IONUŢ GRAMA: “Mi-aș dori să găsesc locuri noi din mine în fiecare rol”
Nominalizarea la Premiul UNITER pentru rolul din Zbor deasupra unui cuib de cuci, spectacolul pus în scenă de către Vlad Cristache la Teatrul Nottara în stagiunea trecută, reprezintă o reconfirmare a valorii unuia dintre cei mai talentaţi actori din spaţiul performativ bucureştean, IONUŢ GRAMA, foarte apreciat de către public în special datorită personajelor create în teatrul independent – indiferent că am avea în vedere Godot, Teatrul de Artă, Point, Teatrul Arca, unteatru sau Green Hours – şi asta încă de la finele anilor 2000, când, de altfel, a fost nominalizat pentru întâia oară la un premiu UNITER, pentru debut, cu George din Cui i-e frică de Virginia Woolf?, care s-a jucat la Teatrul Act.
Prin urmare, nu este chiar o surpriză că, după ce a închis stagiunea tot la Nottara, într-o montare nouă, Comedia erorilor, în regia Sânzianei Stoican, l-am putut revedea şi asculta pe Ionuţ Grama pe parcursul acestei veri în nu mai puţin de trei dintre spectacolele-lectură programate la unteatru, cu ocazia celebrării a 15 ani de la înfiinţare, mai exact Demonii (r: Lorena Zăbrăuţanu), Din jale se întrupează Electra (r: Zsuszánna Kovács) şi Bolero (r: Andreea Vulpe), ce vor ajunge în viitor în repertoriul reputatei instituţii independente.
Ionuţ, cu toate că ai avut un sezon plin la Nottara, se pare că nu simţi nevoia de vacanţă şi ţi-ai continuat activitatea inclusiv în august, însă, de această dată, în spaţiul independent. Co-există în tine un soi de Dr. Jekyll, atras de teatrul subvenţionat, şi un Mr. Hyde, asociat cu zona ‘indie’?
Teatrul independent a fost cel în care m-am desfășurat timp de aproape 20 ani, de când am terminat eu facultatea în 2007, și asta nu atât dintr-o dorință de a explora, cât de nevoie, pentru că n-am prea avut de ales, nici eu, nici colegii mei de generație.
Într-adevăr, sunt unul dintre norocoșii care au avut spectacole și în teatre de stat și care, iacă-tă, într-o stagiune, joacă acum în două premiere la Nottara, dar teatrul independent a fost zona în care a trebuit și am avut posibilitatea să funcționez și în care – poate mă păcălesc pe mine însumi cu gândul ăsta – am avut ocazia să fac niște roluri pe care, în alte contexte, poate nu le-aș fi întâlnit.
Aici am putut să experimentez nefiind condiționat atât de mult de deadline-uri – cu toate că acestea există și în zona independentă -, pentru că, de exemplu, lucrând la Unteatru foarte mult, am putut ca împreună să creăm, să perfecționăm sau să lucrăm la pregătirea unui spectacol în laboratorul nostru atâta timp cât am considerat noi că e necesar.
Prin urmare, teatrul independent este cel care m-a consacrat, dar, pe de altă parte, mi s-a spus că a reprezentat şi o zonă în care eu m-am refugiat, cumva, din cauză că nu am fost distribuit mai des în spectacole în teatre de stat. Dincolo de asta cu refugiul, probabil că pentru mine, cel puţin la început, a fost și o zonă confortabilă fiindcă am evitat unele castinguri, poate că de frică, fiindcă sunt un tip extrem, extrem de emotiv.
În ultimul timp m-am mai tratat și am învățat să trec peste anumite limitări proprii, dar, fiind foarte timid, în primii ani după facultate m-am temut de ideea de concurs. Iniţial mă gândeam că nu sunt suficient de bun, iar apoi, începând să capăt experiență, considerând că deja sunt un actor cu un oarecare CV, m-am temut de ideea de a rata un concurs și de mă face de rușine… asta e autosabotare constantă.
Norocul meu a fost că, pur şi simplu, am fost chemat… că au fost regizori care mi-au propus: ‘Uite, vreau să fac un spectacol la Odeon, aș vrea să joci tu rolul ăla’ sau ‘Pun în scenă un spectacol la Comedie, te-aș vrea pe tine’.
