“EXODUS: GODS AND KINGS” (2014, r: Ridley Scott)
Din raţiuni greu de înţeles, în acelaşi an cu discutabilul demers cinematografic Noah, al lui Darren Aronofsky (Black Swan, The Whale), Hollywood-ul a decis că trebuie să livreze publicului larg încă un costisitor blockbuster biblic, bazat de această dată pe binecunoscuta legendă a profetului Moise din Cartea Exodului, care a beneficiat de nenumărate şi diverse forme de popularizare în cultura Pop contemporană , de la comics-uri sau animaţie (The Prince of Egypt din 1998, produs de DreamWorks) şi Musical (The Ten Commandments: The Musical, cu Val Kilmer) până la teatru (seria BBC din anii ’50) şi parodie destinată marilor ecrane (History of the World Part 1 al lui Mel Brooks).
În acest context, ţinând seama de faptul că povestea originală a fost scrisă cu mai bine de două milenii şi jumătate în urmă, iar, în ceea ce priveşte cinematografia, The Ten Commandments al lui Cecil B. DeMille din 1956 rămâne cu certitudine reperul fundamental (imaginea cu Charlton Heston având într-o mână o Tablă a Legii, iar în cealaltă toiagul noduros este omniprezentă în enciclopedii), întrebarea legitimă este… de ce mai era nevoie de încă un produs Pop culture cu acest subiect?
Ce ar mai putea determina publicul să vadă acest film?
Răspunsul e simplu: exclusiv pentru… spectacol, iar pentru asta Ridley Scott (Gladiator, Kingdom of Heaven) a reprezentat de departe cea mai bună alegere. Problema este aceea că preocuparea pentru formă face aici un deserviciu îngrozitor fondului şi, cu tot respectul şi ataşamentul pentru Sir Ridley, ale cărui realizări se regăsesc în majoritate în topul preferinţelor mele, indiferent că e vorba de The Duellists, Alien, Black Rain sau The Martian, acest film cu două puncte în titlu, în opinia mea, ar fi trebuit să se numească mai degrabă invers, adică “Gods and Kings(ley): Exodus”.
Motivele principale pentru care am îngurgitat cu dificultate “Exodul” conceput pentru marile ecrane de către cineastul britanic sunt:
1.) fără vreo preocupare aparentă pentru nuanţarea personajului său, Ben Kingsley îşi ia din nou cămaşa de noapte a lui Gandhi – la pachet cu figura şi comportamentul patriarhal-ascetic – ca să trezească naţionalismul din Moise, şi
2.) filmul, care durează 150’, este fracturat – prin cele “două puncte” din titlu – după exact o oră, accentul picând mai mult pe “gods and kings” în prima sa parte politeistă, axată ca intenţie pe tentativa de prezentare a Regatului Nou, cea mai înfloritoare epocă din istoria Egiptului Antic, prin prisma membrilor familiei regale, inclusiv a ‘fraţilor’ Ramses şi Moise.
Dacă acest lung intro ar fi fost înlocuit, eventual, cu o explicaţie succintă, poate că percepţia s-ar fi îmbunătăţit, dar, cu toate că nu sunt de obicei iritat de lipsurile de acurateţe (indiferent de sorgintea acestora) dintr-o interpretare artistică, mi-a fost greu să trec peste faptul că nu mai puţin de patru scenarişti bine cotaţi – Steven Zailian (Oscar pentru Schindler’s List), Jeffrey Caine (The Constant Gardener), Adam Cooper (franciza Divergent) şi Bill Collage (Assassin’s Creed) – reuşesc contraperformanţa să caricaturizeze personajele şi să ducă în derizoriu eforturile unei distribuţii valoroase: Ben Mendelsohn (Killing Them Softly), Sigourney Weaver (Alien), Aaron Paul (serialul Breaking Bad), Ewen Bremner (Trainspottting), Tara Fitzgerald (GOT) sau Maria Valverde, câştigătoare a premiului Goya.
Cei mai mulţi dintre aceşti actori trec doar pentru scurt timp prin cadru pentru a susţine o siderantă concentrare de arhetipuri (viitorul destin eroic a copilului abandonat în apele fluviului, salvat de pruncuciderea în masă), clişee (profeţia de dinaintea bătăliei cu hitiţii despre viitorul lider a unei naţiuni), schematisme (conflictul între unul dintre cei mai importanţi faraoni egipteni şi fratele său, ajuns profet pentru alt popor, pierde din dramatism prin portretizarea superficială a personajelor şi prin dinamica “pe repede înainte”). Altfel spus, dacă scenariştii şi-au propus cumva să demitizeze, în fapt… au reuşit doar să vulgarizeze.
