NATALIE BERGMAN | Creativitatea ca formă de eliberare de durere
Cu rădăcinile sale retro ce amintesc în egală măsură de armoniile Bee Gees şi ritmica Motown a anilor ’70, My Home Is Not In This World, al doilea album de studio semnat de Natalie Bergman, lansat vara aceasta, diferă radical de debutul solo al cantautoarei americane, Mercy, un LP contaminat de Gospel, prin care îşi revărsa durerea provocată de seria de pierderi din primii ani ai tinereţii.
Pentru cei cărora numele ei nu le spune mare lucru, Natalie Bergman a fost jumătate din duo-ul de Psychedelic Pop Wild Belle, format împreună cu fratele său Elliot, care s-a impus pe scena Indie la începutul anilor 2010 şi a intrat în atenţia publicului larg odată ce piese precum Shine sau Keep You au fost incluse pe OST-urile unor filme şi seriale de succes, ca The Vampire Diaries şi Grey’s Anatomy.
Ultimul dintre cele trei albume ale tandemului avea să apară în 2019, an în care tatăl lor, împreună cu mama vitregă au murit într-un accident de maşină, asta după ce, pe când Natalie avea 16 ani, mama ei, o scriitoare multipremiată, se sfârşise, bolnavă de cancer la creier.
Toate acestea au condus la Gospel-Folk-ul de pe introspectivul Mercy (2021), pentru că tânăra a ales să se retragă o perioadă la o mănăstire izolată în deşertul New Mexico, iar muzica a devenit o cale de a-şi depăşi suferinţa.
Efectul benefic pe care aceasta l-a avut, deopotrivă asupra publicului şi a ei – mai ales că şi mătuşa lui Natalie, faimoasa actriţă Anne Heche, a decedat în 2022 în urma unui accident rutier -, a făcut-o să-şi asume durerea ca parte inevitabilă a procesului creativ, dar a asociat-o progresiv cu sentimente luminoase, precum dragostea sau speranţa, mai ales că, la rândul ei, a devenit mamă.
My Home Is Not In This World, editat de către Third Man Records, label-ul Indie axat pe viniluri, înfiinţat de Jack White, reflectă această evoluţie a artistei în plan uman şi artistic şi o face în destule cazuri într-un mod mai subtil decat apelând la versuri ca vehicul, pentru că esenţa vindecătoare se află îndărătul acestora.
Dincolo de asta, trimiterile sunt multiple, fiindcă piesa care dă titlul discului, de exemplu, se referă la înstrăinarea ei de realitatea digitală în care suntem nevoiţi să ne cufundăm zilnic şi la fascinaţia pe care continuă să o aibă pentru trecut, inclusiv cel al muzicii, în aparentă opoziţie cu Looking For You, ce pare a ne încuraja să trăim în prezent şi să tezaurizăm ce avem de preţ în vieţile noastre.
„He had a wandering eye / He could take me down with a smile”, ne cântă Natalie Bergman pe Gunslinger… poate e o poveste de dragoste sau o fantezie cu cineva imaginat, contează mai puţin, fiindcă ne lăsăm prinşi în mrejele nostalgiei.
Avem nevoie de asta din când în când.
Text de IOAN BIG | MUZICĂ
