CLIN D’OEIL | Coregraful COSMIN MANOLESCU: „Game of Life este o invitație de a privi corpul și mișcarea din unghiuri diferite”
Experienţa performativă Game of Life: experience for timeless sorrow and love, concepută de către reputatul coregraf şi designer experienţial Cosmin Manolescu şi dezvoltată creativ de acesta împreună cu Eva Danciu (dans), Lala Mișosniky (sound), Ioana Buraga & Alina Ușurelu (video) şi Marius Jurcă (obiect scenografic), va fi prezentată în premieră publicului bucureştean la Teatrul Masca în serile de 7 şi 27 iunie 2025, ca finalitate a două ateliere programate la Casa Eliad și Masca în perioada 1-7 iunie și, respectiv, 22 – 27 iunie.
Dat fiind faptul că participanţii devin ei înşişi perfomeri în acest demers participativ inedit, am căutat să aflăm mai multe detalii chiar de la COSMIN MANOLESCU, artist animat de credinţa că dansul contemporan poate schimba viaţa oamenilor în mod pozitiv şi a cărui spectacole aflate la granita performance-dans-instalaţie au fost prezentate pe mai multe continente în cei peste 30 de ani de activitate neîntreruptă în spaţiul artelor performative.
Cosmin, dată fiind sintagma experienţă performativă utilizată pentru a caracteriza acest nou proiect coregrafic al tău, la ce să se aştepte publicul, apropo şi de înscrierea la ateliere?
Game of Life: experience for timeless sorrow and love este pentru mine o invitație la reflecție asupra vieții pe care o trăim, care se construiește în timp real într-un univers în mișcare, sonor și vizual, alături de publicul larg care devine martor și actant în cadrul unei experiențe performative.
Este un format nou, care propune spectatorului o prezență implicată și participativă. Acesta este invitat, prin intermediul unei oglinzi pe care o primește la intrare, dar și prin prezența și locul pe care-l alege să-l ocupe în interiorul performance-ului, să-și imagineze propria narațiune, practic să-și construiască propriul său performance.
Spre deosebire de formulele deja existente de spectacol – unde publicul de dans are în general are un rol pasiv, în care doar privește – sau la happening – care este o improvizație în timp real fără repetiție -, în noul meu proiect coregrafic spectatorul este invitat să participe activ la construcția spectaculară. Prezența lui este importantă pentru mine și Eva Danciu, care vom fi ghizii acestei călătorii.
La nivel dramaturgic am introdus în ecuația performance-ului un zar inspirat din jocurile de societate de la School of Life (care-mi plac foarte mult), care va poate interveni în modul în care se construiește experiența serii.
În plus, vor exista și mici momente de mindfullness, făcute să ancoreze corpul în prezent. Sunt doar câteva reguli simple: spectatorul este liber să miște prin spațiu, să se așeze unde dorește sau să-și schimbe locul, să folosească oglinda ca mod de a privi experiența, să interacționeze cu propunerile noastre. Va fi deopotrivă liber să plece de la experiența noastră performativă când dorește și chiar să facă fotografii.
La final nu va fi loc de aplauze, pentru mine ele omoară spectacolul, emoția și conexiunea cu actul artistic.
Mai mult decât atât, pentru cei interesați să-și (re)descopere corpul și să danseze pot lua parte la procesul performance-ului prin intermediul unui atelier de dans contemporan, pe care-l îl conduc în conexiune cu fiecare reprezentație. În ultima zi a atelierului, participanții devin performeri, având astfel, sper, o experiență directă a procesului de creație.
De fapt, despre ce îşi propune să ne “vorbească” experienţa Game of Life şi cu ce tonalitate? Pentru că titlul ar putea fi interpretat în sens ludic… viaţa privită ca un joc, inclusiv cu părţile sale sobre sau triste.
Game of Life este o invitație de a privi corpul și mișcarea din unghiuri diferite. De a experimenta lucruri noi, de a pune întrebări sau de a vorbi de experiențe personale. Ideea de joc are legătură mai degrabă cu zarul aruncat de noi și spectatori, care în final va decide de la sine structura momentelor existente.
