CRISTINA LILIENFELD: “O minte deschisă deschide corpurile”
Premiera spectacolului Eighty Five Percent Of What You Remember, creat de coregrafa şi dansatoarea CRISTINA LILIENFELD va încheia pe 16 noiembrie de la ora 19:00 Stagiunea CORP, proiectul online organizat de colectivul de artişti AREAL, printre a cărui co-fondatori se numără.
Nu este singura premieră din această lună a Cristinei Lilienfeld (membru din 2015 al Asociaţiei Pentru Teatru şi Carte – PETEC), deoarece în prima sa parte a performat în ALIENATION or the Desire for Intimacy, demers artistic remarcabil conceput de coregraful Benno Voorham.
Pentru iubitorii dansului contemporan care au ratat performance-ul duraţional de la MARe sau transmisia de la unteatru, pe 18 noiembrie de la ora 20:00 va avea loc lansarea online a documentarului Close Enough, care adună esenţa acestei explorări dedicate trecerii dintre două stări, alienarea şi intimitatea, prin intermediul dorinţei.
De la ALIENATION am plecat în dialog, mai ales că a fost primul care s-a consumat, în ordine cronologică.
ALIENATION, foto: Grigore Popescu Ghergani – AGERPRES FOTO
Cristina, pentru cei interesați să vizioneze filmul Close Enough, câteva cuvinte despre conceptul şi anvergura proiectului ar fi, cred eu, binevenite.
Alienation or the Desire for Intimacy este un spectacol care se naște în urma a 40 de zile de repetiții intensive alături de coregraful suedez-olandez Benno Voorham și de colegele mele Smaranda Găbudeanu și Simona Baciu. Acest proiect s-a materializat într-o serie de evenimente diferite, pentru că pandemia și restricțiile aferente ne-au obligat să devenim extrem de creativi și adaptabili.
Astfel, am avut la MARe un performance durațional cu scene din spectacol – singurul eveniment cu public, de altfel -, premiera de la Unteatru a fost transmisă prin live streaming pe paginile Asociației PETEC și Lava Dans, producătorii spectacolului, dar și pe paginile partenerilor: Echo Echo Dance Company, Unteatru, MARe, Rezidență BRD Scena9, CorPoetica Italia, Move2Collective Serbia, Ruban Produktion Ucraina, PIAR Ghana, CNDB.
Apoi, pe 18 noiembrie vom prezenta 3 filme de dans filmate la Rezidența BRD Scena9 (create de Benno Voorham și Răzvan Bumbeș), documentarul proiectului, tot procesul nostru de lucru fiind documentat timp de o lună de Cătălin Munteanu, și un film creat de partenerii noștri din Irlanda de Nord – Echo Echo Dance Company – intitulat Connection. În Alienation or the Desire for Intimacy am cercetat, discutat, scris și încorporat cât de profund am putut ceea ce înțelegem noi prin alienare, dorința sau intimitate.
Este unul dintre cele mai vizuale spectacole în care am dansat. Abundă de imagini video, muzică absolut superbă și foarte susținătoare în procesul nostru, compusă de Andrei Petrache, și foarte multă mișcare. Sunt mândră că fac parte din echipa acestui proiect.
ALIENATION, foto: Cristina Matei
Intimitate, alienare, dorință. Pe drumul de la idee până la materializare, datorită pandemiei, presupun că fiecare cuvânt și-a nuanțat sensul. Cum e diferit performance-ul de acum față de ideea de plecare?
Când Benno ne-a propus acest subiect în vara lui 2019, nu puteam bănui ce va aduce această pandemie și cât de relevant va fi acest subiect. Pe parcurs am realizat legătura și cât de familiar mi-a devenit conceptul, în special de-a lungul celor două luni de carantină, în care m-am dezobișnuit de tot ceea ce reprezenta un comportament obișnuit pentru mine până atunci: îmbrățișările, plimbările fără scop, jam session-urile de Contact Improvisation, vizitele la familia mea etc. Odată cu luna octombrie am început alături de Benno un proces de lucru foarte intens a câte 7 ore pe zi, timp în care am analizat cele 3 concepte, alienare, dorință și intimitate, prin toate mijloacele de care am dispus. Am scris mult, am dansat și am improvizat și mai mult, am experimentat cu video și cum poate fi el integrat cât mai organic în mișcare în așa fel încât să sporească efectul produs de mișcare și să nu îl eclipseze, cum de multe ori se întâmplă în spectacole. Am avut un dialog continuu, atât cu Benno cât și cu echipa extinsă alcătuită din oameni incredibil de talentați și implicați: Andrei Petrache – muzică, Răzvan Bumbeș – video, Cătălin Munteanu – documentare, Bogdan Gheorghiu – light design, Monica Bumbeș – coordonare PR, Talida Păcurar – social media și Oana Băluță – grafică. Ce m-a surprins la final este că au ieșit din mine aspecte ale dorinței – căci rolul meu acesta a fost – pe care nu le-am discutat explicit cu Benno și care și-au găsit locul în spectacol fără că eu să fiu conștientă de existența lor. A fost un proces într-adevăr foarte intens și interesant și sunt recunoscătoare că am putut să trăim așa ceva în aceste vremuri aproape imposibile.