Deci, până la urmă, teatrul independent este o zonă cu care am o relație de iubire-ură, în sensul că bugetele sunt și nu prea, iar dacă nu prinzi o finanțare, repeți două luni gratuit și apoi îți asumi banii din încasări pe acel spectacol, dar, în schimb, ce am câștigat în mod cert a fost experiență.
Fiindcă ai adus în discuţie Unteatru, care este, de fapt, secretul longevităţii relaţiei dintre voi?
Cred că asta se datorează felului în care a fost gândit Unteatru, ca un teatru cu o trupă care a tot evoluat, s-a schimbat, s-a împrăștiat, apoi s-a reunit din nou, care pe mine m-a atras constant… şi asta oricât mi-aș fi dorit eu, poate, de la un punct încolo în viață, să fiu angajat într-un teatru, să scap de tot ce ține de taxe plătite de mine separat şi alte asemenea lucruri ce n-au legătură cu actoria, adică să știu că am un loc unde cineva se ocupă de toate celelalte, iar eu îmi văd doar de rol.
Ei bine, povestea asta cu ‘familia Unteatru’ chiar a funcționat şi chiar a existat o echipă foarte strânsă, chiar am fost niște oameni care am devenit prieteni, cu care am ajuns să mă cunosc foarte bine și să știu cum lucrăm împreună, astfel încât să putem schimba rolurile între noi în funcţie de cerinţele spectacolui. Nici nu mai știu câte spectacole am scos la Unteatru, dar îmi este ușor să lucrez aici… mi-e bine aici.
Primul spectacol-lectură din vara asta l-ai avut cu Demonii, piesa lui Lars Norén, autor din care ai mai jucat Frig, iar acolo ai avut de jucat unul dintre personajele pe care le-ai urât sincer, de la primul contact…
Frig a venit într-un punct în care mi se părea că e o modă să montezi texte cu personaje agresive și să testezi astfel limitele publicului, iar asta mi s-a părut provocator, dar, în același timp, personajul pe care îl aveam de jucat mi s-a părut extrem de antipatic… era exact genul de personaj pe care dacă l-aș vedea pe stradă, mi s-ar strânge stomacul.
A fost atunci cu-adevărat o mare provocare să-l construiesc, dar am făcut-o ajungând să-i găsesc vulnerabilitatea și să înțeleg de ce e așa. De fapt, am integrat un lucru evident, pentru că toate personajele de acolo sunt niște puști care fac lucruri monstruoase și se cred adulți, iar eu am ajuns să pătrund într-o anume măsură această copilărie a lor.
Practic, dacă te gândești la comportamentul copiilor, aceştia se joacă agresiv încă de mici, iar atunci când nimeni nu le canalizează agresivitatea asta și nu-i ajută să-și găsească un drum, se grupează mai mulți puști de genul ăsta – care cred că dețin adevărul absolut și că pentru ei nu există reguli – şi își permit să fie agresivi cu oricine e mai slab decât ei… asta pentru că ei înșiși se simt slabi.
Personajele din Demonii sunt, în esenţă, tot nişte copii, doar că traumele cu care se luptă ajunşi la maturitate sunt de o altă factură…
Referitor la Demonii, îţi pot spune doar că am văzut la Teatrul ACT o montare a piesei, tot în regia Lorenei [Lorena Zăbrăuţanu semnează şi viitoarea montare de la unteatru – n.r.], acum vreo zece ani, și știu că este un fel de Cui i-e frică de Virginia Woolf?, dar à la Norén, cu două cupluri care, cumva, ajung să se dinamiteze…
Explorarea vieţii de cuplu din Demonii îmi amintește într-o anume măsură de Acasă la zoo, în care joci la Teatrul ACT, dar și de Zeul măcelului, text pe care l-ai tradus. Cât de complicat îţi e să întrupezi un asemenea personaj banal, cu probleme frecvent întâlnite în viața de zi cu zi?
Ce pot să-ți spun e că din cauza timidității mele excesive și a structurii mele de aparent intelectual – eu nefiind neapărat un mare intelectual -, cel mai adesea am fost încadrat în tipologia asta de actor care interpretează foarte ușor aristocrați și oameni deștepți, fiindcă probabil păcălesc foarte bine în zona asta, și cam asta am tot jucat încă de la terminarea facultăţii.
Experimentând pe parcurs, mai ales la Unteatru, am întâlnit însă regizori cu care am ajuns să merg în zona opusă sau, oricum, într-una foarte îndepărtată de cea a personajelor intelectuale şi încorsetate de inhibiții și să scot practic aceşti “demoni” din mine. Așa s-a întâmplat în Frig, dar şi în Cel mai frumos roman din lume, al Alexandrei Penciuc, sau în Îngrijitorul lui Radu Iacoban.