Vom avea 6 fațete ale zarului – Ochiul, Alb-negru, Color, Eva și Cosmin, Semnul întrebării. 6 momente de dans foarte diferite, cu întrebări dansante, oglinzi coregrafiate, dansuri cu umbrele sau flori, corpurile plecate în căutarea sufletelor, momente de spiritualitate sau iubire intensă – momente care se vor succeda aleatoriu creând de fiecare dată un alt tip de experiență.
Vor exista și momente performative mai ludice sau mai întunecate, vor fi momente de dans butoh, dar și momente de reflecție și lumină. Vom zapa însă continuu, ca în viața de zi cu zi, între plăcere și durere, iubire și moarte.
M-am bucurat să putem finaliza noul meu proiect coregrafic într-o rezidență de creație Corp & Spațiu la Cluj, oferită de OM Centru Coregrafic, unde am avut și avanpremiera la final de mai.
Ne vorbeşti de mişcare, nu de dans, dar experienţa Game of Life este coregrafiată. Unde se trasează linia între cele două forme de expresie corporală? De exemplu, a fost mai întâi ideea de atelier sau cea de act performativ?
Cred că am folosit cuvântul mișcare pentru că este unul foarte larg și mai accesibil publicului. Mișcarea corpului autentică și liberă este la baza dansului contemporan și cred că exprimă mai bine acest format hibrid între atelier-spectacol-instalație-experiență performativă. Există însă și momente de dans, coregrafiate și foarte articulate. La fel ca și momente de improvizație, care se vor naște din interacțiunea cu publicul.
Legat de formatul final, cred că a fost o continuare firească în parcursul meu creativ și coregrafic. La început a fost ideea de act performativ colectiv, iar atelierul a venit în ultima fază în 2025, propunând deschiderea performance-ului către publicul larg. Este, desigur, o provocare, încă nu știu foarte bine cum va funcționa. În construcția proiectului am trecut însă prin mai multe etape.
În prima fază de cercetare din 2024 în cadrul AREAL, împreună cu Alexandra Bălășoiu și Ema Alexandrescu am vrut chiar să dezvoltăm un joc de socializare prin dans sau o construcție coregrafică folosind fotografia.
Acum în final, Game of Life, stația finală a proiectului What’s Next, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, ajunge la public într-o altă formă, a unei instalații-experiențe performative, în care publicul este invitat să participe.
Dar cât de pregătit trebuie să fie un spectator-participant pentru a se bucura de Game of Life?
În primul rând spectatorul trebuie să uite de convențiile clasice de spectacol, unde vii și te așezi într-un scaun și rămâi acolo înțepenit până la final. Noi îi propunem un spațiu de libertate, să aibă curajul să se apropie de noi și să experimenteze noi situații și senzații. Este liber să își schimbe locul, poate să scrie ce simte în jurnalul nostru, să facă fotografii, să vorbească la telefon sau să plece dacă se plictisește sau apare o urgență.
Iar în final, personal m-aș bucura mult dacă spectatorii prezenți vor accepta invitația noastră și vor dansa cu noi. Însă nu este o condiție esențială, te poți bucura de experiența noastră și fără a te implica.
Dincolo de bucuria de a participa la experienţă, sentiment ce apare asociat momentului, căror nevoi interioare răspunde până la urmă un demers artistic precum Game of Life?
Acest tip nou de performativitate a apărut din dorința de a construi lucruri și experiențe colective, de a grava în noi un nou tip de emoție legată din întâlnirea cu corpul, spațiul și prezentul. A pornit cred dintr-o dorință de a avea o întâlnire reală și nu de suprafată. Într-o societate din ce în ce mai închisă, în care bullying-ul, violența și agresiunea verbală devin o normalitate, dansul poate fi o modalitate de comunicare și chiar de vindecare a unor traume personală sau colective, o încercare de a construi punți între inimile și sufletele noastre.
Petrecem mult prea mult în zona virtuală, pe social-media sau în discuții cu chatgpt, vizionând singuri filme pe platforme de streaming şi cred că avem nevoie de întâlniri noi și sincere cu oamenii, în care să putem vorbi despre lucrurile care ne dor sau ne lipsesc, fără însă a fi judecați pentru ceea ce suntem sau ne dorim să fim.
