Aida Economu este un nume familiar publicului românesc de teatru și film. Este actriță de teatru și film, dar mai ales om, având o prezență sinceră și directă. Dincolo de lumina reflectoarelor, Aida și-a construit o carieră bazată pe o abordare autentică și pământeană a meseriei, departe de clișeele adesea asociate cu actoria
Spirit viu al scenei independente, Aida Economu s-a născut în 1986, în București și a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale“. E genul de artistă care nu joacă niciodată „după rețetă”. Absolventă de UNATC și psihologie, cu roluri în spectacole de teatru, filme și seriale ca Profu’ sau Otto Barbarul, Aida e mereu în căutarea unei povești care merită spusă.
Îi place să scrie, să danseze, să caute haine vintage și sensuri adânci, iar despre presiunile societății preferă să vorbească deschis, fără ocolișuri. Între un set de filmare și un eseu publicat, între o scenă și un gând notat în grabă, Aida rămâne fidelă unui fel de a fi: prezentă, sinceră și mereu atentă la ce mișcă în lume și în oameni.
Recent, am avut ocazia să o ascult pe Aida în cadrul Romanian Mental Health Film Festival, un eveniment ce aduce în prim-plan discuții esențiale despre sănătatea mintală prin intermediul artei cinematografice. La o sesiune specială, intitulată „Reziliență, Refuz, Roluri”, Aida Economu a împărtășit cu publicul experiențe și perspective cât se poate de oneste și modeste despre parcursul ei profesional.
Am stat de vorbă cu Aida despre provocările carierei de actor, de la gestionarea refuzurilor și a presiunilor din industrie, până la modul în care percepțiile externe și cele personale despre succes se intersectează. Interviul care urmează oferă o privire în culisele unei meserii complexe, așa cum o vede și o trăiește Aida Economu, fără filtre sau pretenții.
sursa foto: protv.ro
Interviu Aida Economu
Cum ai învățat să gestionezi refuzurile în cariera ta de actriță și ce impact au avut acestea asupra parcursului tău?
Aș fi tentată să spun că în timp am devenit imună, dar nu e chiar așa. E o chestie clară când intri în domeniul acesta, te vei confrunta des cu refuzul. Eu m-am confruntat și mai des pentru că am ales să fac și zona asta comercială – să joc în reclame. Acolo sunt mult mai multe proiecte decât în zona cinematografică sau de teatru, iar audițiile sunt mult mai numeroase.
Faptul că mă trezeam într-o încăpere unde tiparul era clar: „ne trebuie șatenă cu ochi căprui, cu o aluniță în partea dreaptă”, și tu intrai cu multe fete care semănau cu tine… Faci asta o dată, de două ori, de trei ori, după care cam devii imun. Majoritatea reclamelor, excepție făcând câteva, nu au o importanță reală și profesională pentru tine.
Eu aproape tot ce am făcut la nivel de reclamă a fost pentru Europa și pentru SUA, foarte puține pentru România, pentru că nu am vrut să-mi consum imaginea aici. Evident că după o perioadă îți este clar cum funcționează lucrurile și nu mai e o surpriză când nu iei un casting. Toată lumea care alege zona asta comercială știe că se caută tipare, nu se caută oameni.
La castingurile care țin de cinematografie sau de proiecte de teatru, alea adevărate și mișto, regizorii cu adevărat interesați de ce facem și de universul nostru, nu caută doar actori, ci și anumite tipologii umane. Caută niște oameni, mai pe scurt. De exemplu, la primul meu casting, m-am dus toată încoțofenită, într-o rochie, machiată, îmi făcusem niște bucle, vai de capul meu. Nu am luat rolul, dar am văzut după filmul și am realizat că regizorul căuta o anumită figură, atitudine, dar, dincolo de orice, căuta un anumit om.
În cariera ta, ai resimțit o anumită așteptare, poate internă sau externă, legată de obținerea unui „mare rol” sau de atingerea unui public vast? Cum ai defini succesul în actorie?
„Marele rol” e diferit pentru fiecare. Eu sunt mândră de anumite roluri jucate, indiferentă față de altele, dar nu mi-e rușine cu niciunul. Mult timp am simțit nevoia să mă scuz: „A, nu, e doar o comedioară la PRO TV”, „e doar un serial”. Dar de ce? Până la urmă e munca mea și o fac cu maximă seriozitate și implicare.
Succesul, la fel ca „marele rol”, e perceput diferit de fiecare. Poate pentru colega mea, Maricica, succesul înseamnă teatru clasic, iar pentru Andrei, cinematografie afară. Cineva vrea un CV cu filme de autor, chiar dacă mai puține, altcineva vrea un portofoliu bogat, indiferent cu ce.
Am avut un coleg care își dorea să fie actor-model, pe coperte de revistă, să aibă notorietate, în timp ce alții nu-și doresc asta. Nicio variantă nu e greșită. Nu înseamnă că asta mă atrage pe mine la meseria asta sau că așa văd eu succesul. Pentru unii contează publicul, pentru alții contează breasla.
