Oricât ai încerca să înțelegi ce se întâmplă între doi oameni care se iubesc, oricât ai încerca să analizezi, să raționalizezi, de fapt, să aduni vectorii forță, ca într-o problemă de fizică (despre corpuri pe un plan înclinat), vei observa că you always fall cumva short.
Mereu vor exista erori, abateri, neconcordanțe. E haos pur și frumos. Fără vreo mână invizibilă care reglează acest câmp relativizat și relativizant, fără cutii în care să poți ascunde pisicile cuantice sau demoni termodinamici care să facă ordine. Dacă te încăpățânezi destul de mult, poți scoate un model general sau restrâns/special al iubirii, dar nicidecum unul unificat. Și, cu cât înțelegi asta mai repede, cu atât ești mai aproape de fericire.
Atractori stranii
Tot ce poți face e să observi efectele forțelor și eventual să trasezi vectori tremurați pe coli de mate, fără pretenția că pricepi exact (de) ce și cum (se îndrăgostesc doi oameni, de exemplu). Uneori pare pur și simplu scris în (sori și) stele.
În teoria sistemelor, pe lângă evidențele de genul că orice schimbare a variabilelor cât de mică va afecta întreg sistemul sau că incertitudinea distruge orice acuratețe în prezicerea evoluției în timp a sistemului, există și noțiunea de atractor. Atractorii (care pot fi statici sau dinamici/stranii) sunt anumite stări spre care sistemele complexe tind. Motivul exact al existenței lor nu este cunoscut, însă efectele lor sunt cât se poate de vizibile. La fel e și în cazul relațiilor.
În procesul de documentare pentru proiectul Relatopia am apucat să observ atractorii la lucru, presa scrisă având un soft spot pentru poveștile romantice sau cazurile limită de tot felul. Însă, poate ce m-a fascinat cel mai tare a fost felul în care anumiți factori tindeau să crească exponențial complexitatea sistemului, să catalizeze cele mai mici dorințe și să modifice întregul. În textul ăsta mă voi opri asupra impactului tehnologiei asupra relațiilor așa cum reiese din presa anilor ‘90 și ‘00 (cu un mic preambul istoric pentru context).
Mic preambul istoric pentru context
În 1972, în Almanahul Femeia, apărea reprodus un citat din filozoful și esteticianul german Norbert Krenzlin în care vorbea „despre un alt membru al familiei: televizorul”.
El sublinia că tehnologia a devenit parte integrantă a oricărei relație, chiar și cea familială. Cel mai interesant aspect despre acest tip de intruziune este faptul că ea nu se simte ca atare. La fel cum vedem în exemplul celebru (pe care ni-l oferă Maurice Merleau-Ponty) cu invalidul care încetează să-și simtă proteza ca atare, ci o percepe ca parte a corpului său. Dar se pare că România anilor ‘70 era încă sceptică. Poate de aceea, Romulus Rusan se întreba retoric și ironic în România Literară:
„V-aţi putea închipui un Romeo și Julieta uzând, în loc de confidența părintelui Lorenzo, de un banal telefon?”
Retroactiv, răspunsul e da și condescendența sa rizibilă.
(Almanah Scînteia, 1989)
Anii aceia au fost marcați de o reticență programatică față de noile tehnologii. În România Literară, Ecaterina Oproiu vorbea despre TV ca fiind „tele-somnifer”. Puțin mai târziu, în Revista Cinema apărea un articol despre VHS-uri care autorul încerca să-l combată pe Alvin Toffler care spunea (în mod profetic) că: „A privi la televizor (prin intermediul căruia se transmit imaginile videocasetelor — N.R.) devine o expresie depăşită. Corect trebuie să spunem: «a ne folosi» de el. Consider că epoca lui «a privi» a luat sfîrşit”.
În 1989, apărea în Almanahul Scînteia un amplu material despre revoluția video. Și cum această tehnologie poate fi „o armă redutabilă nu numai în mîna forţelor de ordine — aşa cum s-a văzut — ci şi în mîna răufăcătorilor sau a teroriştilor”. VHS-urile permiteau artelor degenerate (în cazul ăsta filmelor horror) să infecteze casele oamenilor de bine cu al lor „univers de coşmar, [acolo unde] pînă şi obiectele devin ucigaşe: telefoane care provoacă moartea instantanee celor ce duc receptorul la ureche, ecrane de televizor care înghit pe privitor sau, dimpotrivă, din care irump jivine înfiorătoare, case bîntuite de fantome, toate şi totul concură in a produce teroare şi groază, toate urmărind să şocheze, să paralizeze de spaimă pe spectatori”.
