din naivitatea mea, pentru că nu știu cu adevărat ce fac, dar iubesc procesul în sine, drumul pe care trebuie să îl parcurg pentru a ajunge la capăt.
Un lucru care îmi place foarte mult pe partea vizuală este să experimentez cu analogul, mai mult în fotografie decât în video, dar nu știu cu adevărat de unde vine asta… probabil fiindcă tatălui meu îi place foarte mult fotografia și că avea un aparat foto analog încă de când eram eu mică.
Pe de altă parte, la școală am fost fascinată de mișcarea suprarealistă și m-am îndrăgostit de tot ce a creat Man Ray, aşa că vizualizez gânduri ce ţin de etosul suprarealist în general și abordez lucrurile cu o optică și o perspectivă complet diferite.
Deci asta mi-a plăcut încă din copilărie și, prin urmare, pentru a putea găsi un element de unitate în muzica pe care o compuneam pentru al doilea album, mi s-a părut foarte distractiv să explorez acest aspect și în aspectul său vizual. M-am bazat foarte mult pe influențele suprarealiste pentru acel album.
Până la urmă, cum prinde contur o idee în mintea ta? Cum îţi completează layerele de sunet şi imagine povestea în procesul creativ?
Ca să fiu sinceră să fiu, depinde de la caz la caz. Cred că, în majoritatea cazurilor, muzica ar veni pe primul loc, însă mie îmi place foarte mult să lucrez în cadrul unor concepte.
De fapt, mai potrivit decât să spun „în cadrul” ar fi „cu un concept”, iar dacă este vorba de un concept, atunci cred că trebuie să te gândești la întreaga lume în care există muzica… așadar, aș spune că aceste componente merg mână în mână.
Adevărul e însă că mă simt mult mai confortabil în spațiul muzical decât în cel vizual, probabil pentru că a crea muzică mi se pare ceva foarte intuitiv şi personal, iar în ceea ce privește celelalte arte mă simt foarte norocoasă să colaborez cu prieteni din zonele astea pe care îi admir foarte mult și care îmi conferă încrederea că putem crea ceva împreună.
În urmă cu nişte ani, cred că abordam totul dintr-o perspectivă mult prea DIY și încercam să fac totul de una singură, dar îmi dau seama că, acum, colaborarea cu acest fel de oameni a extins realmente sfera posibilităților de a mă exprima pe mine însămi.
Din această perspectivă, există lecții învățate în colaborările de început cu artiști non-electronici, precum Ellie Goulding sau Sophie Hunger, care s-au dovedit apoi importante?
Cu siguranță că da, ba chiar aș spune sincer că, probabil, nu aș face muzică dacă nu aș fi avut parte de acele experiențe. Am învățat atât de multe din toate proiectele la care am avut onoarea să lucrez şi, în special, este vorba de bucuria colaborării și a conexiunii interumane, de frumusețea de a cânta într-un grup și cum acel grup devine o energie colectivă, de a asimila lucruri noi de la artiști pe care îi iubesc pentru modul cum lucrează și cum se comportă cu ceilalți.
Mai mult decât atât, în unele proiecte, am avut norocul să fiu implicată și în procesul de înregistrare, iar asta mi-a permis să văd cum este atmosfera de studio, care era contextul în care se putea naște o idee… ei bine, toate acestea au contribuit la dorința mea crescândă din ultima vreme de a împărtăși la rândul meu.
Prin urmare, ca să rezum, fiecare din acele experiențe a fost una pozitivă prin faptul că m-a învăţat câte ceva, iar rezultatul acestora a devenit acum ceva de care sunt foarte entuziasmată, pentru că-mi permite să merg mai departe cu explorările mai mult în propria mea muncă.
Apropo de mersul mai departe, în piesa Ember ne cânţi că “you closed the door and here I am waiting holding the key”. Muzical, s-a întâmplat să ți se închidă ușa în nas, dar tu să ai sentimentul că a rămas cheia la tine?
De obicei, evit să încerc a-mi explica versurile, pentru că vreau să las ascultătorului libertatea de a-şi găsi propriul sens, dar, dat fiind caracterul mai larg al întrebării tale, cred că aici este vorba mai degrabă o senzație asociată cu viața în sine şi nu neapărat cu experiența muzicală… viața noastră, în timpul căreia simțim uneori că nu avem mijloacele necesare pentru a ajunge la ceea ce vrem să facem, fiindcă, aparent, ceva ne blochează.
