Pianista ALEXANDRA SILOCEA: “Caut proiecte care mă provoacă nu doar artistic, dar şi uman”
Proiectul Klimt Meets Bösendorfer – Ver Sacrum al reputatei pianiste franco-române Alexandra Silocea, care va fi interpretat pe 11 și 12 septembrie 2025 la Muzeul de artă imersivă MINA din Bucureşti, reprezintă unul dintre cele mai incitante evenimente speciale programate în cadrul acestei ediţii a Festivalului George Enescu.
Inspirat de estetica Secesiunii vieneze şi a simbolismului primăverii în toate formele sale, recitalul propune o punte între artele vizuale și muzica de factura cultă având literatura ca liant, iar valoarea trioului performativ alcătuit din pianista Alexandra Silocea, mezzosoprana Patricia Nolz și actriţa Laëtitia Eïdo promite a face din această călătorie senzorială o experienţă memorabilă pentru public.
Familiarizată în profunzime cu arta şi cultura vieneză, ALEXANDRA SILOCEA, care este Bösendorfer Artist de aproape 25 de ani și Ambasador Lobmeyr de anul acesta, o continuitate a legăturii cu două brand-uri emblematice austriece din perspectiva artei şi designului, este binecunoscută pentru proiectele ei multiculturale, pe care le prezintă cu regularitate în spaţii expoziţionale precum National Gallery London, Kunsthistorisches Museum sau Heidi Horten Collection din Viena, astfel încât ne-am propus să aflăm mai multe detalii despre ce o motivează în demersurile sale artistice care transcend graniţele muzicii, mai ales că spectacolul Klimt Meets Bösendorfer – Ver Sacrum va fi prezentat şi la Muzeul Bruckenthal din Sibiu pe 14 septembrie, iar în seara următoare la Filarmonica din Arad.
Alexandra, care au fost circumstanţele în care ai ajuns la această inedită conexiune culturală și istorică între muzică și pictură, centrată pe Klimt?
Acest proiect a prins viață în perioada pandemiei, din dorința mea de a construi o punte vie și simbolică între diferite universuri artistice. La început s-a numit Klimt Meets Bösendorfer – The Tree of Life, inspirat de pianul „Tree of Life”, una dintre cele doar 25 de ediții limitate create ca omagiu artei lui Gustav Klimt. Pentru Festivalul George Enescu am gândit însă o nouă versiune, legată de un alt pian – Secession. Simbolistica picturilor lui Klimt, sonoritatea Bösendorfer și poeziile dedicate primăverii sacre (Ver Sacrum) – cu imaginea copacului ca simbol suprem – se unesc într-o expresie a idealului Secesionist: eliberarea artistică și dialogul dintre arte.
Marca Bösendorfer reprezintă, în felul său, vocea sonoră a Vienei, iar întâlnirea acestor elemente a fost una extrem de firească pentru mine. De aproape 25 de ani sunt artist Bösendorfer, iar când am aflat de proiectele Tree of Life și Ver Sacrum, legătura conceptuală s-a născut aproape instinctiv. Trăind la Viena și fiind familiarizată cu opera lui Klimt, era firesc ca primul nume asociat conceptului să fie al lui.
Mi-am dorit să creez un spațiu unde artele să se întâlnească – muzica, pictura, poezia – dar și un spațiu care aduce împreună publicuri diferite: melomani, iubitori de muzee, spectatori de teatru. În cele din urmă, ceea ce îmi doresc este să-i unesc prin emoție și prin experiența artistică.
Acesta a fost punctul de plecare iniţial, dar, de fapt, cum a început să prindă contur şi apoi să se nuanţeze conceptul de spectacol?
Am gândit proiectul ca pe o experiență multisenzorială, un fel de artă totală în spiritul propus de Secesioniști. Motivația mea pornește dintr-o nevoie profundă de sens și de tăcere plină de semnificație. În cadrul recitalului muzica se împletește cu fragmente poetice, cu lumină, mișcare și, în cazul Muzeului de Artă Imersivă, cu proiecții vizuale – prima mea colaborare cu un spațiu de acest tip.
