Muzică, muncă și momente memorabile cu VLAD ILICEVICI de la Orkid
Mi-a luat mai puțin de o zi să mă îndrăgostesc de Festivalul Holzstock, prima oară când am participat, anul trecut. Atmosfera deosebit de prietenoasă și primitoare, calitatea excelentă a sunetului la scenă și, nu în ultimul rând, priveliștea copleșitoare de sub zidurile bisericii fortificate, înspre un orizont scăldat în cele mai romantice neguri, sub razele lunii pline, toate acestea m-au cucerit pe loc și mi-au rămas în suflet, după o vară plină de evenimente de tot felul, prin întreaga țară.
În așteptarea celei de-a XI-a ediții, care va avea loc între 22 – 24 august 2025, în curtea bisericii fortificate din Hosman, jud. Sibiu (unde vă invit cu mult entuziasm) am fost foarte bucuros de ocazia de a sta la povești cu VLAD ILICEVICI, unul dintre organizatorii festivalului, care se nimerește să facă parte și din una din cele mai creative trupe de pe la noi – Orkid, fapt care, sincer să fiu, nu mă surprinde în mod deosebit, ținând cont de unicitatea experienței de festival trăite la Hosman.
Iată cum a decurs discuția noastră:
Vlad, ați lansat primul vostru album în 2016, dar sunteți parte din scena muzicală din România de mult mai multă vreme. Cum se văd lucrurile din interior? Ce puncte forte are underground-ul de la noi, în perioada în care vă este familiar? Ce-i lipsește mai cu seamă?
Nu știu dacă suntem sau am fost vreodată parte din vreo scenă muzicală, pentru că nu sunt convins că există una particulară și distinctă pentru muzica asta alternative/indie/post-punk sau cum s-o numi ce încercăm noi să facem. Deși mie unul de multe mi s-a părut că am încercat tot ce am putut să coagulăm ceva, să încercăm asocieri formale sau informale cu diverse alte trupe mai mici sau mai mari. Au existat momente mișto, cu mulți oameni mișto, au existat poate chiar niște adunări cât se poate de simpatice și efervescente și memorabile.. Au existat și niște încercări – care au avut ceva succes punctual – de a crea o comunitate. Acum, știi cum e, “stăruiesc în credința nestrămutată că vremea necruțătoarelor miracole nu s-a terminat încă” (citat aproximativ din Solaris al lui Stanislaw Lem). Adică nu am abandonat ideea asta de comunitate, ba chiar lucrăm acum intens la o nouă treabă în direcția asta.
Continuând pe firul întrebărilor, eu unul nu cred deloc în actualitatea conceptului de underground. Mă refer la forma lui adevărată, aia de acum 50-60 de ani. Când oamenii se adunau în comunități mici și exprimau chestii specifice/particulare/intrinseci acelei comunități. Și care nu aveau și nu își propuneau să aibă sens în afara respectivei comunități. Acum termenul e folosit mai degrabă descriptiv, decât normativ. Trupele “underground” sunt cele care nu reușesc dintr-un motiv sau altul să ajungă la un public mai mare. Și asta nu pentru că nu vor (ca în cazul formelor originare de expresie underground amintite mai sus). Și când zic asta, mă refer și la trupe absolut spectaculoase, cu o muzică a căror valoare pentru mine unul e incontestabilă (exemple: Cardinal, Baby Elvis, Gunshee, Getchoo, Brainwasher și mulți mulți alții), dar care nu au contextul și susținerea necesară să depășească statutul de trupe locale.
Punctul forte ale momentului în muzica aceea care îmi place mie este că apar trupe noi și senzaționale într-un ritm mult mai alert. Punctul slab este că dispar sau se diluează și mai rapid, din cauza lipsei de susținere constante și consistente a promoterilor, festivalurilor, cluburilor și, poate mai important și tranșant decât toate cele enumerate, a publicului larg, care duce o lipsă cronică de educație muzicală. Și, desigur, ca urmare a ideii împământenită adânc în mentalul colectiv autohton și anume că muzica (în afară de cea academică și jazz) NU ESTE CULTURĂ.
O idee care este pe cât de hilară, pe atât de nocivă.
Ați cântat în tot felul de spații, cu tot felul de ocazii. Spune-ne o poveste epocală, o aventură de pe la o cântare, sunt sigur că ați strâns câteva de-a lungul timpului.