În mod ironic, peste numai câteva luni, prin intermediul TV-ului (și mai apoi pe VHS) imaginile snuff cu execuția soților Ceaușescu aveau să intre în casele românilor.
asl pls
Perioada tranziției a venit cu schimbări socio-economice, greutăți și o incertitudine privind viața în general, însă și cu o îmbogățire substanțială a imaginarului colectiv. Brusc ziarele, posturile de radio și televiziunile se umpluseră de povești bizare de amor, spiritualitate new age, conspiraționism și liberalizare sexuală. Making up for lost time. Brusc totul era despre agenții matrimoniale, căsătorii prin telefon, și detectivi particulari pe care îi puteai angaja să-ți urmărească partenerul dacă îi suspectai vreo infidelitate. Dar cumva toată debandada de wild wild east nu click-uia. A fost nevoie de apariția internetului pentru ca românii să se devină parte din satul global.
(Gazeta de Sud, 1999)
În 1999 apărea un articol intitulat cât de poate de provocator Drogul Internet a cucerit liceenii unde găsim mărturisirile câtorva liceeni care petreceau din ce în ce mai mult timp în nou deschisele internet cafe-uri.
„Vin aici zilnic cu colegele mele şi cred că am devenit dependentă. acum o săptămînă au venit trei băieţi din Constanţa să ne cunoască. Corespondam cu ei de puţin timp, dar sînt nişte băieţi de treabă. Sînt studenţi şi, plecînd într-un tur al ţării, au trecut şi prin Craiova să ne cunoască personal”, spunea Cornelia P. elevă în clasa a X-a.
„Imaginaţi-vă o hală imensă înţesată de lume în care nu cunoaşteţi pe nimeni, dar, în ciuda acestui lucru, staţi de vorbă cu fiecare în parte, ba, mai mult decât atât, vă pomeniţi că răspundeţi unor întrebări destul de intime despre dumneavoastră. Ei bine, când intraţi pe mIRC asta se întâmplă, cu singura deosebire că nu-i vedeţi pe cei cu care staţi de vorbă”.
Așa începea un articol din Jurnalul Național din 2000. Plictiseală, fascinație sau dorința de a găsi pe cineva, acestea erau principalele motive pentru care stăteai pe internet conform autorului. Ceea ce îi scăpa însă era că acest spațiu devenea cât se poate de real pe zi ce trece. Nu era o joacă, nici o alternativă la realitate, ci parte din ea. Un an mai târziu apărea în Gazeta de Sud un material despre sexul via internet:
„Realitatea virtuală permite, pe lîngă o comunicare nelimitată şi fără graniţe între oameni, şi exersarea unor roluri şi situaţii sexuale pe care nu le pot adopta în viaţa reală. Din punct de vedere sexual, specialiştii au evidenţiat deja importanţa imaginaţiei, care depăşeşte de multe ori realitatea”.
Iulian Matache (masterand absolvent de psihologie) spunea într-un articol din Cotidianul în 2002 că „atunci când te afli în faţa calculatorului, pierzi foarte uşor noţiunea timpului, poţi să stai ore în şir în faţa monitorului fără ca măcar să-ţi dai seama”.
Tot el continua că „dacă într-o zi, dintr-o cauză oarecare, nu primeşte nici un mesaj, dependentul de Internet poate resimţi o acută stare de singurătate, care îi creează o stare depresivă. […] Pe de altă parte, discuţiile pe chat pot sta la baza sentimentelor de gelozie atunci când utilizatorul, în timp ce flirtează în scris cu o persoană declarată de sex feminin, descoperă brusc că nu este singurul cu care aceasta conversează“. Net-surferii erau exploratorii acestui nou spațiu, dar și cobaii voluntari.
(Libertatea, 2005)
Psihosociologului Cătălin Stoian atrăgea atenție românilor în Ziua, din 2003, că „Forma cea mai gravă a devierii de la firesc este sexul online. În schimbul unei sume, o persoană sau mai multe (în funcţie de cât de bine plăteşti) de dincolo de ecran face orice îi ceri. Se oferă de fapt surogate sexuale pentru cei care nu mai sunt în stare să aibă o relaţie normală cu un partener de sex opus. Este mult mai simplu decât într-o situaţie reală şi creează o dependenţă ridicată care îl va tine departe pe om de natura sa. Astăzi, în lume, se fac experimente cu microcipuri introduse în organism care să producă orgasme la comandă”. (Uau!)