Practic, m-am dezinhibat și am ajuns să fiu foarte atașat de genul acesta de personaje, pe care nu știu cum să le definesc, pentru că nu le judec, dar e vorba de personaje expansive, agresive, care reacționează instinctiv şi foarte primitiv.
De aceea, mi-a fost destul de greu să mă întorc în Acasă la zoo la genul de intelectual strâns în toate curelele posibile şi chiar glumeam cu Silviu Debu, regizorul, că e un spectacol în care cam tot ce fac eu e să reacționez la ce primesc de la soția mea [jucată de Ada Condeescu – n.r.] și de la personajul interpretat de István [Téglás], Jerry, care e fix genul de personaj de care m-am atașat eu de-a lungul timpului, adică omul care afirmă sus și tare că n-are opreliști, n-are limite… deci nu mi-a fost uşor să devin dintr-o dată ăla care stă cumințel, cel care, într-un fel, eram eu cu aproape 20 de ani în urmă. Da, fără îndoială, a fost pentru mine o provocare reîntoarcerea la acel gen de personaj foarte static și limitat în reacții și în gândire.
Până la urmă, ce trebuie să aibă o poveste ca să mergi cu ea mai departe? Am în vedere inclusiv piesele pe care le-ai tradus, precum Bent, Zeul măcelului sau Omul Pernă…
Mi-e greu să dau o rețetă, dar ce-mi place mie în mod special la un text, la un spectacol sau la un film este atunci când se joacă cu așteptările mele, atât prin scriitură, cât și prin regie, mai ales că, văzându-le pe ecran sau pe scenă, ajung să înțeleg cum funcționează structura, să bănuiesc încotro se vor duce personajele.
[Dramaturgul] Martin McDonagh face chestia asta și se joacă foarte mult cu așteptările publicului, plus că Omul Pernă e și din zona asta Fantasy întunecată, mai tenebroasă, a poveștilor, care mie îmi place foarte mult. Autorul îmbină acolo fix naivitatea copilăriei cu groaza adultă şi de asta mă atrage – probabil pentru că am niște traume – întreaga lume a textului său.
În esenţă, sunt interesat de personaje şi de poveşti care nu sunt ceea ce par a fi și care mă surprind… da, îmi place să fiu surprins, îmi place când povestea e mai deșteaptă decât mine ca spectator sau ca cititor.
De exemplu, cum a fost Alcesta mai “deşteaptă” ca tine? Sunt curios fiindcă acum colaborezi din nou cu regizoarea Zsuzsánna Kovács la Din jale se întrupează Electra.
Provocarea la Alcesta a fost reprezentată, în primul rând, de cele două personaje jucate.
Dincolo de asta, mi-am dorit mult să lucrez atunci cu Zsuzsi [Kovács], pentru că nu mai avusesem ocazia, şi, de asemenea, m-am bucurat să mă întâlnesc din nou pe scenă cu Florina Gleznea, fosta mea colegă de facultate, cu care am jucat timp de 10 ani Cui i-e frică de Virginia Woolf? [în 2009, atât Ionuţ Grama, cât şi Florina Gleznea, au fost nominalizaţi la Premiul UNITER pentru debut datorită rolurilor din spectacolul regizat de Mariana Cămărăşan la ACT – n.r.], dar și cu ceilalţi colegi ai mei. Una peste alta, pur și simplu mi-am dorit acea experiență.
Nu aveam neapărat o afinitate pentru teatrul antic, dar ideea de Heracle, în viziunea lui Zsuzsi, mi s-a părut haioasă… această vedetă, într-un fel plictisită de statut, foarte, foarte grobiană, care e apoi contrabalansată de celălalt personaj pe care-l joc, cel al tatălui regelui. Pendularea asta dintre ei doi mi s-a părut o provocare în acel spectacol.
De altfel, două personaje voi interpreta şi în piesa lui O’Neill, Din jale se întrupează Electra, adică pe Orin, fiul traumatizat, și grădinarul, care apare însă foarte puțin, dar şi ceilalți joacă mai multe personaje, iar schimbările se explică doar din dialog, pentru că Zsuzi a tăiat foarte mult, a făcut o compilație din text și sunt foarte curios cum o să funcționeze și cum o să fie.