Sunt multe momente absolut perfecte pe scenă. Nouă acolo ne place cel mai mult să fim, pentru asta facem tot ce facem. Dar hai să vă zic și una în direcția complet opusă și cu siguranță un moment în amintirea căruia râdem cu orele. Era, cred, în vara anului 2017 și condusesem 10 sau 11 ore ca să ajungem la Timișoara, la un street food festival sau ceva de genul. Am ajuns în fața scenei, nu era nimeni nici pe ea, nici pe lângă, drept care am început să cărăm instrumentele pe scenă, într-o căldură infernală. Și când eram aproape cu toate sus, de undeva dintre standurile de mâncare, apare un domn roșu de furie, într-o cămașă un pic prea strânsă pe gât care urlă către noi: “Îmi dați acum o sută douăzeci de milioane sau tai curentul la toată șandramaua.” Ceea ce a și făcut, pentru că noi nu știam care e problema și nici nu aveam respectiva sumă.
Nu mai știu exact cât a durat lipsa asta de electricitate (care afecta mai mult standurile de mâncare proptite în centrul Timișoarei, pe canicula de care ziceam), dar probabil nu prea mult, pentru că nu am auzit să fi fost urmată de un val de toxiinfecții ale participanților la respectivul festival. Oricum, după ce s-a rezolvat problema și am început să cântăm, a fost prima oară dintre toate cele probabil peste 300 de cântări de care îmi aduc eu aminte, la care după prima piesă nu s-a aplaudat și nu s-a scos nici un sunet. Moment în care am coborât de pe scenă, m-am întors cu vreo 10-15 beri și le-am pus pe buza scenei și am zis către minunata audiență (să fi fost vreo 20 de cetățeni în fața scenei): Hai, să înceapă petrecerea! S-au apropiat câțiva timizi, la a doua strigare, ca să fie siguri că e pe bune treaba. Dar după a fost ok, au aplaudat, s-au strâns încă pe atâția și parcă ne-au adus și niște beri înapoi. Până la urmă, oameni suntem.
Ești directorul muzical al Holzstock Indie Festival, un eveniment cu o personalitate distinctă pe la noi, de la atitudinea DIY și focalizată pe sustenabilitate, la dorința de a menține o anumită atmosferă intimă, relaxată și eclectică. Cum s-a format acest concept de festival? Cum se armonizează muzicianul Vlad cu organizatorul Vlad?
Prima ediție a festivalului a avut loc în 2013. Scopul original al festivalului, stabilit și postulat încă de la început, a fost și este acela de a ajuta la conservarea și promovarea patrimoniului cultural din Hosman. Am venit în echipa festivalului în 2021 și am început să am mână liberă în curatorierea line-up-ului începând cu 2023. Pentru mine personal scopul principal este de a crea o alternativă solidă și cu sens la festivalurile de muzică comercială din România, de a aduce mereu pe scenă formații tinere și valoroase, care sunt ignorate de festivalurile din România.
Cred că faptul că am și eu trupa mea mă face mult mai atent la cum se simt celelalte trupe pe scenă, la calitatea sceno-tehnicii, la respectarea programului de probe (fiecare formație are timp suficient de sound check și change-over) și la toate lucrurile care mă interesează ca performer atunci când sunt doar invitat. În plus, este un privilegiu absolut să putem să ne suim pe scena unui festival (poate singurul) unde întregul line-up are cumva legătură cu ce ne propunem noi să facem, iar publicul este unul absolut senzațional. Unul deschis la nou și super-entuziast de tot ce se întâmplă timp de trei zile pe scena festivalului.
Cel mai recent album al vostru, „Noi contra Noi” este al doilea material discografic cu versuri în limba română, după EP-ul „Deraiat”, din 2020. Cum decurge procesul creativ la tine? Cum decizi când o piesă cere versuri în română sau în engleză?
La început, acum 10 ani, toate versurile erau în engleză, asta pentru că aproape toată muzica aceea care m-a format timp de 30 de ani (cu foarte, foarte puține excepții) până la momentul respectiv era britanică sau americană. Mai mult decât atât, muzica în limba română mi s-a părut toată adolescența și tinerețea mea o muzică anacronică, depășită, sau chiar lipsită de valoare (cu câteva excepții notabile).
Deci să facem versuri în engleză era cumva inerțial, ba părea chiar natural. Însă după mulți ani de încercări și procese reale de conștiință și ore și zile și nopți de filozofie cu colegii, am ajuns la concluzia destul de clară că forma cea mai nepervertită, naturală și, până la urmă, cea mai eficientă de a exprima emoțiile, stările, gândurile și ideile foarte brute sau foarte complexe, câteodată, pe care încercăm noi să le exprimăm, este totuși limba nativă.
Din perspectiva unui om care poartă multe pălării, ca să zic așa, de la organizator de evenimente, la chitarist, la artist animator și câte și mai câte, spune-mi câteva dintre sursele tale de inspirație care nu se trag din sfera muzicală.