Dar singurul lucru care ne este împotrivă e reprezentat de propriile noastre blocaje mentale și de convingerile noastre despre noi înșine. Cred că asta e adevărata semnificație a metaforei, să știm că tot la noi este cheia pentru a debloca tot ce ne dorim și că depinde de noi dacă decidem să o folosim sau nu.
Revenim la muzică, mai exact la faptul că a fi pasionată de muzica electronică înseamnă, încă de la început, acces la echipamente și tehnologie. Cum ai ajuns de la primul tău contact cu un microfon la sunetul binaural sau la tehnologiile spațiale 3D de care te foloseşti acum?
Îmi aduc aminte că primul meu contact cu un microfon a fost foarte demult, prin anii ’90, când existau acele microfoane pe suport pentru computer, iar eu puneam unul de felul acesta în pian și îl conectam la mini-discul pe care îl aveam acasă și care aparţinea tatălui meu. Aceea a fost prima mea dorință de a crea ceva şi aveam 10 sau 11 ani, nu mai ştiu exact.
Sincer, eu cred că e vorba mai mult despre adaptarea la ceea ce ai la dispoziţie în momentul respectiv, pentru că, evident, multe dintre aceste lucruri au o valoare monetară, dar asta nu ar trebui să nege capacitatea noastră de a crea.
Bineînţeles, mergând apoi la facultate pentru a învăța despre înregistrarea sunetului, aveam echipamentul acolo, deci puteam rezerva și experimenta cu microfoanele și aveam şi timpul să fac asta, ba chiar puteam să ne înregistrăm şi prietenii… au fost ani de colaborare foarte strânsă.
Mai târziu, când am început să lucrez, am reușit să economisesc bani pentru a-mi cumpăra propriul sintetizator şi, din acel moment, am devenit mult mai prezentă ca muzician de session şi, de fiecare dată când apărea la orizont un alt proiect, mă gândeam serios la ce ar putea funcționa din punct de vedere sonor pentru runda de înregistrări sau show-ul lor live.
Drept urmare, dacă bugetul îmi permitea și dacă știam că are sens, îmi cumpăram un nou sintetizator, special pentru turneu, știind că, cel puțin pe durata acestuia, investiția mea se va amortiza. În felul acesta, achitam sintetizatorul din banii câştigaţi în turneu şi, totodată, pentru mine era o modalitate foarte distractivă de a învăța un instrument nou, de a mă imersa în el și de a descoperi cum să produc sunetele care se potriveau cel mai bine albumului pe care îl promovam în acea serie de cântări. Deci așa am început eu să învăț diferite tipuri de sintetizatoare, nu colecționând echipamente, aşa cum s-ar putea crede.
Aș spune însă că, totuşi, facultatea [Hinako Omori a absolvit Music & Sound Recording la Universitatea din Surrey – n.r.] a fost locul în care am acumulat cea mai mare parte a experienței practice, pentru că aveam acces la o consolă de mixaj analogică, aveam acces la microfoane, în fine, la echipamente care nu erau chiar disponibile la vârsta noastră în acea perioadă.
După aceea, atunci când începi să-ţi câștigi existenţa într-un fel sau altul, cred că poți să-ți dai seama ce vrei, care sunt prioritățile tale și ce este cel mai important pentru tine.
Cum reușești, totuşi, să ții pasul cu toate noile aplicații și instrumente în aceşti ani în care tehnologia evoluează extrem de rapid?
Personal, nu cred că este absolut necesar să ții pasul. Atâta timp cât nu tu eşti cel care fabrici instrumentele, nu ai nevoie să concurezi cu nimic de genul acesta şi, oricum, nu este vorba despre vreo concurență.
În esenţă, mie cel mai interesant mi se pare să mă conectez cu ceva care simt că îmi vorbește cu adevărat și să-i folosesc întregul potențial. De asta spuneam că eu consider că, în fond, este important să te conectezi cu ceea ce ai și să creezi ceea ce poți cu acele mijloace.
Apropo de microfoane binaurale, de exemplu, că tot ai adus vorba de ele, am am putut împrumuta de la studiourile din Bath, care îi aparțin lui Peter Gabriel [Real World Studios – n.r.], iar echipamentul lor este superb. Au acces la o multime de tool-uri extrem de performante şi, pentru mine, a fost o experiență minunată.
Cum se întâmplă lucrurile pe partea de compoziţie? În ce circumstanțe ai început să crezi cu adevărat că muzica ta merită să fie împărtășită publicului?
Am început să lucrez cu adevărat la propria mea muzică abia acum câțiva ani, cam prin 2017, deci latura asta a intrat destul de recent în viața mea, eu simțindu-mă până atunci mult mai confortabil colaborând cu alte persoane și fără a avea neapărat gânduri legate de o carieră solo.