Revenind, mi-a plăcut felul în care a văzut ea Alcesta ca un joc între miza pe care oamenii o dau mereu zeilor și cumva își pun viața în mâinile divinității și iată că avem acest semizeu, Heracle, care din greșeală o salvează pe Alcesta, adică, într-un fel, e chiar comic ce se întâmplă în piesă, deși ea pare a fi o tragedie.
Se plânge, se suferă, moare Alcesta și apare Heracle beat și dacă tot era în trecere pe-acolo, o salvează… asta apropo de intervenția divinității și manipularea omenirii, deci şi atunci, dar şi acum, în Electra, m-a atras faptul că pe Zsuzi o interesează foarte mult mizele pe care le are fiecare și cum încearcă să se manipuleze personajele, urmărindu-și fiecare scopul.
Două personaje joci şi în Bolero, pe care îl va monta Andreea Vulpe la unteatru, piesă care ne arată mai întâi o imagine luminoasă a tinereții și apoi cea dramatică, asociată cu înaintarea în vârstă. În cazul tău, aparent, e invers, adică, profesional vorbind, pari a fi acum mai liniștit decât în primii tăi ani ca actor independent…
Da… înfloresc la 40 de ani. S-ar putea să fi avut dreptate cei care spuneau că la abia la 40 începe viața, fiindcă mi se pare că am ajuns să învăț – cu greu și după mult timp, dar am ajuns să învăț – să funcționez într-un context de care poate mi-era mie frică… poate mi-era frică să trec eu peste anumite limite personale. Cred că acum mai mult curaj, da, cred că despre asta e vorba, adică sunt eu mai liniștit cu ce mi se întâmplă și mă bucur că au început să apară ocazii fără să le cer sau să le caut neapărat.
Apropo de Bolero, bucuria mea este aceea că are nişte cântece foarte, foarte faine scrise de Cristina Juncu pentru spectacol, iar eu sunt acolo tot pe o zonă de coloratură, să zic așa. Sunt iubitul cântăcios al Cristinei în prima parte, iar în a doua sunt preotul, deci e o distracție ce am eu de făcut şi, mai ales… nu sunt eu cel care îmbătrânește acolo.
Dacă tot a venit vorba de muzică, ai la activ câteva prezenţe notabile în musicaluri precum Bună seara, domnule Wilde! sau Sunetul muzicii. În ce măsură te-a ajutat vasta experiență acumulată în dublajul de animație în pregătirea unor astfel de roluri?
Dublajul m-a ajutat enorm și în musical, dar și în teatru în general, pentru că acolo am început să mă joc cu vocea, iar apoi, treptat, să îmi dau seama mental cum gândește un personaj care e complet diferit de mine și, astfel, să scap de frici. Terminând la domnul profesor Ion Cojar, eu am și luat de bune toate învățămintele din facultate apropo de simplitate şi, fiind extrem de timid pe vremea aia, mi-a fost frică să mă arunc, să încerc alte lucruri. Dublajul este cel care m-a ajutat să experimentez și abia așteptam să mai prind un rol în care să cânt, să țip, să mă urc pe pereți, să încerc lucruri pe care nu le mai făcusem.
În ceea ce priveşte musicalul în general, eu am crescut cu cele clasice ale lui Walt Disney… am crescut cântând şi am o lume interioară foarte bogată în toată zona asta. Merg des la musicaluri – chiar în zilele trecute am fost să văd Evita în West End -, deci sunt pasionat de musical şi de asta e interesant faptul că, datorită dublajelor, m-am dezinhibat pe zona de actorie, dar nu m-am dezinhibat chiar atât de mult şi pe zona de muzică.
Tind încă să cred despre mine că sunt cântăreț de studio, unde, dacă dăm o zbârcă, mai înregistrăm făra probleme o dublă, pe când pe scenă, unde totul se petrece pe viu, în continuare mi-e ușor frică… cum mi-a fost la Sunetul muzicii, de exemplu, care e destul de liric, ca muzică și ca stil. Bună seara, domnule Wilde! îmi era mai ușor fiindcă era preponderent comic și orice greșeală muzicală putea fi acoperită de atitudine și de o glumă.
Realitatea e însă că mi-aș dori să fac mai mult musical şi pentru asta am încercat să fac și niște cursuri de canto, fiindcă eu sunt într-o zonă de bas-bariton pentru care nu prea există partituri, lumea scriind în general pentru tenori sau baritoni care ajung foarte sus. Mai am un pic de lucru pe zona asta, dar da, mi-aș dori să fac mai mult musical. Pentru moment, îmi place să văd și… cânt în casă.