Programul alternează între lucrări clasice și contemporane, de la Liszt și Debussy la Fazıl Say și Martin Romberg. Alegerea lor nu este doar artistică, ci și simbolică: fiecare piesă marchează o etapă din povestea unei primăveri interioare, a unei renașteri creative. Între compoziții, un vers de poezie deschide drumul către următoarea lucrare, iar întregul recital curge fără pauze și fără aplauze, într-o oră de emoție continuă, creată pe scenă de trei artiste – eu, mezzosoprana Patricia Nolz și actrița-narator Laetitia Eïdo – alături, desigur, de pianul Bösendorfer Ver Sacrum ca partener de scenă.
Conceptual, Ver Sacrum continuă firesc proiectul The Tree of Life. Dacă arborele vieții al lui Klimt vorbea despre rădăcini și ramificații, Ver Sacrum evocă începuturile, forța vitală și creativă care renaște în fiecare primăvară. Caut proiecte care să mă provoace nu doar artistic, ci și uman, iar Ver Sacrum este tocmai un astfel de spațiu viu, un dialog unic, o punte în timp între arte, epoci și oameni.
Fiind creatoarea acestui concept inedit, ți-ai asumat implicit şi punerea sa în scenă, cu riscul ca unele componente, ce păreau iniţial potrivite, să nu funcționeze ideal împreună în spaţiul real…
Așa este, dar cred că e deja cunoscut faptul că îmi asum riscuri și provocări înainte de a avea certitudini.
Un exemplu clar a fost concertul cu London Philarmonic Orchestra din decembrie 2020, în plină pandemie. După opt luni de pauză totală, acasă cu cei doi copii și cu homeschooling-ul de zi cu zi, am primit un telefon de la ei: mă întrebau dacă pot veni la Londra, în doar cinci zile, să cânt un concert pe care nu-l mai interpretasem niciodată.
Un concert pe care trebuia, practic, să-l învăț de la zero [la Royal Festival Hall, cu Vladimir Jurowski dirijor, Alexandra Silocea a interpretatat atunci, în premieră europeană, Concertul Nr. 3 pentru Pian Lebewohl, compus de Elena Kats-Chernin – n.r.]. Deși eram într-o stare fizică și emoțională precară, nu am putut spune ‘nu’, pentru că am o încredere absolută în actul artistic. Și de fiecare dată când mă predau complet actului artistic, primesc înapoi o forță și o claritate care mă poartă mai departe.
Totuși, trebuie spus că proiectele speciale interdisciplinare pe care le creez nu sunt niciodată improvizate. Chiar dacă uneori par riscante, ele au întotdeauna o logică internă și o încărcătură afectivă profundă. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, doar așa cred că pot lua naștere experiențe artistice autentice.
În ce circumstanțe s-a amplificat pasiunea ta pentru artele plastice, având în vedere că multe dintre recitalurile tale cu caracter de eveniment special se petrec în galerii sau muzee de artă?
Pentru mine, pandemia a fost o perioadă de căutare și reinventare. Dacă înainte nu mi-aș fi imaginat că voi concepe astfel de concerte interdisciplinare, acea pauză forțată m-a obligat să mă uit altfel la ceea ce fac. Suntem obișnuiți să rămânem în zona de confort – pentru muzicieni, asta înseamnă repertoriul clasic, pentru că mai întâi trebuie să devenim profesioniști, să stăpânim foarte bine interpretările. Abia apoi, dacă mai rămâne timp și energie, ne putem întreba ce am putea adăuga în plus.
În timpul pandemiei, am simțit nevoia să mă opresc și să reflectez: unde mă văd peste câțiva ani, ce mă face cu adevărat fericită, ce aș putea construi dacă această criză s-ar prelungi?
A fost o perioadă de oglindire și de reașezare. Am ales să-mi folosesc timpul în mod constructiv: am urmat un masterat în management cultural, dar am descoperit și noi ferestre artistice. Una dintre ele a fost colaborarea cu Heidi Horten Collection din Viena, cel mai tânăr muzeu din Europa, care tocmai a împlinit doi ani. Am avut ocazia să curatoriez muzical expozițiile lor, primele fiind dedicate lui Klimt [Alexandra Silocea a prezentat la HHC conceptul Klimt Meets Bösendorfer – The Tree of Life – n.r.].