În cadrul evenimentului unde ai fost invitată, ai discutat despre „sfânta scândură” și viziunea potrivit căreia doar scena teatrului reprezintă o realizare profesională autentică. Cum anume a influențat școala de actorie această perspectivă?
Da, așa este, în timpul școlii ni s-a spus că doar „sfânta scândură” este importantă, adică să joci doar pe scenele teatrului. Restul e doar prostituție. Dar eu cred că fiecare își găsește propriul drum.
Nu trebuie să fim cu toții neapărat actori la marele Teatru. Asta e frumos la astfel de profesii, nu există ceva predefinit. Unii termină școala asta și pot deveni pedagogi mai departe. Poate nu joci pe scenă, dar poți preda ateliere de teatru, să faci acting coaching sau performance-uri, cinematografie. Mai ai opțiunea de a juca în reclame, deci multe altele care nu țin de teatru. Sau, dacă rămâi în sfera teatrului, poți merge și pe zona non convenționalului cum e teatrul imersiv. La fel de bine, poți să scrii teatru, pentru că ești calificat pentru asta.
Am făcut ce am știut eu mai bine făcându-mi meseria, chiar dacă nu am făcut ce am vrut cu adevărat. Am colegi mega talentați care nu au de lucru. Ca și mine, au aproape 40 de ani, au de plătit facturi, trebuie să-și întrețină copiii, și este frustrant pentru că unii acum lucrează în call center sau fac chiar Glovo, și care nu au mai mers la un casting de luni bune. Și apoi stau și mă întreb, oare chiar e prostituție că eu lucrez în publicitate și joc în reclame? În raport cu „Sfânta scândură” o fi, dar în raport cu mine, nu e. Pe mine asta mă ține sănătoasă la mansardă.
Tocmai asta, că îmi fac meseria așa cum pot și că pot spune că joc acolo sau dincolo. De multe ori, întrebarea „unde joci?” vine ca un buldozer. Firește, de multe ori nici nu vine cu o intenție rea, omul care întreabă chiar e curios unde te poate vedea, dar e atât de greu să răspunzi și să explici că nu există o industrie cinematografică solidă care să asigure roluri tuturor celor care ies de pe băncile școlii de actorie. Nici măcar roluri foarte mici.
Ai simțit vreodată că trebuie să-ți compromiți imaginea personală pentru a te conforma așteptărilor industriei sau publicului? Povesteai în cadrul evenimentului pe care l-ai avut că ție îți plăcea să ai părul scurt, dar ți s-a spus că nu vei primi prea multe roluri așa și că ai avea mai mult succes dacă l-ai lăsa lung.
Da, în industria comercială dar și în școala propriu-zisă, am fost încurajată să-mi las părul lung. Chiar mi s-a spus că „ce Julietă am văzut eu cu părul scurt?”. M-am confruntat de multe ori cu această mentalitate de secol trecut că femeia ca să fie feminină trebuie să aibă părul lung sau să arate într-un anumit fel.
Pe de altă parte, publicul pentru mine este un termometru foarte bun, firește, în funcție de ce faci. Dacă ești un actor de teatru independent, nișat, te interesează acea plajă de public. Dacă ai mers pe zona de entertainment, te interesează o plajă mai largă. Dacă îți este foarte clar publicul căruia te adresezi și știi să observi ce trebuie în proiectul pe care îl ai, da, părerea publicului contează.
Dacă ne referim la breasla în sine, de cele mai multe ori vorbim de standarde duble. De exemplu, se vrea să ai un CV bogat, dar în același timp ești criticat dacă faci reclame. Adică se vrea să ai multe filme de autor. Dar stai puțin, că eu fac reclame tocmai pentru că nu fac filme, dar vreau un CV bogat. Este o industrie mult prea slabă și, chiar dacă aș face filme, câte aș putea face pe bandă rulantă ca să trăiesc doar din asta? La un moment dat tot vin noi generații de actori.
Și mie mi-ar fi plăcut ca opțiunile mele să corespundă cu criteriile mele estetice și intelectuale, dar nu se întâmplă asta. Aici apar standardele duble, după care publicul mai snob de teatru, care stă numai în scaune tapițate cu catifea și are bilete la tot ce înseamnă festival național de teatru, dar n-a fost curios măcar o dată ce înseamnă un teatru underground, mă judecă.
La un moment dat nici măcar nu mai ține de tine, pentru că orice ai face, pe cineva tot superi sau deranjezi. Dacă ar fi existat o industrie cinematografică bogată, mai multe proiecte teatrale, posturi în teatrele de stat și bugete adecvate, ar fi fost mult mai simplu pentru toată lumea și mult mai plauzibil dacă cineva m-ar fi judecat că joc în reclame. Dar faptul că eu nu am atât de des de lucru în zona care mi-ar plăcea mă face să-mi caut opțiuni. Dar asta nu înseamnă că nu-mi fac munca cu seriozitate și cu demnitate, cu bucurie și recunoștință.