Mă întorc la maturitate vs. tinerețe. Dincolo de plusul de curaj pe care l-ai câştigat, în fond, ce alte diferențe majore sunt între Ionuț Grama, nominalizatul la premiile UNITER în 2025, și cel nominalizat în 2009 pentru debut?
Vai de mine! Ionuț Grama, nominalizatul la UNITER în 2009, doar păstra aparența omului care are ce căuta acolo, însă, de fapt, era terifiat! Când ești actor și îţi știi rolul și totul e foarte bine pregătit e una, dar când dintr-o dată trebuie să ții un speech sau să prezinți ceva într-un eveniment, atunci vezi lucrurile puțin altfel.
Eu mă gândeam atunci cu groază că, dacă o să-mi aud numele, va trebui să urc pe scenă și o să am o criză de anxietate. Era în mine foarte, foarte multă frică. În același timp, era și dorința de a câștiga, gândindu-mă că este vorba, totuși, de o validare… poate chiar merit, cine știe?
Venind acum în prezent, această nominalizare UNITER a apărut într-un moment în care eu nu mă mai așteptam la niciun fel de validare de genul ăsta. N-am luat niciodată vreun premiu ca actor, cu excepţia a trei premii la festivaluri de film de groază în Statele Unite [în 2016 si 2017, pentru rolul din drama Horror The Visitor, regizată de Jamil Hendi – n.r.]… atât.
Pe teatru am avut foarte puține nominalizări și, da, asta a venit cu o oarecare frustrare la vremea respectivă, pentru că-mi tot puneam problema că poate nu sunt suficient de bun sau de vizibil, dar am învățat să scap de chestiile astea și să mă gândesc: ‘Eu mă bucur de rolul ăsta, de experiența asta, acum!’.
Iată că, într-o perioadă în care nu prea aveam de lucru, a apărut Vlad Cristache cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, dar nici vorbă să mă gândesc la vreo nominalizare, ba dimpotrivă, eu eram convins că vor fi nominalizați colegii mei care au roluri principale.
Cu alte cuvinte, asta a venit ca o surpriză și, pentru mine, a fost suficient că m-am putut bucura de această experiență. E ce e, cât e, cum e. Mi-e suficient. Vedem ce o veni. Cu alte cuvinte, Ionuț Grama din 2025 este mai matur, mai realist și mai lipsit de frica succesului, care e o formă de autosabotare, cred.
Până la urmă, cât din ceea ce vedem în personajul tău, Harding, este rezultatul perspectivei asupra piesei şi cât al inspirației din cartea care a stat la baza acesteia?
Este o combinație din toate, dar am furat din carte, recunosc, niște mici detalii care nu erau atât de clare în piesă, adică m-am inspirat din descrierea Indianului, din felul în care acesta îl vedea ca apariție, într-o formă distorsionată, exagerată, dar încercând să nu fac din Dale Harding o caricatură… ăsta era pericolul cu genul ăsta de personaj, să se transforme într-o caricatură.
M-a ajutat să-i găsesc niște ticuri faptul că am mers foarte mult pe fricile lui, pe contrastul între faptul că îi este teamă să-i fie descoperită sexualitatea şi, în același timp, sentimentul de a fi într-o bulă de confort în spital. Acolo el are un statut, este președintele Consiliului Pacienților şi cumva se simte ca un președinte de bloc la el în salon, iar singurele momente în care trebuie să dea socoteală pentru ceva din căpșorul lui sunt ședințele de terapie, unde, într-adevăr, se sondează destul de agresiv în psihicul pacienţilor.
Aceştia știu însă că sunt reguli foarte clare şi că, după ce s-a încheiat ședința, pot reveni la ‘Eu, Harding, sunt tot președintele Consiliului, şi tu ești tot ăla’, adică fiecare pare să aibă un rol prestabilit. Deci, da, am împrumutat din carte niște lucruri care țineau mai mult de manifestarea lui fizică și am încercat s-o integrez astfel încât să fie una organică.
Dată fiind atracția ta pentru personaje în care încerci să identifici fricile, crezi că teatrul poate fi interpretat și ca o formă de terapie personală?