Pandemia mi-a dat însă cu adevărat timp să mă gândesc la ceea ce îmi place să fac, pentru că, după cum bine ştii, nu se putea pleca în turneu şi, ca atare, nu aveam ceva de lucru care să-mi abată mintea.
Pur şi simplu, stăteam acasă gândindu-mă la ce aş putea face pentru a aduce un pic bucurie celorlalţi sau pentru a crea ceva care să vină în întâmpinarea a ceea ce simţeam şi astfel s-a născut primul album [LP-ul a journey…, apărut la Houndstooth Records în 2022 – n.r.]. Având atunci timpul și energia necesare pentru a face ceva pentru mine, s-a declanşat în mine dorința de a face mai multă muzică.
Am citit însă undeva că primul tău EP, Auraelia, din 2019, a venit după patru ani în care ţi-ai arhivat demo-uri, iar asta înseamnă că, de fapt, ai începui să compui mai de demult…
Acelea erau doar nişte schițe, cărora, sincer, nu le-am dedicat atunci prea mult timp, pentru că eram într-o altă perioadă a vieții mele, când eram atât de tânără încât încercam să le fac pe toate.
Adică, pe-atunci, lucram cu normă întreagă și mai plecam și prin turnee, aşa că nu mi-am acordat cu adevărat timp să realizez ce voiam să fac pentru mine însămi.
Dar asta nu înseamnă că nu-mi doream şi, de fapt, mereu mai făceam câte ceva creativ în sensul asta. Cred că acel EP a devenit până la urmă ceva aparte fiindcă mi-am acordat mie însămi răgazul să-l termin…
… tocmai pentru că erai foarte tânără mi se pare deopotrivă straniu și un pic amuzant că ai ales o meduză ca simbol pentru acest disc.
Meduza a fost o sincronicitate, într-un fel, pentru că ideea acestui EP mi-a venit din migrenele cu aură pe care le aveam… nu știu dacă ai trăit vreodată aşa ceva, este când, dincolo de durerea în sine, ți se schimbă şi vederea. Trebuie să fi fost o perioadă foarte stresantă din viața mea, dar aveam asemenea migrene în fiecare zi și încercam să le dau un sens, iar prima mea idee a fost să creez ceva vizual, eu propunându-mi de ceva vreme să fac ceva în zona fotografiei.
Nu știam exact încotro să mă îndrept în căutările mele, așa că, până la urmă, am revenit la sunet şi, plecând de la “aura”, mi s-a părut că “auraelia” e un cuvânt care se potrivește.
Cercetând apoi ce elemente vizuale să asociez proiectului muzical, am descoperit că există o varietate de meduză a cărei nume chiar se potriveşte [genul de meduze Aurelia poate fi găsit în cele mai multe dintre oceanele planetei – n.r.] şi asta mi s-a părut foarte logic, pentru că, atunci când ai aceste migrene – despre care, la momentul respectiv, nu știam ce erau, de unde apăreau sau cum puteai să scapi de ele -, te simți, cumva, foarte pierdut… doar exişti.
Nu spun că meduzele sunt pierdute, doar că nu au sistem nervos central şi acolo, în apă, ele doar există, pur și simplu… este greu de exprimat în cuvinte sentimentul pe care-l aveam din cauza migrenei, dar mi s-a părut foarte similar ca semnificație pentru mine.
A menţionat relaţia dintre stările emoţionale şi muzică, aşa că hai să vorbim despre explorarea de către tine a frecvenţelor terapeutice şi a efectelor fizice şi psihologice ale sunetului, mai ales că ai lansat albumul a journey…, la începutul lui 2023, printr-un concert asociat unei meditații ghidate. Cum evaluezi beneficiile sunetului?
Ceva ce m-a fascinat foarte mult în timpul pandemiei a fost ideea terapiei prin sunet, pentru că eu cred că, dincolo de materie, suntem cu toți energie, iar undele sonore au o putere atât de frumoasă, încât ne fac să simțim într-un anumit fel. Gândești la terapia cu gong, de exemplu, unde frecvențele gongului îți inundă corpul și generează o reacție foarte puternică, adică ne face să ne simțim foarte calmi… este realmente un lucru minunat!
M-am gândit atunci, în acea perioadă, la modalități prin care eu pot integra în muzică felul în care mă face să mă simt terapia prin sunet și apoi să văd cum aş putea împărtăși această experiență personală și altora.