Ideal, în timp, mi-ar plăcea să putem construi o comunitate în care să ne putem întâlni pentru a dansa, vorbi, filozofa și purta discuții pe teme importante precum moartea, tabuurile, sexul sau dispariția celor dragi, prin dans. Este poate utopic, având în vedere clivajul la nivelul societății, dar și prăpastia din ce în ce mai mare între oameni din prezent.
Game of Life, la fel ca și retreat-urile mele în natură, încearcă să apropie oamenii într-o lume tot mai nebună și să ofere, poate, o mică speranță în viitor.
Dacă te raportezi la activitatea ta artistică în ansamblu, care au fost circumstanţele în care s-a nuanţat abordarea ta asupra mişcării şi dansului, în sensul creşterii preocupării pentru procesele participative?
În 2001, acum 24 de ani, în cadrul festivalului Periferic de la Iași, organizat de artistul Matei Bejenaru, am realizat un mini-performance, Private Show, de 15 minute, în care dansam pentru un singur spectator… care alegea muzica și costumul pentru mine.
Atunci am descoperit cât de intensă și puternică este apropierea de public, să îl pot vedea și simți direct. M-a fascinat această întâlnire directă în care am simțit apropierea reală a emoției, fricii, căldurii. A contat, cred, însă și dialogul de la finalul fiecărui dans, unde creasem un mic spațiu de discuție în care spectatorul putea pune întrebări sau vorbi despre ce se întâmplase.
Mă bucur să mă întorc la acest performance vechi într-un nou format, de data aceasta pentru un grup mic de spectatori, eveniment programat pe 13 iunie în Brașov, la Ars Anima, și pe 20 iunie la București, la Casa Eliad, în cadrul unui parteneriat dezvoltat cu AREAL pentru 2025, cu sprijinul ARCUB și al Primăriei Municipiului București.
Revenind însă la întrebare, mi-am dat seama în timp că între artiști și spectatori există uneori un zid. Că oamenii nu înțeleg întotdeauna ce se întâmplă pe scenă și că, uneori, este nevoie de mai multă informație, comunicare și chiar participare. Personal, cred că în momentul în care ne implicăm direct și participăm direct într-o experiență artistică ne apropiem diferit de propunere și poate o simțim mai aproape de noi.
Cred că procesele participative ne ajută să înțelegem mai bine lumea. De aceea recomand tuturor să meargă la sesiuni de dans liber și/sau mișcare sau la spectacole de tip teatru-labirint, senzorial și imersiv, pentru a vedea cu alți ochi lumea și a simți lucrurile diferit.
Cred că, după anii 2010, mi-am dat seama că scena de tip black-box este mult prea rece pentru mine. În timp mi-am mutat atenția și m-am apropiat mai mult de spectatori. Am început să-i invit alături de noi. Cum a fost cazul spectacolului Visa Game – realizat cu Pascal Allio în 2006 -, unde am invitat spectatorii să-și construiască singuri playlist-ul sonor pe baza unui CD-player pe care-l primeau la intrare.
Sau experiența foarte specială din Camera 1306, unde, împreună cu Catrinel Catană, dansam 6 ore într-o cameră de hotel sau [Fragil], în care publicul era invitat să contribuie la construcția dramaturgică și chiar să decidă începutul sau finalul spectacolului.
M-au ajutat cred foarte mult desigur și atelierele și explorările performative urbane pe care le-am realizat în ultimii ani la Genova, Brașov, Lisabona, Timișoara, București, dar și retreat-urile anuale cu wandering în natură organizate pe plajele de la Marea Neagră, insula Gavdos, Grecia sau, mai recent, rezervația naturală Vendicari din Sicilia.
Spune-mi mai multe despre aceste retreat-uri pe care le organizezi deja de aproape un deceniu. Ce te face să pendulezi între explorările din mediul urban şi cel natural? Care sunt nuanţele acestui balans existenţial din perspectiva coregrafului şi performerului?
Dansul meu, privit din perspectiva proiectelor pe care le-am realizat, este foarte mult despre libertate și despre corp, foarte mult despre inimă și un pic despre problemele vieții. Este un dans al întrebărilor și al fragilităților umane, un loc al întâlnirilor performative în care granițele se pierd din ce în ce mai mult.
Dansul meu, îmi place să cred este o continuă călătorie emoțională care îi face pe oameni să se (re)descopere și să-și testeze limitele.