Da, cum să nu? Cred că pentru toți actorii. Spun ‘cred’, fiindcă, într-adevăr, sunt şi actori care își poartă personajul sau par să și-l poarte – nu spun că e un lucru rău, e un fapt – şi în viața de zi cu zi, actori care, în timp, și-au creat un personaj, practic au devenit chiar ei un fel de personaj și sunt recunoscuți ca atare, datorită acelei persona… dar, pentru mine, un asemenea personaj înseamnă o șansă de a trăi niște experiențe de o intensitate la care mă gândesc că eu, poate, nu voi ajunge vreodată. Adică îmi permite să îmi trăiesc niște frici, ca Dale Harding, să zicem, într-un cadru sigur, organizat, şi să retrăiesc acea experienţă într-un mod repetat.
Cu această abordare bagi în şomaj psihoterapeuții…
Fac și terapie, cu toate că mi-au spus niște colegi: ‘Măi, vezi că terapeutul te strică pe tine, ca actor, nu o să mai fii atât de vulnerabil, iar fricile astea personale te ajută în meserie.’.
Apropo de mușchiul emoțional şi de cum înveți să-ți gestionezi în meserie toată lumea asta lăuntrică, eu nu cred însă că, odată ce te-ai vindecat de niște frici sau de niște traume, ești un actor mai slab… cred că înveți să ți le canalizezi în rol și apoi tu, ca om, ești mult mai liniștit.
Dincolo de frici, pot apare însă şi anumite frustrări. De exemplu, mărturiseai cu nişte ani în urmă că “sunt frustrat pentru că aș vrea mai mult de la mine”. Încă mai vrei mai mult de la tine?
Da, în sensul în care am, totuși, anumite așteptări de la mine însumi. Actoricește, mie îmi place foarte mult să merg în direcții destul de diferite, iar pericolul este acela că, odată ce creez un personaj de genul A,B,C sau D, să mă duc şi în alte proiecte pe aceleași coordonate și, practic, să mă repet… ceea ce, probabil, toți facem asta inconștient, adică avem niște personaje care ne sunt mai ușor de accesat.
Mi-aș dori să nu mi se întâmple asta, mi-aș dori să nu ajung să parcurg o plajă și apoi să revin la aceleași șezlonguri de fiecare dată, mi-aș dori să găsesc locuri noi din mine în fiecare rol… ăsta e un ideal pentru mine. Sper că sunt în stare, dar asta e ceva ce mi-aș dori foarte mult pentru mine, ca actor, să nu mă plafonez.
Pentru asta, ai nevoie de regizori cu care să te înţelegi. Spuneai la un moment dat că, pentru tine, ideal este ‘să fie întotdeauna cu un pas înaintea ta, dar fără să ți-o arate’. Ce faci însă dacă regizorul nu intră în acest tipar?
În principiu, regizorul este, oricum, cu cel puțin un pas înaintea actorilor în prima fază, pentru că știe de ce a ales textul ăla și cam ce vrea cu fiecare personaj. Mie îmi place mie să fiu surprins de regizor la lucru şi să văd că nu are idei preconcepute, pentru că atunci nu-mi vine mie să mai încerc lucruri.
În fond, îmi doresc să lucrez cu regizori care au deschiderea să descopere alături de actori, dar nu cu unii care par să nu știe nimic despre ce vor să facă și spun actorilor: ‘Voi încercați și văd eu ce mi se pare bine.’.
Mi se pare dezonorant ca regizorul să răspundă cu ‘Nu știu’ la anumite întrebări, dar, pe de altă parte, n-are cum să știe tot şi apreciez pe cineva care e sincer şi are curajul să spună, din când în când, ‘Nu știu, hai să căutăm împreună.’.
Vreau să lucrez simţind că sunt pe mâna cuiva care mă duce de mână – nu neapărat că mergem pas la pas -, că pot să am încredere în omul ăla fiindcă știe foarte clar ce vrea să spună cu spectacolul. Odată ce știi ce anume vrei să spui cu proiectul, puzzle-ul se construiește.
Probabil că cel mai bine am văzut cât de important este ca regizorul să știe foarte clar ce vrea când am lucrat Pericles şi Poveste de iarnă [în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare, la Gdańsk în 2010 şi, respectiv, Gdańsk şi Olomouc, în 2012 – n.r.] cu Philip Parr, regizor cu care mi-aș fi dorit să mai colaborez şi pe care l-am reîntâlnit când a venit în FNT cu Pericles de la Timişoara [spectacolul pus în scenă în 2024, la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely – n.r.].