Ce a înţeles din text, de exemplu, Christian Bale (The Fighter, American Hustle), interpretul lui Moise, şi cum şi-a construit abordarea personajului?
“I think the man was likely schizophrenic and was one of the most barbaric individuals that I ever read about in my life.”.
John Turturro, care-l joacă pe faraonul Seti I, se plimbă prin palat cu o alură înţepat-mumificată, construind cu lentoare fraze pline de preţiozitate care să îi ateste înţelepciunea, iar Joel Edgerton (Warrior, The Great Gatsby) este deopotrivă exotic şi amuzant în postura beizadelei Ramses, a cărei deschidere se rezumă de obicei la primitiva şi oarba credinţă în păgânisme, dar având sabia lui Moise la beregată declamă cu tonul unui profesor de economie de la Stanford: “from an economic standpoint alone… it is problematic to say the least.”.
Evoluţia lui Moise este definită la fel de schematic şi de neconvingător, de la cel de militar experimentat, atât în practica uciderii cât şi în teoria acesteia (relevant e modul în care Bale îi explică doct lui Kingsley escaladarea potenţială a pericolului, “convingeri nerealiste – fanatism – răzvrătire – revoluţie”), la cel de cioban ghidat de oi pe muntele sfânt din Madian (cel puţin, asta ni se sugerează vizual). Ei bine, tot ce v-am spus se consumă în acea primă oră din film, într-un Egipt monumental, în care panoramările aeriene aduc aminte de Age of Empires, unul dintre tăticii jocurilor de strategie istorică în timp real (RTS) pe computer, lansat la finele anilor ’90, de-ai putea rămâne chiar cu impresia că evreii au fost cei care au construit piramidele.
În fine. Cred că, la prima lectură în diagonală, Sir Ridley Scott se afla în faţa şemineului seara, uşor somnoros, cu ochelarii căzându-i periodic de pe nas şi a concluzionat pripit că e un scenariu foarte cool, cu toate monumentele alea uriaşe, cu urgiile şi caftelile cu vecinii, cu poruncile, Marea Roşie, sute de mii de refugiaţi fără cote obligatorii, deci că e potrivit pentru el, dovedind că nu şi-a învăţat până la capăt lecţia cu Ierusalimul din Kingdom of Heaven.
Practic, pentru a nu distrage atenţia de la purul spectacol vizual, referinţele biblice nu sunt explicitate (deşi în prima parte a filmului avem localizări indicate, precum opulentul Memphis şi muşuroiul uman de sclavi Pithom, totul rămâne apoi la nivel de sugestie, neamintindu-se nimic de munţii Sinai sau Horeb, rugul în flăcări, Tora, preotul madianit Ietro, pribegia prin deşert, Chivotul Legământului, ş.a.m.d.) sau sunt alterate ori interpretate într-o manieră îndoielnică (de exemplu, trecătoarea prin Marea Roşie nu e rezultatul unui act divin simbolizat de toiagul miraculos a lui Moise, ci a unui tsunami generat de un cutremur subacvatic şi aparent, de înfigerea sabiei în nisip).
Revin astfel la ceea ce spuneam la început şi anume că, în pofida acestei abordări discutabile, dacă filmul ar fi fost despuiat de introducerea neinspirată de o oră şi s-ar fi limitat la ultimele 90’, Exodus: Gods and Kings probabil că ne-ar fi tăiat răsuflarea, fiindcă Ridley Scott a avut la dispoziţie toate jucăriile posibile… naturale, umane şi divine, pentru a le combina într-un mod fastuos – vezi antrenamentele militare a sclavilor israeliţi, represaliile trupelor lui Ramses, urgiile, exodul şi urmărirea de către trupele faraonului, confruntarea dintre cei doi în mijlocul Mării Roşii etc.
În concluzie, în ceea ce mă priveşte, dincolo de câteva scene cu adevărat spectaculoase care îl reprezintă, acest “Exodus” reprezintă un episod ubliabil din filmografia lui Ridley Scott, iar sfatul meu apropo de subiectul abordat este să vă reîntoarceţi la filmul lui Cecil B. De Mille, The Ten Commandments.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
Citește mai multe articole din FILM.