În timp, pe când lucram la spectacolul [Fragil] si la proiectul-copac Dans-Wanderer am început să-mi dau seama că nu-mi sunt suficiente doar 2-3 ore pentru un atelier de dans contemporan sau pentru a avea o discuție sau o întâlnire reală cu cei interesați de universul dansului contemporan, așa că am început să mă gândesc la formate de călătorii/tabere de dans mai lungi, în care să putem petrece mai mult timp în compania dansului.
Primele asemenea ieşiri au fost în Portugalia și India, iar din 2018 am început să organizez anual un retreat în mijlocul naturii. În afară de acestea, odată la 2-3 ani, fac și o călătorie cu dans în Japonia pe urmele civilizației nipone și a cireșilor înfloriți.
De fapt, întâlnirea cu Japonia din 2012, datorată unei burse oferită de Saison Foundation din Tokyo, a modificat radical stilul meu de dans și m-a adus mai aproape de natură. Cred că în prezența naturii, a copacilor și a mării, în compania valurilor și a aerului curat, departe de civilizație și de stressul zilnic, relațiile sociale se modifică, iar experiența dansului devine una foarte intensă și unică.
Am dansat cu plăcere și bucurie pe plajele din Goa, la plaja Corbu – pe vremea când încă mai era salbatică -, pe plajele de Gavdos (unul din puținele locuri lipsite de turismul de masă din Grecia) sau, mai aproape de noi, la Krapetz, la Marea Neagră.
Anul trecut am fost să dansăm în rezervația naturală Vendicari din Sicilia, unde am stat la cort într-o grădină superbă de lămâi și migdali și am dansat la apusul soarelului sub păsările flamingo care se duceau să se culce. A fost foarte special.
Pe lângă programul de dans liber și autentic – în care dansăm cum simțim plecând de la teme propuse de mine sau de participanți -, meditațiile ghidate sau exercițiile simple de yoga de la răsăritul soarelui (pentru cine se trezește), programul este foarte divers. În general include sesiuni de slowness și dans-masaj la finalul zilei, sesiuni de improvizație dans-poezie, discuții libere pe marginea unor cărți sau subiecte propuse de participanți și, desigur, timp liber pentru plajă, bronzat și înotat, iar participanții pot veni și ei cu idei și propuneri.
În plus, uneori mai explorăm transferul de identitate – adică, pentru o zi, încercăm să trăim/dansăm în pielea unui coleg tras la sorți -, dansul și relația lui cu întunericul, explorăm universul dansului butoh, ne facem cadouri cu dans sau pur și simplu jucăm jocuri de societate de la School of Life, care-mi plac mult, sau explorăm formatul de călătorii emoționale, ce implică o experiență kinetică și somatică foarte specială în relație cu spațiul, natura și sunetul.
Fiecare retreat este însă diferit, iar participanții au un rol foarte creativ în modul în care acesta se derulează.
Anul acesta vom merge să dansăm la Sfântu-Gheorghe într-un WellDance Wandering Retreat, între 18 – 24 august, pe o plajă sălbatică, acolo unde Dunărea se varsă în Marea Neagră. Un alt lucru extrem de important este că fiecare retreat se finalizează cu un fel de party/performance pe care-l construim împreună. Unde refacem/redesenăm unele din piesele mele care nu se mai joacă.
Devenim cu toții, în egală măsură, public și performer, iar spectatorii ne sunt valurile, pietrele sau copacii, uneori chiar și oamenii care se nimeresc în zona. Iar la final mai facem și un foc de tabără și facem un partying la malul mării în așteptarea răsăritului soarelui. Ce poate fi mai frumos?
În toamna trecută, când Game of Life era doar un embrion de concept în cadrul AREAL, spuneai: „De ce oare ne grăbim? De ce oare nu ne dăm timp?… Uneori, simt că lipsește comunicarea între oameni. Și că nu-și dau timp suficient să-și trăiască viața și emoțiile”. Experienţele participative combat lipsa acesteia, dar nu trebuie, totuşi, să ofere un ţel comunicării?