Pentru mine, au fost două experiențe foarte, foarte faine, pentru că au fost singurele pe care le-am avut cu teatrul comunitar, în care eram doar o mână de actori și, în rest, foarte mulți amatori, iar în clipa în care noi am ajuns – străini fiind toți de de orașele alea din Cehia, respectiv Polonia -, regizorul ne-a plimbat şi ne-a arătat unde vom juca fiecare scenă şi cum o vom face, adică avea deja harta proiectului foarte bine stabilită.
Ce te-a mai impresionat în aceste întâlniri inedite cu Shakespeare?
Aş spune că a fost o experiență de teatru independent ridicat la putere, mai ales prin munca de de echipă, adică noi ne pictam singuri recuzita, țeseam şi brodam împreună costumele, era ca un fel de mini-manufactură.
Un al doilea aspect inedit pentru mine a fost faptul că jucam Shakespeare în engleză, lucru de care mi-a fost puțin frică în prima fază, apoi Shakespeare în engleză și cehă… mai știu şi-acum monologul în cehă, uite că mi-a rămas în minte după mai bine de 10 ani.
Punând totul cap la cap, a fost o bucurie să trăiesc ambele experienţe, care au durat timp de aproape o lună fiecare, în care am locuit împreună şi am fost efectiv o comunitate care a creat acele spectacole.
Iar cu Philip mi-aş mai dori tare mult să lucrez din nou, mai ales că a mai făcut niște spectacole în România, dar până acum nu ne-am potrivit la program. Mereu îl întreb: ‘Hai, când mai facem ceva?’. El a montat și operă și musical, aşa că sper în continuare că vom ajunge să mai facem ceva împreună.
Rămânem cu Shakespeare, pentru că în septembrie, la Nottara, are premiera Comedia erorilor, în care joci mai multe roluri. La ce să ne așteptăm de la acest spectacol?
Păi, nu știu care a fost exact intenția lui Shakespeare când a scris piesa asta de încurcături de situație, care e ușor previzibilă ca scriitură, mai ales că am văzut cu toții filme pentru copii și tot felul de comedioare, adică povestea, citită separat, pare una relativ lejeră, cu două perechi de gemeni care se încurcă între ei și, la final, toată lumea e fericită… dar ce a interesat-o însă pe Sânziana [Stoican] în mod special, în momentul ăsta, la noi în țară, a fost felul în care fiecare ține cu tărie la ceea ce crede a fi adevărat și e în stare să meargă până în pânzele albe ca să demonstreze că are dreptate – publicul știind cine are dreptate, de fapt -, deci felul în care personajele ajung la paroxism în a-și susține punctul de vedere.
Privind la ce se întâmplă real în jurul nostru, este evident că trăim într-o perioadă în care ne împărțim în tabere, în care fiecare crede că are dreptate și fiecare încearcă să îl convingă pe celălalt că greșește. Asta mi s-a părut interesant în alegerea Sânzianei şi m-a surprins, cel puţin în primă fază, știind că ea merge mai mult pe subtilitate în textele dramatice… cu alte cuvinte, ca să revenim la discuţia despre regizori, ea a fost nu cu unul, ci cu mai mulți pași înaintea mea.
Ionuţ, în teatru, 2025 este marcat la tine de aceste premiere de la Nottara şi de cele trei spectacole în pregătire la unteatru, dar şi în cinematografie ai beneficiat de expunere, datorită premierei online a filmului Clasat, premiat la TIFF, plus că vei fi membru al juriului competiţiei internaţionale de lungmetraje la Dracula Film Festival. Ca actor, dacă ar fi să pui în balanță teatrul şi filmul, ce plusuri îţi aduce unul faţă de celălalt?
Teatrul este o zonă în care mă simt în siguranță, pe când filmul, nu. Nu mai știu cine zicea, parcă Michael Caine, că teatrul se lucrează, se bibilește, se repetă, în timp ce filmul se face, iar chestia asta mi-a rămas în minte apropo de felul în care mă simt eu pe un platou de filmare.
Am foarte multe filme în CV, dar în foarte puține dintre acestea rolul a fost suficient de cuprinzător încât să ajung să mă acomodez cu stilul de lucru, cu faptul că zilele de filmare sunt foarte lungi şi trebuie să-ți canalizezi într-un fel energia ca să ți-o menții de-a lungul întregii zile, mai ales că nu se filmează cronologic.