Trebuie să recunosc că nu înțeleg până la capăt treaba asta cu inspirația și sunt convins că e problema mea. Adică pentru mine unul, sunt lucruri pe care trebuie să la scriu, cânt sau pun în imagini pentru propria-mi sănătate mentală. Pentru că mă răsucesc și răscolesc mental și emoțional până la obsesie.
De la chestii care au impact asupra unui număr mare de oameni – războaie, discriminări, diverse apocalipse posibile (din care multe par aproape probabile în momentul ăsta), schimbări globale de paradigmă care țin de evoluția tehnologică, sau transformări politico-sociale la scară continentală și chiar planetară, la sentimente, senzații și traume cât se poate de personale. Și tot felul de alte lucruri care nu pot fi exprimate/transmise doar în cuvinte.
Anul trecut ai alergat la Maratonul Internațional Sibiu. Ai avut voie cu căști în urechi? Dacă da, ce ai ascultat? Dacă nu, ce ai fi ascultat ca să-ți dea energie și să te ajute să menții ritmul?… eu, pe când fugeam de nebun, piesa mea preferată era When The Levee Breaks, de-aia întreb.
Am alergat împreună cu colegii mei Paul Dărășteanu – omul care m-a adus la festival – și Ira Buian – pe ultima bucată de drum – pe un traseu propriu. Din Piața Mare din Sibiu până la noi la șura Holzstock, aproximativ 28 de kilometri. Am strâns fonduri pentru a dota șura cu un sistem de sunet care să permită concerte mici pe tot parcursul anului pentru trupele din zonă. Alergând cu Paul, Ira și alți prieteni, am povestit tot drumul, astfel că nu prea am avut timp să ascult muzică.
Însă de obicei alerg singur și atunci ascult absolut tot timpul muzică. Muzică nouă pe care vreau să o descopăr sau aprofundez, muzică mai puțin nouă atunci când am un mood cât se poate de clar. Doar albume cap coadă, de când mă știu. În ultimul an am ascultat mult It It Anita, Maruja, Chalk, Enola Gay, Tramhaus, M(h)aol, Lambrini Girls, Benefits, Sleaford Mods, Brutus, Shame dar și jazz: Tonbruket, Esbjorn Svensson Trio, Portico Quartet, Mammal Hands, Tingvall Trio șamd. Rămân tot timpul absolut obsedat de Nick Cave/ Grinderman, A Silver Mt Zion/ Godspeed You! Black Emperor, Joy Division, The Cure, Bauhaus, Slowdive, Bob Dylan, Beatles, Led Zeppelin, Black Sabbath (doar primele 6 albume), PJ Harvey, Portishead și mai nou de Idles, Fontaines DC, Murder Capital. Și tone și tone de altă muzică nouă și veche și așa mai departe. Muzica e o parte constantă și consistentă din viața mea, în primul rând ca ascultător.
Filmul Suruaika și EP-ul cu muzica pe care ați compus-o ca soundtrack au fost un proiect pe termen destul de lung pentru voi – de prin 2014 până în iulie 2022. De obicei, când se termină un astfel de proiect, parcă rămâne un gol în urmă. Mai aveți astfel de idei transdisciplinare la sertar, așteptând alinierea astrelor? Care e orizontul spre care vă îndreptați, următoarea moară de vânt de pe wishlist?
Primul draft al Suruaikăi a fost gata in 2014 și exportul final a fost făcut pe 22 iulie 2022. Am lucrat câțiva ani, on and off, doar la muzică. A fost un proiect foarte particular, pentru că nu am reușit să obținem niciun fel de finanțare pentru el, astfel că a fost făcut printre picături, cu perioade de muncă super intensă, apoi pauze lungi, pentru a putea continua să îl finanțăm din surse proprii.
Însă, de cel puțin 10 ani încoace, nu avem timp morți, lucrăm la minimum 3 proiecte în paralel absolut tot timpul. Am terminat un nou film – Nephilim – în mai, acum lucrăm la altele 3, care din fericire au finanțare și la un serial de animație pentru copii , Țup, asta pe lângă munca pe animație comercială, care e grosul la noi în studio. Ca sa nu mai vorbim de trupă și de festival.
Cele 2 filme personale la care lucrăm în momentul ăsta și la care am compus și coloana sonoră vor fi gata probabil în vara anului viitor (primul), respectiv în 2027 (cel de-al doilea). Avem în plan alte câteva filme, aflate doar în stadiu de draft, la care eu unul sper sa am timp să lucrez ceva mai intens în septembrie (în vacanță). Ritmul în care lucrăm și producem e infernal, câteodată ne-ar plăcea și mie și lui Radu (partenerul meu în toate cele profesionale) să avem mai mult timp de planificare mai așezată și mai relaxată, însă până acum a fost imposibil.
