VIDEODOME | “THE CHASE” (1966, r: Arthur Penn)
Charlie ‘Bubber’ Reeves (Robert Redford – “Butch Cassidy and the Sundance Kid”, “Jeremiah Johnson”), un evadat din puşcărie, hăituit până aproape de epuizare de poteră, încearcă să fugă în Mexic, dar se vede forţat de împrejurări să se îndrepte spre locul său de baştină, o mică aşezare rurală texană populată de o mână de oameni care îşi consumă viaţa anostă în mare parte resemnaţi că depind de interesele baronului local ce controlează aproape orice sursă de venit şi subzistenţă în zonă.
Posibilitatea reîntoarcerii delincventului tulbură apele în comunitate stârnind printre membrii acesteia, din diverse motive, un amestec eterogen de stări (nelinişte, îngrijorare, speranţă, curiozitate, panică, apatie, defulare sexuală), cu excepţia şerifului numit de către bogătaş, care îşi menţine atitudinea detaşată, raţională şi profesională.
“The taxes in this town pay your salary to protect the place.”/“Well, if anything happens to you, Lem, we’ll give you a refund.”.
Criza se declanşează odată cu suspiciunea de crimă ce planează asupra fugarului, care accentuează unora teama de o răzbunare din partea sa, iar localnicii cad pradă cu lejeritate speculaţiilor şi încep să acţioneze cu violenţă într-un mod anarhic şi fără discernământ.
Doar că antieroul nostru a adoptat principiul “when you’re willing to die, nobody can make you do anything anymore.”, astfel încât nu se teme în mod deosebit de ‘vânătoarea de vrăjitoare’ al unei plebe laşe, mai degrabă de compătimit decât demne de dispreţ (două referinţe cinematografice posibile ar fi, din acest punct de vedere, dramele cu accente de Film Noir “The Sound of Fury” din 1950 al lui Cy Enfield, şi, respectiv, “Violent Saturday” din 1955, al lui Richard Fleischer).
Aparent modelat pe o structură tradiţională care nu ar merita o atenţie deosebită, “The Chase” este în realitate un Western modern excepţional, bazat pe adaptarea lui Lilian Hellman (nominalizată deja la două premii Oscar pentru “The Little Foxes” şi “The North Star”) a piesei de teatru “The Chase”, semnată de respectatul autor Horton Foote, câştigător al premiului Pulitzer şi a două Oscaruri.
“The Chase” este un Western ieşit din tipare, în linia unor filme precum “Lonely Are the Brave” (1962), “The Electric Horseman” (1979) sau chiar animaţia “Rango” din 2011, fiindcă acţiunea se petrece în Texasul anilor ’60 – deci nu putem omite faptul că Preşedintele Kennedy fusese asasinat în 1963 în Texas şi nici că, după uciderea lui Malcolm X în ’65, Black Panther Party s-a înfiinţat oficial ca organizaţie politică în anul premierei acestui film -, perioadă indisolubil legată de reacţia societătii civile anti-sistem la conservatorism şi creşterea influenţei contra-culturii: America se afla în timpul Revoluţiei Sexuale, iar utilizarea computerelor devenise parte a cotidianului datorită inovaţiei IBM din ’64 legată de circuitele integrate hibride, apropo de schimbul de replici din “The Chase”… “How is she in bed?”/“I don’t carry a computer in bed.”.
La prima sa revenire în Western după debutul remarcabil cu “The Left Handed Gun” din 1958, Arthur Penn (“Bonnie & Clyde”) livrează cu precizie (aproape) chirurgicală o disecţie formidabil de complexă pe un model de microcomunitate ce include deopotrivă ironie şi cinism.
De exemplu, metafora localizării “Visului American” în cimitirul de maşini -, obligând spectatorul să se uite ulterior mai des cu ochii minţii în oglindă şi să îşi analizeze motivaţiile/comportamentul, şi reamintind că nimic nu s-a schimbat totuşi fundamental în funcţionarea socială a Americii într-o sută de ani… în procesul de ‘civilizare’ a Vestului: exploatarea migranţilor mexicani, desconsiderarea minorităţii de culoare, uciderea micilor iniţiative şi întreprinderi de către rechinii capitalismului expansionist, stratificarea socială ordonată de înavuţiţii post-criza economică, regimul lax al posesiei de arme de către cetăţeni, ş.a.m.d.
“The Chase” se relevă a fi un eseu despre banalitatea şi banalizarea răului, despre impulsul, dorinţa şi nevoia individului de a păcătui din motive diverse, mai mult sau mai puţin acceptabile social, în care proscrisul Bubber Reeves (Redford) este utilizat ca jolly-joker conjunctural al cărui personalitate poate fi definită adecvat printr-unul din credo-urile scriitorului Horton Foote:
“I believe very deeply in the human spirit, and I have a sense of awe about it. I look around and ask: What makes the difference? What is it? I’ve known people the world has thrown everything at-to discourage them, to kill them, to break their spirit. And yet something about them retains a dignity. They face life and they don’t ask quarters.”.