Prin urmare, felul în care îți gândești rolul este cu totul altul și nu există timp de căutări, dar, pe de altă parte, am simțit uneori că la film lucrurile se desfăşoară mai eficient. Mai e ceva, acolo merg pe mâna regizorului 100%. Așa funcționez eu, din nesiguranță, probabil, spre deosebire de alți actori care vin cu propuneri sau spun: ‘Nu cred că ar face asta personajul meu’.
Eu n-am cum să nu merg pe mâna regizorului, fiindcă acesta știe întregul, pe când eu sunt doar într-o bucățică din acel film. La teatru mă simt în siguranță, pentru că acolo o luăm de la zero, citim, desfacem, construim împreună, în fine, suntem mult mai prezenți în întreg procesul.
Poate că nu multe roluri au fost cuprinzătoare, după cum spui, dar ţi-au oferit posibilitatea să interacționezi cu actori de cinema de mare calibru. Au lăsat urme aceste întâlniri?
Sincer, toți m-au surprins prin modestie.
De exemplu, eram înnebunit după Rachel Weisz și când am văzut-o pe set scundă și zâmbitoare, m-am topit… ea avea și un fel de rol de producător la filmul respectiv [Biopicul The Whistleblower, filmat în parte în studiourile MediaPro din Bucureşti – n.r.], iar asta se întâmpla prin 2008-2009, când eu eram destul de tânăr. ‘Ce fac eu aici cu Rachel Weisz?’
Cu Vera Farmiga a fost la fel. N-am filmat vreo scenă cu ea, dar am întâlnit-o la cafea şi mi s-a părut o rază de soare. Ei bine, ușor-ușor, trecând prin genul ăsta de experiențe, am început să-mi pun problema că aceşti actori au, într-adevăr, mult mai multă experiență, un alt nivel de onorarii și alt statut în filmul respectiv, dar, totuşi, sunt colegii mei şi eu nu sunt prezent acolo ca fan al lor, iar toți m-au surprins prin faptul că nu doar că se aflau acolo să-şi facă treaba cât de bine puteau, dar erau foarte deschiși, foarte sociabili, foarte prietenoși cu niște oameni cu care nu erau neapărat obligaţi să fie.
Am adus vorba nu întâmplător despre cinema, deoarece în 2025 aniversezi 20 de ani de când ai debutat și nu oricum, ci într-o producţie cu zombie. De fapt, în filmografia ta se regăsesc 10 horror-uri din genurile cele mai diverse, de la filme cu vârcolaci sau vampiri la thrillere psihologice şi fantezii supranaturale. Ai o pasiune pentru zona asta?
Dintotdeauna, deci încă de dinainte de a mă face actor eu am fost fascinat de experiențe pe care nu le-am trăit și de lumi pe care nu aveam cum sau de unde să le ştiu, aşa că îmi plac filmele de epocă, îmi plac filmele fantasy și-mi plac filmele horror.
Sigur că de ce-mi plac în special cele horror, inclusiv jocurile, putem sonda cu terapeutul mai în profunzime, dar sunt atras de lumile aparte în general, adică îmi place să fug de contemporan. Dacă pui pe mine un costum de epocă, îmi montezi colți și mă mai și machiezi într-un mod ciudat, chiar dacă durează trei ore procesul de machiaj, eu voi fi foarte fericit, iar directorii de casting, văzând că mă pot transforma foarte ușor într-un monstru, că mă las modelat, au zis: ‘Hai să-l exorcizăm!’, ‘Hai să-l vampirizăm!’ şi mie mi-a plăcut, m-am simțit făcând toate filmele astea, ca un copil cu jucăria lui.
În acelaşi timp, îmi plac și poveştile de aventuri pozitive foarte bine scrise și jucate, adică în capul meu e un fel de combinație între lumină și întuneric. Am ajuns să apreciez călătoriile astea în străfundul infernului care mă fac, de fapt, să apreciez partea pozitivă, să văd cât de adânc poți să intri în mintea cuiva și ce orori poți să găsești acolo, tocmai ca să-mi dau seama cât de important şi de valoros este ce se află în partea cealaltă.
Pentru că toți avem în noi și un pic din prințul din basme, dar și din vampirul din filmele de groază şi, prin urmare, există acel potențial despre care ne vorbea domnul Cojar în facultate, de a fi mai multe personaje simultan și de a căuta în noi înşine.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Adi Bulboacă