Poate deveni însă intimitatea alienantă dacă este alimentată de context?
Nu știu sigur dacă înțeleg bine întrebarea, însă ce cred este că intimitatea cu celălalt poate deveni copleșitoare atunci când nu putem, din diferite motive, sau nu știm cum să ne respectăm propriile limite. Atunci când nu putem să ne luăm spațiul personal (pentru a trăi intimitatea cu noi înșine), intimitatea în cuplu sau în relații sociale poate deveni apăsătoare. Lucru care s-a întâmplat cu multe cupluri, din ce am constatat, în perioada de carantină. Consider că intimitatea trăită cu cineva din exterior trebuie să fie întotdeauna o alegere personală a amândurora și că doar în acest fel își poate atinge scopul și anume de a ne lasă vulnerabili în fața cuiva, de ne putea lasă susținuți sau iubiți.
De la Alienation trecem la Eighty Five Percent Of What You Remember. Chiar ai câteva săptămâni foarte pline.
Este, într-adevăr, o perioadă cu totul specială pentru mine, în care ideile se concurează în mintea mea, mușchii încearcă cu greu să facă față repetițiilor și în care îmi redescopăr treptat motivația de a dansa.
Eight Five Percent Of What To Remember, Foto: Mircea Albuțiu
Spectacolul tău, Eighty Five Percent Of What You Remember, se va transmite în premieră, într-o versiune filmată special pentru această perioadă. Care este istoria lui?
Eighty Five Percent Of What You Remember este un solo pe care l-am început anul trecut în cadrul rezidențelor Reedans organizate de Centrul Național al Dansului București la Fabrica de Pensule din Cluj, chiar înainte să se închidă, ceea ce m-a făcut să mă simt norocoasă. Premiera ar fi trebuit să aibă loc în primăvara acestui an, însă pandemia a schimbat planurile, amânând-o până pe 16 noiembrie în mediul online în cadrul stagiunii CORP a colectivului AREAL, din care fac parte. Pentru mine lucrul la acest solo a reprezentat un proces foarte drag de întoarcere către interior și nevoile mele ascunse și, ca de obicei în astfel de cazuri, și-au făcut simțite prezența în piesă emoții și gânduri de care nici nu eram conștientă. Pur și simplu au apărut și nu am putut decât să le observ că un martor și să-mi folosesc toate aptitudinile conștiente pentru a ordona și a da sens materialului creat. Punctul inițial a fost despre cum pot crea pentru public o experiență senzorială. Despre cum publicul, în timp ce se lasă absorbit, poate să devină conștient de felul în care se uită la o piesă de dans, ce preconcepții are, ce așteptări, să fac vizibil pentru fiecare în parte propriul fir narativ intern. Treptat, am ajuns să creez un “spectacol în spectacol”, adică o parte în care exprim propriul meu conținut psihologic într-un mod destul de abstract, atât cât să fac loc interpretărilor publicului, și o parte în care publicul devine activ și își analizează propriul proces psihologic. Astfel, spectacolul devine propriul proces emoțional și cognitiv al publicului.
Dată fiind natura personală a demersului artistic, ai lucrat solo sau te-ai bazat totuşi pe o echipă?
“Eighty Five Percent Of What You Remember” este un spectacol cu foarte puțină producție în spate (însă cu multă muncă) și făcut alături de prieteni artiști pe care îi respect foarte mult: muzică de Marian Citu, costum de Antoaneta Tică și light design de Alexandros Raptis. De asemenea, alături de mine de la începutul procesului până în prezent a fost partenerul meu, Cristian Iordache, căruia îi sunt foarte recunoscătoare pentru sfaturi, feedback-uri și cercetări asupra felului în care a mai fost abordată tema în trecut, cercetări care s-au orientat către sfera tehnologiei. Tehnologia nu și-a mai găsit locul până la urmă în spectacol pentru că am rămas la o varianta mai clasică și mai intimă, de scrisoare pe hârtie adresată publicului, însă teritoriile în care am ajuns în timpul cercetării (ex: cască neuronală care măsoară undele cerebrale) au fost extrem de utile procesului.