Ulterior, am creat pentru expoziția Light Sound Senses un concept unic, în care am îmbinat muzica de pian solo cu parfumurile inspirate de lucrările interpretate și cu coregrafia susținută de performerul Chazz Del-Logen Cooks, care a dansat, printre altele, și la Jocurile Olimpice alături de Lady Gaga. Privind înapoi, îmi dau seama că atunci s-au născut conexiuni care păreau inițial improbabile.
Cred cu tărie că atunci când ești deschis, curios și dornic să creezi nu doar pentru public, ci și pentru propria ta împlinire artistică, atragi proiecte și oameni extraordinari care îți transformă parcursul.
În Ver Sacrum, de asemenea, publicul are parte de o combinație inedită de sunet, imagine și cuvânt. Cum s-au întreţesut aceste componente în procesul creativ?
Totul a pornit de la pianul model Secession, despre care, la început, nu aveam o imagine clară, dar știam că urmează să devină punctul central al proiectului. Cunoscând deja picturile lui Klimt, clădirea Secession și istoria mișcării vieneze, a fost firesc ca ideile să se contureze rapid.
Viena înseamnă pentru mine acasă, am ajuns aici la 16 ani și tot aici am trăit începuturile mele ca artistă. Într-un fel, acest proiect este și un omagiu adus orașului. Primul pas a fost colaborarea cu Martin Romberg, compozitor norvegian alături de care lucrasem și pentru albumul Sound Waves [din 2013 – n.r.]. L-am întrebat dacă ar putea scrie o lucrare special pentru un concept aflat într-un stadiu incipient, iar răspunsul său a devenit piatra de temelie a programului.
De acolo, treptat, am început să construiesc universul sonor inspirat de simbolistica lui Klimt: aurul, frunzele, verdele specific lui Otto Wagner [numele popularei nuanţe este dat de cel al arhitectului şi designerului de interior Otto Wagner, membru al Secesiunii vieneze, al cărui stil a evoluat apoi înspre Art Nouveau – n.r.], prezent pretutindeni în Viena și chiar în designul pianului. Toate acestea m-au condus spre piesele muzicale.
În paralel, am descoperit cu surprindere legătura directă a lui Klimt cu România: picturile din Sala de teatru a Castelului Peleș, realizate în tinerețea sa [unde se află lucrările originale realizate de Gustav Klimt în cadrul atelierului Künstler-Compagnie, în intervalul 1883-1886 – n.r.]. A fost o revelație, care a adâncit și mai mult sensul proiectului. Apoi a venit ideea poeziilor, o adevărată epifanie.
Când îmi pun toată intenția într-un proiect, lucrurile se așază foarte repede: în 24 de ore aveam deja selecția de muzică și textele poetice.
Am lucrat intens la felul în care se îmbină totul: am testat singură, apoi am rugat un actor să înregistreze toate poeziile, pentru a simți ritmul și rezonanța vocii. Este esențial momentul de trecere, începerea discursului muzical, pauza dintre ultimul cuvânt și intrarea muzicii. Totul este gândit până la secundă, dar cu spațiu pentru libertate artistică, pentru că un concert trăiește întotdeauna din imprevizibil și din emoția momentului.
Cum se explică însă interesul tău în a propune publicului lucrări de muzică nouă? Fiind deja împlinită ca artistă, puteai evita riscurile şi să rămâi în confortul interpretării de partituri familiare melomanilor…
Pentru mine este esențial să rămân conectată la ceea ce se compune astăzi, pentru că un artist are datoria de a fi ancorat și în creația contemporană. Mi se pare vital să existe un dialog cu artiștii din toate zonele de expresie – altfel, tot ce avem astăzi nu ar fi existat.
De aceea, inclusiv cu studenții mei [Alexandra Silocea este profesoară de pian la Conservatorul Friedrich Gulda din Viena – n.r.], insist ca relația să fie vie, să se dezvolte, să evolueze constant. În ceea ce privește compozitorii, colaborarea mea cu Martin Romberg a început încă din 2012–2013, iar cel mai recent album al meu, Arts and Signs, apărut în martie anul acesta, îi este dedicat în întregime.
O altă întâlnire artistică pe care o prețuiesc este cea cu Fazıl Say, un compozitor extraordinar și, în același timp, un pianist de excepție, de a cărui muzică mă simt foarte apropiată. La ediția din 2023 a Festivalului Enescu am avut bucuria de a interpreta concertul său pentru pian și orchestră, intitulat Water [Alexandra Silocea a fost acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu, cu Alexandre Bloch dirijor – n.r.]. A fost pentru prima oară când această lucrare nu a fost interpretată de autorul ei, ci de mine, o onoare și o bucurie imensă.