Eram foarte interesată de beat-urile binaurale, prin care frecvențe diferite ne ajută să simțim sau ne ghidează într-o anumită stare, cum ar fi undele Delta, care contribuie la un somn profund și odihnitor, undele Theta, ce ne fac să ne simțim profund relaxați și meditativi, sau undele Alpha, care induc o atenție și o relaxare mai pasive.
Prin urmare, am experimentat cu beat-urile binaurale pentru a ghida ascultătorul într-o stare de calm mai adânc şi m-am gândit atunci că ar fi bine să includ și înregistrări de sunete ale naturii, care, pe mine, aveau darul să mă liniştească într-un mod incredibil, mai ales că, în perioada pandemiei, nu toți am avut acces facil şi imediat la spații în aer liber, precum un parc sau o pădure. Mi-am propus atunci să creez un ambient relaxant şi, oriunde te-ai afla, să poți pune căștile și să te simți ca într-un astfel de loc.
În Japonia, avem un termen, „baie de pădure” [shinrin-yoku], care desemnează un proces ce are beneficii foarte importante pentru sănătate, adică întăreşte sistemul imunitar și descrește nivelul de cortizol, fiindcă se pare că simplu fapt de a fi în pădure, de a mirosi aromele copacilor și de te uita în jur, are aceste efecte asupra noastră… așa că m-am gândit dacă sunetele vor declanșa o reacție similară.
Aceasta a fost intenția mea cu albumul a journey…, să avem parte de frecvențe care să ne facă să ne simțim relaxați, dar și să fim scăldați în aceste sunete ale pădurii.
Albumul care a urmat Stillness, Softness… încorporează de asemenea teme profunde, ce ţin de vindecarea interioară, însă pare a fi conceput muzical într-o manieră mai accesibilă publicului larg, ca o punte spirituală între tine și ascultator… mă înșel?
Oh, nu. Nimeni nu greșește vreodată. Depinde de modul în care percepi muzica, de fapt. Intenția mea a fost să creez un mediu sonor care să reprezinte laturile noastre ascunse, deci, de data aceasta, este mai degrabă o călătorie introspectivă, în care accesăm tot ceea ce am blocat în noi înșine și ajungem la rădăcina a ceea ce cu toții purtăm în noi, deopotrivă traume generaționale și traume din copilărie, care continuă să fie prezente în existența noastră, dar pe care le ascundem pe măsură ce viața merge mai departe.
Cred că, în esenţă, ideea era să încercăm să ajungem cât mai mult la izvorul acestora, astfel încât să putem lucra la ele pentru a dobândi mai multă pace interioară.
Din acest motiv, albumul meu debutează cu un sound poate puțin neplăcut, un pic agresiv, pentru ca apoi, spre final, acesta să evolueze spre o paletă nuanţată de sunete mai suave, eu dorindu-mi ca, în ansamblu, acesta să se constituie într-o reprezentare sonoră a parcursului unei vindecări interioare, dinspre tulburător spre luminos.
Eu cred că vindecarea interioară este o călătorie continuă, care, în ceea ce priveşte efectele la nivel personal, nu poate decât să îmbunătăţească pe măsură ce avansezi pe parcursul acesteia.
Chiar cred că nu ne putem opri niciodată să învățăm despre noi înșine şi există extraordinar de multe experiențe în viață care ne vor face să evoluăm în continuare… de asta spun că este o călătorie continuă, dar fructuoasă. În fond, este vorba despre a accepta momentul, despre a trăi prezentul cu o stare de bine în interiorul nostru, conștientizând faptul că facem mereu tot ce putem pentru a ne fi bine.
În concerte, precum cel pe care îl vei susţine la Bucureşti, ai posibilitatea să transmiţi aceste lucruri în mod direct. Pe scenă, ce înțelegi să oferi și ce aștepți în schimb de la public?
Cred că nu ar trebui să așteptăm vreodată ceva în schimb sau, cel puţin, eu nu gândesc în aceşti termeni. Pentru mine, mai degrabă este vorba de legătura pe care o am cu cei aflaţi în acele clipe în faţa mea şi mi se pare că a avea ocazia să împărtășești ceva din gândurile şi creaţia ta pe viu este o onoare pentru oricine performează.
De fapt, eu cred că lucrul ăsta poate fi privit ca un ciclu energetic în care noi, artiştii, oferim ceva, dar și publicul oferă ceva, însă nu într-un mod tranzacţional bazat pe aşteptări, ci într-un fel prin care împărtășim ceea ce ni se întâmplă doar în acel interval de timp specific. Iar asta eu o consider a fi o onoare și este întotdeauna o bucurie să pot face asta.
Interviu de IOAN BIG | DIALOGURI FĂRĂ NOTE
Foto header: Luca Bailey