Am impresia că printre numele în care vă înfășurați outputul, de la „Orkid” la „Suruaika” și la animația „Nephilim” pe care ai produs-o anul acesta, este un soi de fir roșu, o pasiune pentru trimiteri obscure, alambicate. Spune-mi puțin despre relația ta cu cuvintele și cu secretele pe care le pot conține. Cât e „inside joke” și cât e „puzzle pe care aștept să-l rezolve cineva”?
Există un fir roșu tematic, cu siguranță. Însă faptul că ar putea fi perceput ca un inside joke (sau o serie de) este unul îngrijorător. Nu încercăm să fim criptici de dragul de a fi criptici.
După cum am tot spus, există niște lucruri/idei/sentimente/senzații pe care eu unul nu le pot exprima într-un mod simplu, clar și coerent verbal sau conceptual și atunci da, recurg la metafore, situații și construcții conceptuale complexe pentru a încerca să le redau într-o forma descifrabilă și pentru alții. Dacă nu ajung deloc sau ajung diluat e clar un eșec. Eu sper totuși să nu fie așa.
Și apropo de întrebarea anterioară – ce ți-ai dori să te întrebe odată cineva într-un interviu și n-a făcut-o încă? Despre ce ți-ar plăcea să-mi povestești cel mai mult, chiar și neîntrebat?
Sunt foarte bucuros cu întrebările astea, mi-ar plăcea să povestesc încă o mie de lucruri, dar am să o fac prin muzică și filme, așa că m-aș bucura să ne vedem la concerte și proiecții! 😀
Ce resurse au trupele din undergroundul românesc ca să își apropie și să își crească publicul?
Din păcate, în momentul ăsta, în afară de giumbușlucurile mai mult sau mai puțin funcționale postate pe social media (Instagram, TikTok și din ce în ce mai puțin Facebook), aproape nici o altă resursă. Și aici o să reorganizez și completez ce am răspuns la prima întrebare. Din păcate în România scena muzicală este una cât se poate de monocromă, în care se perpetuează tacit ideea că singurele formații care merită susținute sunt cele care strâng imediat un public numeros. Fapt ce pare la prima vedere natural și sănătos.
Însă, într-o țară în care educația și tradiția muzicală este aproape inexistentă (da, știu, nu ne place să recunoaștem, însă așa stau lucrurile), este de fapt cât se poate de nociv și neproductiv. Este rețeta perfectă pentru ca muzica să devină din ce în ce mai omogenă și lipsită de conținut conceptual solid. Un lucru care se întâmplă deja de prea mult timp, într-un cerc vicios hrănit din plin de festivalurile și evenimentele care aduc aceleași eterne 5-10 nume de rock și rock alternativ. Pentru care am tot respectul, dacă tot veni vorba.
Însă lipsa diversității nu ajută pe nimeni. Iar eu unul sunt cât se poate de convins că faptul că ducem lipsă de evenimente, asociații și întreprinderi care au la bază un curatoriat solid, cu principii clare și ideologic argumentate, este complet nesănătos, neproductiv și poate duce curând la o moarte clinică a acestei manifestări creative.
Apoi, o problemă imensă în România este că muzica alternativă (și de fapt orice de de muzică în afară de cea academică și jazz) nu este considerată cultură, ci entertainment. Asta în condițiile în care aproape toate curentele culturale (în unele cazuri chiar socio-politice) moderne sunt asociate sau chiar au la bază un gen muzical. Muzica a fost și va fi întotdeauna o manifestare creativă cathartică și benefică, care trebuie definită și susținută ca fiind cultură în orice societate sănătoasă. Tocmai pentru ca societatea respectivă să își păstreze sănătatea.
Noi suntem mici, probabil infinit de mici în această gaură neagră. Dar deocamdată facem tot ce ține de noi să acoperim cât mai mult din această lipsă. După cum tot zic pentru toată lumea care mă ascultă, este esențial să punem cu toții umărul la consolidarea unei scene diverse și sănătoase de muzică alternativă. Și când zic noi, mă refer la: reprezentanți ai instituțiilor publice, promoteri, bookeri, proprietari de cluburi, organizatori de festivaluri, formații, muzicieni, personal tehnic și mai ales și în primul rând, categoria din care facem toți parte: PUBLICUL.
Până nu vom conștientiza că e nevoie să contribuim individual activ ,constant și consistent la supraviețuirea – și de ce nu evoluția – formelor de manifestare creativă pe care le apreciem și consumăm, nimic din toate astea nu se va schimba.
Interviu de MIRCEA LASLO | MUZICĂ