Ai ajuns în punctul în care să-ți stabilești anumite limite profesionale și să refuzi proiecte? Care sunt principiile care te ghidează în alegerea rolurilor?
Da, am ajuns în punctul în care refuz proiecte. În cinematografie mi s-a întâmplat o singură dată să refuz un rol. Tocmai pentru că fac asta mai rar, vreau să mă asigur că proiectele de film se aliniază cu viziunea mea și cu anumite limite personale.
În teatru mi-a fost mult mai simplu să refuz. De exemplu, mi s-a oferit rolul Mona din „Steaua fără nume”, dar am jucat atâtea roluri de „Mone” încât nu mă mai interesează, chiar dacă mi s-a spus că aș fi perfectă. Da, știu, îmi stă superb într-o rochie cu spatele gol, dar nu mă mai încântă rolurile alese doar pe baza aspectului fizic. Am aproape 40 de ani și caut altceva. Poate doar dar dacă ar fi fost un regizor care ar face o Monă diferită.
În zona comercială, adică la reclame, am câteva „categoric nu”: nu fac publicitate pentru pariuri sportive, substanțe nocive sau orice are un impact negativ asupra oamenilor. De asemenea, nu accept proiecte când simt că ceva parcă scârție, chiar dacă nu pot spune exact ce. În rest, accept orice colaborare, atâta timp cât are un anumit tip de decență.
Ai mai povestit și că ai avut o perioadă depresivă în vița personală care și-a schimbat puțin mentalitatea. Dar în carieră, ai avut vreun rol care să-ți fi schimbat perspectiva asupra vieții sau care poate să fi avut vreun efect asupra imaginii tale?
Nu, nu am avut vreun rol care să mă fi afectat într-un mod negativ. Ba chiar au existat urmări pozitive. De exemplu, după ce am făcut seriale la PRO TV, au început să apară colaborări de promovare pe Instagram. Cred că aici m-am simțit puțin judecată și stingheră, inclusiv eu m-am autocriticat.
Nu mi se părea ok să fac bani pe Instagram, deși colaborările în sine erau în regulă și nici nu promovez produse în care nu cred. Acum am o colaborare cu un brand de lenjerie intimă pe care chiar îl port de ani și sunt colecționară de piese vintage de la ei. Practic, reclamele s-au mutat de pe sticlă pe Instagram, pentru că și bugetele brandurilor au scăzut.
Meseria de actor nu înseamnă întotdeauna să faci artă; se întâmplă mai rar decât am vrea. Da, este un craft, o meserie absolut superbă, dar nu vine întotdeauna la pachet cu artă. La acel class, de exemplu, mi se părea că, în contextul politic dement în care lumea ia foc, noi ar fi trebuit să discutăm altceva mai important. Mai ales că-l văzusem în sală și pe domnul Perjovski, nici nu-mi venea să pronunț cuvântul „artist” în raport cu ce fac eu, chiar dacă aceasta era tema discuției. Da, sunt actriță, dar asta nu înseamnă că fac artă și nu-mi asum asta. Sau, mai bine spus, am o meserie care este considerată artistică.
Legat de asta, se spune adesea că arta în sine ar trebui să aibă o misiune, la fel și cinematografia. Dacă ne referim la contextul acesta al sănătății mentale, crezi că poate schimba ceva arta sau un film bine făcut?
Sunt două discuții aici. Primul răspuns este că da, arta poate ajuta și modifica foarte mult condiția umană, condiția mentală și condiția emoțională a omului. Ne-a demonstrat-o pandemia. Cum ar fi fost să stăm două luni în casă fără filme, muzică sau fără cărți. Ni s-a demonstrat în aceste două luni cât de importantă este orice formă de artă.
A doua discuție este despre ce anume înseamnă film bine făcut sau piesă de teatru bine făcută. Pentru mine, un film sau o piesă bine făcută nu trebuie să fie neapărat un „film greu” sau cu o implicare socială majoră. Deși sunt importante, filmele care m-au scurtcircuitat cel mai mult au fost cele cu povești simple, umane, care expuneau o istorie mică a unor oameni. M-au marcat mai mult decât filmele considerate “„importante”. Am văzut chiar filme despre aproape nimic, care m-au emoționat profund, cum ar fi Parajanov — zero narativ, dar de o frumusețe cruntă. Poate că nu ajung la mase mari de oameni, dar pe mine mă ajută.
Adevărul e că ce-mi place mie s-ar putea să nu-ți placă ție, iar asta nu face un film mai puțin valoros. Un film premiat și apreciat de critici, de exemplu, poate să nu rezoneze cu bunicul meu, care avea un mod simplu de a înțelege lucrurile. La fel, unii oameni se uită la seriale fără morale complexe, dar care le fac bine, creând un sentiment de complicitate și apartenență în comunitate. Discuția despre „film bun-film prost” sau „muzică bună-muzică proastă” este mult prea amplă și subiectivă.