Mă interesează din ce în ce mai mult modul în care ne întâlnim, comunicăm și experiența pe care o avem împreună. Dansul este în egală măsură un mod de comunicare, de a vorbi despre viață, unul din cele mai frumoase și puternice, însă eu nu cred că tot timpul trebuie să existe un scop şi că, uneori, este suficient să fii cu totul acolo, iar dacă reușești să aduci oamenii în prezent și să construiești un spațiu de siguranță, înconjurat de empatie și căldură umană, oamenii se pot deschide aducând la lumină lucruri întunecate din istoria lor sau avea chiar reacții extraordinare.
Așa cum a fost recent la avanpremiera Game of Life de la Cluj, când cineva din public a avut un moment de dans extatic, extraordinar și plin de poftă de viață.
În egală măsură, cred că timpul este un factor important pentru a reuși să construiești ceva important ca experiență umană și artistică. Simt că nu mai pot ține cursuri și ateliere cu durata a două ore, iar proiectele mele artistice – ca și retreat-urile de vara – iau uneori forme duraționale, cum a fost la Camera 1306, unde performam timp de 6 ore într-o cameră de hotel, sau la Simple Plăceri, când plecam într-o drumeție performativă de 4-5 ore la Cascada Urlătoarea.
Sunt însă conștient însă că oamenii au din ce în ce mai puțin timp la dispoziție pentru ei. Și că trăim într-o lume din ce în mai nebună, plină de războaie și tragedii, în care spațiul virtual înlocuiește viața reală, iar oamenii devin din ce în ce mai singuri și mai străini.
Modificările comportamentale sunt imense în raport cu stilul nostru de viață de acum 30 de ani. Dansul poate fi un antidot. Și cred sincer, așa cum spuneam acum ceva timp, că avem nevoie de proiecte culturale și coregrafice mai curajoase, atipice, care să readucă încrederea și să ofere poate un altfel de viitor. Cu oameni și pentru oameni.
Tot despre comunicare este vorba şi în What’s Next?, programul european pe care l-ai iniţiat anul trecut. În ce măsură Culture Utopias s-a dovedit a fi mai mult decât… o utopie?
Game of Life este, dintr-un anumit punct de vedere, o continuare artistică și personală a proiectului What’s Next, pe care l-am curatoriat și administrat în 2024 pentru România. Ideea de experiență imersivă și participativă poate fi un format utopic pentru scena românească – destul de închisă la interacțiune și participare -, însă, personal, sunt deschis provocărilor. Și cred în puterea artei participative de a schimba oamenii, mentalitățile și prejudecățile.
În egală măsură, cred în continuare în importanța rezidențelor artistice ca o formă de reflecție și dezvoltare a practicilor artistice și mi-aș dori ca munca mea în acest domeniu să continue. În același timp, nu pot să nu observ la mine că am obosit să tot bat la porțile finanțatorilor publici, anual, cu noi și noi proiecte “inovatoare” care să convingă evaluatorii că merită banii.
Poate vine timpul să-mi iau o pauză de la proiecte culturale și să mă apuc să fac altceva. Sau poate că a venit momentul să-mi iau un an sabatic și să plec într-o călătorie în jurul lumii. Întotdeauna m-a fascinat Jules Verne cu cărțile sale utopice. Că tot vorbind culture utopias.
Referindu-te la dansul contemporan românesc, spuneai la un moment dat că, în 1990 „nu exista comunicare între generaţii”. Cum stau lucrurile acum şi cât de diferit este Cosmin Manolescu din prezent faţă de cel de care părăsea Marginalii cu 30 de ani în urmă? Care sunt jaloanele care ţi-au marcat fundamental parcursul?
Cred că situația este un pic diferită față de anii 1990 la acest nivel. Atât eu cât și colegii mei de generație, ca să mă refer doar la echipa Marginalilor [Grupul Marginalii a fost fondat în 1992 de către dansatorii Irina Costea, Florin Fieroiu, Mihai Mihalcea şi Cosmin Manolescu – n.r.], am făcut și facem în continuare lucruri pentru noua generație, construind contexte și oferind resurse.
Dacă este să mă refer însă doar la AREAL, care este jalonul afectiv temporal care mi-a marcat existența cel mai apropiat de prezent, putem vedea că această construcție coregrafică colectivă, pe care am inițiat-o acum 5 ani, a fost de la început un amestec de artiști din generații diferite, cu stiluri și limbaje diferite, care, în timp, a creat conexiuni și noi proiecte coregrafice care îi aduc împreună.