Apropo de riscuri, acest concert – pentru că imită apa – a fost scris pentru instrumente foarte speciale, greu de găsit. Am trăit emoții uriașe până în ultimul moment, când au sosit de la Istanbul cele 50 de kilograme de percuție, împreună cu un percuționist care ne-a îndrumat cum se cântă la ele. Din fericire, totul a funcționat bine, iar eu sper din suflet să mai am ocazia să interpretez această lucrare extraordinară.
Pentru ediția Enescu de anul acesta a fost firesc să includ două piese semnate de Fazıl Say, dintre care una – Black Earth – se potrivește perfect conceptului, mai ales prin rezonanța sa cu realitățile lumii de astăzi.
O colaborare recentă ai avut şi cu Luis Saglie, compozitor chilean, care ţi-a scris un concert pentru pian și orchestră, The Kookaburra, pe care l-ai interpretat la Santiago de Chile în premieră mondială. Cum a primit-o publicul sud-american?
Au fost două concerte, în iunie, pe scena Teatro Municipal din Santiago de Chile, alături de Filarmonica din Santiago, sub bagheta dirijoarei Alejandra Urrutia. Experiența a fost una cu adevărat aparte, pentru că, fiind vorba de o lucrare nouă, în mod normal există o etapă de lucru preliminară cu orchestra, adesea cu sprijinul unui alt pianist, pentru a clarifica detaliile și a oferi solistului repere sonore.
De această dată însă, nu am găsit pe nimeni dispus sau capabil să citească partitura, astfel încât am plecat spre Chile fără să știu exact ce mă așteaptă, un sentiment deloc confortabil. Sigur, aveam la dispoziție o înregistrare MIDI pe computer, dar ea nu reflecta realitatea acustică a unei orchestre vii, cu intensitățile și avalanșa de sunete în mijlocul cărora solistul are nevoie de ancore auditive. Situația era cu atât mai provocatoare cu cât aveam la dispoziție doar două repetiții înainte de concert.
Am acceptat însă și acest risc și, ajunsă în Chile, am lucrat câte zece ore pe zi pentru a mă apropia cât mai mult de intențiile compozitorului, care a venit special din Australia pentru premieră. A fost o săptămână de învățare accelerată, dar și o experiență extraordinară: publicul a primit concertul cu interes și entuziasm, ceea ce a făcut ca tot efortul să merite din plin.
Revin la postura ta de dascăl la Conservator, mai ales că anul acesta aniversezi 25 de ani de când ai venit la Viena la studii, iar acum te afli de cealaltă parte a baricadei. Ce le spui studenților tăi la primul contact?
Cred că formarea unui muzician nu se limitează la studiul instrumentului, ci presupune în egală măsură încredere în sine și deschidere către tot ce înseamnă universal vast al artei și experiențelor culturale.
Îți dau un exemplu recent: zilele trecute m-am întâlnit cu o studentă din Belgrad, aflată la Viena pentru un concurs, care a dorit să discutăm despre parcursul ei viitor. Cu studenții mei e diferit, pentru că ei știu deja ce îi așteaptă din punct de vedere academic, dar în cazul ei am început prin a sublinia că vremurile s-au schimbat.
Dacă atunci când eu eram elevă sau studentă acceptam pur și simplu ce ni se oferea – nu aveai voie să alegi – astăzi există o multitudine de opțiuni și de conexiuni, atât online, cât și offline. Ce i-am spus, și asta repet mereu și studenților mei, este să aibă încredere în intuiție și să caute cu perseverență oamenii și profesorii care le fac bine. Să trăiască viața, să meargă la concerte, expoziții, filme, spectacole de teatru – toate acestea fac parte din formarea lor artistică. De altfel, în evaluarea de final de semestru țin cont și de evenimentele culturale la care au participat, pentru că le consider la fel de importante ca orele de studiu propriu-zis.
Un alt lucru pe care îl transmit este să nu se lase intimidați de „nume mari”. Contează enorm felul în care este oferit un feedback, mai ales unul critic. Dacă nu e împachetat cu grijă, el poate dărâma un tânăr aflat la început de drum.