Cu ajutorul unei distribuţii absolut ieşite din comun în care cea mai strălucitoare stea este Marlon Brando (“Viva Zapata!”, “One-Eyed Jacks”) în rolul idealistului om al legii devenit victima comunităţii (şeriful Calder), ce aminteşte aici de Will Kane (Gary Cooper) din “High Noon”, şi al producătorului Sam Spiegel, deja câştigător a trei premii Oscar (“Pe chei”, “Podul de pe râul Kwai” şi “Lawrence al Arabiei”), Arthur Penn aduce valoare şi consistenţă produsului cinematografic prin asocierea în mod dramatic a unor teme de interes general şi actual (industrializarea, controlul puterii, raporturile dintre autoritate şi societatea civilă, habotnicia, rasismul şi xenofobia) cu individualităţi simbolice, cu bunele şi relele acestora (promiscuitate, pragmatism, compromis, idealism).
Plecând de la mixarea în creuzetul narativ al… celor şapte păcate capitale, peccatum mortiferum, şi mă voi raporta în continuare la lista revizuită în anul 590 de către Papa Grigorie I cel Mare, folosită şi de Dante Alighieri peste secole în a sa “Divina Comedie”.
Luxuria (desfrâul/pofta): Emily, soţia obedientului manager de bancă Edwin Stewart (Robert Duvall), care are o relaţie extraconjugală cu colegul de birou al soţului său; frumoasa cătunului, nevasta lui Bubber, Anna Reeves (Jane Fonda), care nu vede vreo problemă în a se culca cu băiatul magnatului interpretat de James Fox.
Gula (îmbuibarea): aroganţa upper-class-ului creat din fişicurile de dolari (“We Americans must lead the world’s ignorant masses.”), suprapusă peste confortul vieţii provinciale date de siguranţa zilei de maine.
Avaritia (lăcomia): omnipotentul afacerist lipsit de scrupule ce consideră că o poate cumpăra inclusiv pe Ruby (Angie Dickinson), soţia şerifului, sau verosul agent imobiliar care profită de pe urma împrumuturilor acordate micilor fermieri ‘non-albi’ (“I’m respectful toward coloured people, unlike a lot of other people in this town… I’d like to raise the interest.”).
Acedia (descurajarea/apatia spirituală): atitudinea aparent jemanfişistă a şerifului (“I am sleeping, or was.”) şi dorinţa sa de a reveni la viaţa de fermier.
Ira (furia): atacul sângeros al trioului de vigilante, puseul de violenţă domestică din cuplul Fuller când bărbatul îşi altoieşte la chef consoarta geloasă (Martha Hyer).
Invidia: cetăţeni mic-burghezi, precum Lem (Clifton James), care îl bârfesc plini de invidie pe Rogers pentru că şi-a putut permite propriul avion, cuplul frustrat că nu e niciodată invitat la evenimentele mondene organizate de bogătaşii din regiune.
Superbia (mândria): filfizonul Rogers (Fox), cu ale sale discursuri ‘motivaţionale’ susţinute în faţa sondorilor de petrol şi, apoi, muncitorilor mexicani care au recoltat bumbacul (“We labored hard and deserve the happiness that all Americans know to be their birthright.”).
În mod evident, exemplificările nu sunt date cronologic pentru a nu eroda experienţa vizionării filmului, dar au menirea să explice, măcar în parte, de ce, privind din această perspectivă, nu este de mirare că la acea vreme “The Chase”, eşec major la box-office în ciuda numelor răsunătoare de pe afiş, a fost considerat un atentat la adresa ‘modului de viaţă american’ (împuşcarea presupusului asasin încătuşat aminteşte izbitor de cea reală al lui Lee Harvey Oswald, după capturarea acestuia în cazul JFK) şi o insultă la adresa reprezentanţilor ‘unei mari naţiuni’ de către co-naţionalii lui Penn, Hellman şi Foote.
“Audiences reacted negatively to the movie’s huge dose of negative vibes … nobody except a guilty liberal likes being told they’re an evil racist.”, Glenn Erickson, dvdtalk.com.
În subsidiar, trebuie ţinut cont inclusiv de faptul că Arthur Penn a fost îndepărtat în mod deliberat de către Sam Spiegel din procesul de editare a filmului (post-producţia s-a realizat într-un studio londonez în perioada în care regizorul punea în scenă o piesă pe Broadway, la New York), iar ce s-a tăiat la montaj nu ne va fi accesibil, probabil, niciodată.
Din astfel de motive (dar nu numai), “The Chase” nu aspiră la statutul de capodoperă, dar merită cu certitudine a fi redescoperit de către mileniali şi încadrat în spaţiul filmelor-cult. Iată o opinie relevantă în acest sens aparţinând unui jurnalist cinefil şi game designer din tânăra generaţie:
“The Chase hasn’t changed, we have. America is in a different mood today, one that makes the film seem prescient and familiar where it once seemed creaky and laughable. The America of 1966 was caught between moments. On the one side was the unity and shared grief that bloomed in the wake of Kennedy’s death; on the other, the vicious divide that accompanied the escalation of war in Vietnam. I’m not surprised that cooler heads rolled their eyes at the histrionics of The Chase. They hoped to keep the discourse civil, when it would soon be anything but.” (thehollywoodprojects.com).
Închei prin a cita concluzia ponderată a criticului de film Nathan Rabin de pe avclub.com, publicată în 2007:
“So while The Chase is far from a success there is a strange majesty to its failure. The Chase contemplates a world where the stodgy old order is dying and young people are more likely to destroy old traditions than preserve them. In its bleak, borderline apocalyptic climax The Chase eerily anticipates the cultural forces that would change American movies and America itself, forever.”.