Așa cum este, de exemplu, viitorul performance urban Emotional Soundwalk, pe care-l voi produce împreună cu AREAL și Goethe Institut, în parteneriat cu coregrafii germani Thusnelda Mercy și Pascal Meringhi (colegi de generație cu mine și foști dansatori ai companiei Pina Bausch), care vor lucra în această toamnă cu patru tineri dansatori și colegi. Dar și colaborările din interiorul programului C.R.E.S.C, condus de colegele mele Valentina De Piante, Alexandra Bălășoiu și Cristina Lilienfeld, unde se întâlnesc și colaborează artiști din generații diferite.
La nivelul creației mele artistice, am lucrat cu colegi de generație diferită. Cum a fost cazul performance-ului Camera 1306, unde am colaborat cu Catrinel Catană sau Cancer, Coregrafiat, unde am colaborat cu colega mea de la AREAL Cristina Lilienfeld.
În 2025, am demarat această colaborare artistică cu tânăra artista Eva Danciu pentru proiectul Game of Life şi, deși ne despart 27 de ani și avem poate moduri diferite de vedea dansul, facem împreună lucruri foarte faine. Cine are chef, poate să vadă pe Eva pe 7 sau 27 iunie la Teatrul Masca, va descoperi un artist complet și plin de viață. Care, daca va continua, cu siguranță va avea ceva de spus în viitor.
Un alt jalon important în existența mea a fost ARCUB. Acolo am produs o serie de proiecte importante ale tinerilor, dar și inițiat o serie de festivaluri internaționale importante cum au fost Zilele Dansului Contemporan Portughez (1997), British Dance Edition (1998) sau Centrul Inter/Național al Dansului Contemporan, un precursor al actualului CNDB, care a funcționat timp de 3 ani în clădirea din strada Batiștei.
Împreună cu echipa ARCUB am construit o serie de proiecte coregrafice care, în timp, au sprijinit dezvoltarea scenei dansului românesc. În plus, au fost alături de mine acum doi ani, când s-au implicat în realizarea spectacolului Cancer, Coregrafiat, pe care l-au co-produs și găzduit.
Mă bucură foarte mult că, după pierderea spațiului AREAL la final de 2024, echipa ARCUB și Mihaela Păun au sărit în sprijinul nostru, oferindu-ne spații de repetiții la Casa Eliad, o foarte frumoasă casă boierească din secolul XIX. Unde, repet, voi prezenta pe 20 iunie piesa Private Show, într-un format modificat după 25 de ani de la primul meu performance.
Desigur, un alt jalon important a fost colaborarea mea cu Ştefania Ferchedău, cu care am realizat două proiecte europene, două producții coregrafice și împreună cu care am curatoriat activitatea spațiului ZONAD de lângă Piața Matache. Timp de aproape 3 ani, acolo am creat spectacolul [Fragil], spectacol HI BYE – în colaborare cu artista Gabriela Maiorino din Amsterdam -, am dezvoltat programul european E-MOTIONAL, precum și un proiect de cercetare cu Japonia.
Tot la ZONAD am demarat primele mele formate de ateliere experimentale despre fragilitate cu explorări urbane şi, împreună cu Ștefania și Raluca Iacob, am construit Coaliția Sectorului Cultural Independent, o structură informală care, timp de cinci ani, a realizat o serie de acțiuni de lobby pentru sectorul cultural independent și a lăsat o Cartă pentru Cultura Vie.
Poate lucrul cel mai pozitiv în situația asta complicată și dificilă a dansului și a scenei independente din România este însă faptul că există o tânără generație de artiști foarte dotați. Este un lucru pozitiv, dar să nu uităm că scena coregrafică este în continuare foarte fragilă și marginalizată, lipsită de resurse umane și financiare, iar tot ce s-a construit în 30 de ani se poate dărâma din păcate foarte rapid.
Însă, indiferent de prezentul complicat pe care-l trăim din toate punctele de vedere, eu voi continuă să dezvolt proiecte utopice, pentru că dansul este, în esență, o formă extraordinară de energie și libertate. De care avem cu toții nevoie, pentru a merge mai departe.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto: Mihai Benea