În 2004, Mircea Radu (care pe atunci prezenta emisiunea extrem de populară Din dragoste) mărturisea pentru Jurnalul Național că „a dori să întâlneşti o persoană, pe care ai cunoscut-o pe chat, este o plăcere rezervată marilor aventurieri sau masochiştilor autentici”. Și totuși în emisiunea sa a prezentat numeroase cazuri de cupluri care s-au îndrăgostit online. Ceva din spiritul sceptic a rămas.
(Tribuna Sibiului, 2006)
De-abia în 2005 în Evenimentul Zilei, Constantin Vlad pune punctul pe igrec:
„Internetul nu este altceva decât un mediu ca oricare altul, cu avantajele şi dezavantajele lui. Mediu, care deşi numit generic virtual, este în mod evident cum nu se poate mai real. El este mai discret şi mai puţin inhibant decât strada, discotecile sau oricare alt loc public real. Oferă şansa studierii unui număr impresionant de potenţiali parteneri, deci implicit creşte dramatic şansa de a găsi pe cineva potrivit sau cel puţin disponibil, Ca dezavantaje majore ar fi facilitarea nesincerităţii, indiferent de care parte, precum şi tendinţa de permanentizare a căutărilor – de unde incapacitatea de a închega ori a menţine o relaţie stabilă”.
Iar Libertatea cita dintr-un comunicat Mediafax:
„Computerul devine un personaj tot mai important în viaţa noastră. Îl folosim la serviciu, nu ne putem despărţi de el nici acasă, ba chiar în ultima vreme a câştigat teren şi în viaţa intimă. Specialiştii în tehnologiile moderne spun că se poate vorbi tot mai serios despre o nouă formă de adulter: sex cu calculatorul”.
Seamănă cu ce spunea Norbert Krenzlin în anii 70 despre TV, doar că dus mai departe.
“Pe aripile internetului”
Aflăm din Ziarul Timpul din 2004 că:
„În premieră naţională, căsătoriile oficiate la Primăria Timişoara în acest sfîrșit de săptămînă au fost transmise pe internet. Prima pereche care a beneficiat de performanțele tehnicii de vîrf a fost noua familie Mara, care a spus «da» la Starea civilă. Căsătoria a fost oficiată de secretarul general al Primăriei”.
Și dacă lucrurile nu merg atunci vedem în Cuvântul libertății că: „De curând, un site inedit a apărut pe Internetul românesc: Divorţ.ro. Nu trebuie decât să răspunzi unor întrebări simple, şi un program va completa şi îţi va trimite automat documentele de care ai nevoie”.
Iar dacă te-ai săturat să cauți singur, existau alternative cum ar fi agențiile matrimoniale.
„Cei care apelează la agenţiile matrimoniale sînt de două categorii: oameni care nu au timp sau cei care sînt divorţaţi şi vor să-şi refacă viaţa, dar care nu prea mai au curajul de a o lua de la capăt. […] Firma Ruxandra lucrează cu ajutorul Internetului. Persoanele se înscriu gratuit, completează un formular, iar fotografia este postată pe site-ul agenţiei. Orice candidat la găsirea fericirii primeşte un număr, iar cel care doreşte să-l contacteze scrie la firmă. Prin intermediul agenţiei, aceştia corespondează pînă cînd vine momentul întâlnirii”, consemnează în 2002 Florian Bechir pentru Evenimentul Zilei.
(Monitorul de Sibiu, 2000)
Tot în Evenimentul Zilei sin 2002, M. Belu ne spune că „pe Internet, site-urile care se ocupă cu precădere de relaţii matrimoniale au fost importate din Occident şi, cu toate că utilizarea Internetului s-a extins în România doar de cîţiva ani, piaţa ofertelor în domeniul matrimonial e chiar consistentă. La secţiunea prietenii/matrimoniale a celui mai vechi site care contorizează traficul Internet găsim în top pagina www.aman2.ro, cu un număr zilnic de 85.000 de vizitatori, conform statisticilor, acest site ocupînd 35% din piața de matrimoniale a Internetului românesc. Locul al doilea este ocupat de site-ul www.relatii.ro, care este vizitat în medie de 35.000 de utilizatori, iar locul al treilea de pagina www.noi2.ro. Internetul oferă discreţie totală utilizatorilor şi, de cele mai multe ori, oamenii au mai mult curaj în momentul în care folosesc serviciile matrimoniale de pe Internet, de asemenea, prin această modalitate corespondenţa este mult mai rapidă”.