Cred că responsabilitatea noastră, ca profesori, este să fim exigenți, dar într-un mod care să încurajeze, să deschidă drumuri și să dea curaj, nu să taie aripile.
Fiindcă e clar că valoarea experiențială este esenţială pentru tine, spune-mi, te rog, cum îți alegi experienţele ce urmează? Ce trebuie să aibă un proiect nou ca să îl incluzi în propriul parcurs?
Pentru mine, cel mai important este ca ideea din spate să aibă autenticitate și profunzime emoțională. Un proiect trebuie să mă atingă, să mă scoată din zona de confort și să-mi ofere o direcție nouă de reflecție sau de trăire artistică. Simt nevoia să existe o miză umană, nu doar muzicală, iar asta înseamnă că alegerea depinde foarte mult și de oamenii cu care colaborez, precum și de spațiul în care are loc concertul sau performance-ul.
De exemplu, cu echipa de la Heidi Horten Collection am construit o relație de prietenie care îmi dă libertatea de a crea exact ce îmi doresc. Într-un astfel de cadru deschis, experiența artistică devine mult mai mult decât un simplu proiect: devine un dialog viu, cu sens, în care muzica, arta și relațiile umane se întâlnesc într-o formă firească.
La Heidi Horten Collection s-a putut vedea până de curând expoziţia Experiment Expressionism – Schiele meets Nosferatu. De exemplu, dacă ți-ar propune echipa de acolo, ai concepe un spectacol despre Egon Schiele, având precedentul de succes dedicat lui Klimt?
Da, sunt deschisă la orice idee și, dacă îmi spui Schiele sau Nosferatu, mintea mea începe imediat să caute legături care să fie plauzibile, emoționale, autentice. Pentru mine, actul artistic înseamnă nu doar interpretare, ci și multă muncă de cercetare, de construcție atentă a unui puzzle, în care fiecare element se leagă firesc de celălalt, exact cum ar face un curator de experiențe muzicale.
În ultimii cinci ani, de la pandemie încoace, am descoperit că acest tip de proiect interdisciplinare nu doar că mă pasionează, dar, fără a suna arogant, simt că îl fac și destul de bine.
Un exemplu relevant este invitația pe care am primit-o de la National Gallery din Londra. Totul a pornit de la concertul Klimt cu The Tree of Life, pe care l-am susținut în cadrul London Craft Week. Cei de la National Gallery au venit atunci la recital, iar a doua zi m-au invitat la o vizită, înainte de deschiderea oficială, a expoziției Caravaggio. La final, mi-au propus o întâlnire cu directorul muzical, iar de aici s-a născut recitalul dedicat pianistei Myra Hess.
În fiecare an, pe 10 octombrie, muzeul marchează amintirea concertelor extraordinare pe care Myra Hess le-a susținut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: în 1939, când Londra era bombardată intens, sălile de spectacol erau închise, iar National Gallery fusese golită de colecțiile sale. Atunci, Myra Hess a cerut permisiunea directorului să organizeze concerte zilnice, de luni până vineri, timp de șase ani, chiar în sala muzeului, un act remarcabil de sfidare, dar și de supraviețuire a actului artistic.
În 2023, am avut bucuria de a fi invitată să susțin acest concert aniversar, într-un an cu totul special, bicentenarul National Gallery. Am primit mână liberă să construiesc programul și am început prin a lua legătura cu biografa Myrei Hess, Jessica Duchen, care mi-a pus la dispoziție scrisori emoționante, din care am ales fragmente ce m-au atins personal.
Am contactat apoi British Library, pe o adresă generică de pe site, pentru a afla ce repertoriu cântase Hess la primul și la ultimul său recital. Spre surprinderea mea, în doar câteva ore am primit fotografii cu programele originale de sală, însoțite de mesajul: ‘Mult succes și ne vedem pe 10 octombrie!’. Cu aceste documente, cu muzica aleasă și cu scrisorile ei, am construit un program în care am integrat lectura unui actor de la Shakespeare’s Globe.
Intervențiile sale au dat viață și emoție textelor, ca interludii între piese. A fost emoționant și pentru mine ca artist, dar și pentru public, mai ales că în sală s-a aflat și nepoata Myrei Hess. Întreaga experiență a fost una extraordinară, care mi-a confirmat cât de emoționant poate fi dialogul dintre muzică, istorie și cuvânt.