Citind articolele astea, încă se resimte exuberanța acelor vremuri, cel mai adesea acompaniate de reclame la internet provideri, webcams (ca să te vezi mai bine, lol) sau joculețe interactive de genul:
(Libertatea, 2009)
În 2006 era „deja un lucru clar că internetul reprezintă una din marile invenţii ale secolului trecut, poate momentan una dintre cele mai utilizate şi în vogă. Aspectele lumii reale au început să aibă şi corespondenţe virtuale, aşa că tot mai multe persoane îşi caută jumătatea pe site-urile de internet cu profil matrimonial”.
Însă, continuă Oana Timar pentru Tribuna Sibiului, „niciodată nu poţi şti cine este de cealaltă parte a monitorului, deoarece în lumea virtuală fiecare vrea să pară bărbatul perfect. Numeroase sunt însă şi cazurile fericite în care marea dragoste se întâlneşte pe chat, aşa că aceste mici dezamăgiri nu îi descurajează decât pe puţini împătimiţi ai internet-ului şi, chiar ţepuiţi o dată, străinii rămân atraşi de pozele frumoaselor românce de pe site-urile de matrimoniale”.
(Ziarul de Iași, 2007)
Nu știu dacă autorul/ea articolului Trei povești de 😍 și o explicație, apărut în Ziarul de Iași din 2007, a citit textul lui Romulus Rusan scris cu 40 de ani în urmă, dar atunci când spune că „intemetul a schimbat dragostea sau cel puţin declaraţiile de dragoste”, intră în polemică directă cu acesta:
„Încercaţi să vă închipuiți un Romeo şi Julieta al zilelor noastre: s-ar mai fi otrăvit Romeo în faţa frumosului trup nemișcat al iubitei lui? Bineînţeles că nu, mai ales că Julieta i-ar fi explicat totul printr-un e-mail”.
Andreea Ciupercă scria pentru Evenimentul Zilei, un an mai târziu că „evoluţia tehnologică face să dispară scrisorile de dragoste. Pasiunea s-a redus la câteva caractere care încap pe ecranul mobilului sau în e-mail”. Dar patosul rămâne. Cum o dovedește scrisoarea asta postată pe site-ul e-dragoste.ro de ana_serbu (luată tot din articol):
Scrisoare de dragoste (cu vrăjeli adevărate). Tot ce vei citi este o mică, dar lungă, exprimare a sentimentelor TIMPURI NOI. Scrisorile de amor s-au demodat precum stiloul şi călimara cu cerneală care mă chinuie, care nu mă lasă în pace, sentimente fără de care nu aş putea trăi. Am scris pe cerul albastru, dar norii mi-au şters cuvintele. Am scris pe ţărmul mării, dar valurile mi- au şters cuvintele. Am scris în Yahoo mail şi în inima mea, şi nimic şi nimeni nu îmi va putea şterge cuvintele.(din inimă că din mail… poate). (…) Te iubesc…. a ta mik scârbă….
Însă, concluzionează textul precedent (cel cu emoji în titlu), „un email poate fi şi o frumoasă scrisoare de dragoste, dar nu, mai poate fi mînjită de lacrimi (şi felicitările electronice oricum sînt ai la îndemînă). Te poţi îndrăgosti de cineva care are chiar aceleaşi gusturi muzicale şi literare, dar nu mai poţi zîmbi uitîndu-te în ochii celuilalt. Internetul ne face să ne reinventăm, dar undeva, la sfîrşitul zilei, probabil că un sărut tot este mai bun decît un milion de 💋”.
Concluzii
Limbajul este un virus (cum spune Burroughs) care se transmite de la om la om, îl infectează, îi schimbă în mod radical comportamentul și se reproduce, proliferându-se și diseminându-se continuu. Scrisul nu e decât o instrumentare a acestui fapt, la fel și tiparnița, radioul, telefonul, televizorul etc. Așa îl întâlnim pe Celălalt și asta complică întotdeauna lucrurile (mai ales situațiile amoroase).
Tehnologia actualizează virtualități: fantomele Celuilalt ne împrejmuiesc continuu. Iar simpla lor prezență, fie și numai parțială (în jargon fenomenologic, fără adumbriri), e suficientă pentru a afecta ceea ce colectiv numim realitate.
Text de CRISTIAN DRĂGAN
Foto header – Wikipedia
NOTĂ: Text scris în cadrul proiectului RELATOPIA, realizat de asociația VAR Cultural și co-finanțat AFCN.