Alexandra, ai concerte de pregătit, concepte de creat şi, dincolo de partea creativ-performativă, ţi-ai asumat şi rolul de dascăl. Care este raportul tău personal cu timpul?
Având doi copii, percepția timpului s-a schimbat complet. Îmi dau seama cum trece doar atunci când îi privesc pe ei. Pentru mine, timpul se împarte în mai multe sertare: timpul prezent, ca acum, în dialog cu tine; timpul dedicat proiectelor care vor avea loc anul viitor și care cer gândire, intuiție și siguranța alegerilor; timpul petrecut la pian, studiind; și, foarte prețios, timpul în care copiii se întorc de la școală și suntem împreună. După ce ei adorm, începe un alt ritm: corespondență, muncă online și din nou studiu, adesea până la unu-două noaptea, pentru ca ziua să reînceapă la șase și jumătate.
E un echilibru fragil: timpul este o bucurie când mă gândesc la copiii mei și, în același timp, o provocare, uneori chiar un chin, atunci când realizez câte lucruri îmi doresc să fac și cât de puțin spațiu am pentru toate.
În aceste condiţii, ce te-a motivat să îţi lansezi și un podcast? Sigur, Piano Fortissimo s-a dovedit a fi un succes remarcabil, însă, la rândul său, consumă mult timp. Cărei nevoi personale ai simțit că răspunde acest tip de comunicare cu publicul?
Cred că pentru un artist de astăzi este esențial să construiască și o dimensiune online, pentru că doar așa poate ajunge la comunități noi pe care, altfel, scena de concert nu le-ar atinge.
Ca să răspund la întrebare, trebuie să mă întorc puțin în timp. În urmă cu aproximativ trei ani am început să privesc serios relația mea cu comunitatea online, tratând-o ca pe o prietenie personală. Aveam conturi de Instagram și Facebook de multă vreme, dar momentul decisiv a venit atunci când un video filmat spontan – un unwrapping al unui pian Bösendorfer înainte de concert – a devenit viral.
A fost pentru prima dată când am văzut pianul acoperit cu o folie de protecție, iar, dintr-un gest de satisfacție personală, am rugat un prieten să filmeze momentul în care o scoteam. Clipul, surprinzător de banal la prima vedere, a fost vizionat de peste 8 milioane de oameni și a atras imediat un val de urmăritori.
Atunci am hotărât să iau în serios prezența mea pe social media. Am început să creez conținut constant despre pianele Bösendorfer – cum se construiește un pian, rolul tehnicianului, felul în care trebuie să comunici cu el – lucruri aparent de culise, dar fascinante pentru public. Ulterior, cu sprijinul Wien Museum, am primit acces să filmez în apartamentele compozitorilor care au trăit în Viena, iar aceste materiale au avut același impact, ajungând la milioane de vizualizări.
Așa am construit treptat o comunitate de artiști și pasionați de cultură. Pe social media ai la dispoziție doar câteva clipe pentru a transmite un mesaj, iar oamenii consumă conținutul în fragmente scurte, ca niște bucăți de poveste. Totuși am simțit din mesajele lor că publicul își dorește mai multă profunzime și formate mai ample de conținut.
Atunci am decis să creez Piano Fortissimo. Numele și conceptul mi-au venit într-o singură noapte și, cum sunt un om care acționează rapid, într-o săptămână aveam deja totul pregătit: cursuri online, platformă de publicare, echipamente. Fac totul singură, ceea ce îl face poate cel mai personal proiect al meu.
Podcastul îmi aduce o satisfacție enormă, deși consumă foarte mult timp. În același timp, este o școală pentru mine: de la colegii pe care îi invit învăț lucruri pe care, altfel, nu mi-aș fi permis să le întreb. Ei vorbesc deschis despre parcursuri culturale adesea pline de obstacole, mai dure și mai dezamăgitoare decât își imaginează publicul.
Mi se pare esențial să arătăm că oamenii cu succes trec prin îndoieli, temeri și momente dificile. A vorbi despre ele este un act de curaj și un semn că putem merge mai departe, de fiecare dată mai puternici.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Nicolás Quezada Forno