Cristina Lilienfeld, FOTO Răzvan Bumbeș
Apropo de tehnologie, de mediu și de percepție. În ce măsură interpunerea unui ecran între actul de dans și public poate deveni un asset pentru perceperea spectacolului în raport cu experiența live?
Asta rămâne de văzut și pentru noi. Spectacolul pe care l-am creat se dorește a fi foarte intim, a facilita o întâlnire a publicului cu propriile conținuturi psihologice, lucru care nu pare ușor de obținut în absența prezenței reale în sala de spectacol. Ce ne dorim însă este să fim cât mai aproape de această experiență și să dăm oamenilor chiar ocazia să scrie în acea scrisoare care le este adresată chiar dacă nu este o scrisoare de hârtie. Ne dorim ca prin felul în care vom face filmarea să păstrăm calitatea și conexiunea din sală. Cred că un aspect bun poate fi faptul că filmarea poate fi vizionată în intimitatea propriei case, acolo unde ca public, te poți relaxa mai mult și poate îți permiți o mai mare vulnerabilitate. Adevărul este, însă că, fiind premieră, este un experiment și pentru noi.
Asocierea cu expresia artistică a unei acțiuni raționale precum cea ‘a analiza’ un proces poate părea ciudată pentru cineva nefamiliarizat cu dansul contemporan. Cum trebuie privit dansul contemporan de un spectator obișnuit să judece în termenii simpli ‘îmi/nu îmi place’?
Analiza la care invit eu în solo nu este cea a criticului de dans, în nici un caz. Când mă gândesc la analiză / cercetare mă gândesc de fapt la un focus care se orientează către aspecte care țin de propriul interior sau de aspecte care se referă la ce poate transmite mișcarea dincolo de un sens narativ. Eu cred că dansul poate fi înțeles mult mai bine dacă îl privim folosindu-ne acei neuroni-oglindă despre care s-a tot scris în neuroștiința care se conectează foarte ușor la un soi de empatie kinestezică. De asemenea, odată ce ne mutăm focusul pe “cum mă atinge pe mine această formă / mișcare / ființă pe care o văd”, renunțând la a mai caută sensuri narative, cred că procesul de a ne bucură cu adevărat de un spectacol de dans curge mai lin. Până la urmă și acel “îmi place sau nu îmi place” are la bază un motiv și cred că atunci când el devine conștient putem privi actul artistic mai în profunzime, putem face alegeri și ne putem îmbogăți când suntem în rolul de public. Cu alte cuvinte, o minte deschisă deschide corpurile și face experiența unui spectacol de dans mult mai valoroasă, cred eu, iar pentru a deschide mintea este nevoie de acel focus despre care povesteam la început, acea autoanaliză. Nu în ultimul rând, publicul trebuie sa aibă încredere în propriul instinct atunci când se află în fața unui spectacol de dans, fără a se gândi constant dacă “a înțeles ceea ce trebuia.”
Luna ar fi trebuit să se încheie pentru tine cu revizitarea spectacolului Nu toți sunt eroi, doar că festivalul Caleido s-a amânat pentru anul viitor. Spune-mi totuşi de ce, împreună cu Smaranda Găbudeanu, ați ales acest spectacol pentru a-l readuce în atenția publicului?
În primul rând aș vrea să spun că nu a fost alegerea noastră, ci a celor de la Caleido, pentru că am participat, ca multe alte trupe, la o selecție și din mai multe spectacole propuse acesta s-a potrivit cel mai bine cu viziunea și cu tematica acestui an. În al doilea rând, o mare suferință a noastră este faptul că spectacolele, odată lansate, rămân de multe ori nejucate din lipsa unui context adecvat – CNDB, singurul spațiu de stat dedicat dansului contemporan, are resurse limitate – și de aceea încercăm să le oferim o șansă de a supraviețui aplicând de fiecare dată când se ivește un context. Astfel, în ultimii 3-4 ani am reușit să mergem cu “Nu toți sunt eroi” la Oradea (Infinity Dance Festival), Brașov (Perform(d)ance Festival) și Craiova (11PLUS1) și ne-am bucurat tare mult că am fost invitate în festivalul Caleido. Nu toți sunt eroi a fost creat în 2014 împreună cu Smaranda Găbudeanu și suntem foarte bucuroase că avem șansa să revitalizăm acest spectacol care la momentul creației lui a însemnat foarte mult noi. A putea spune în sfârșit povestea bunicilor noștri cu asumare, cu toate lucrurile pe care în trecut am fost prea intimidate sau rușinate să le enunțăm, a reprezentat un pas foarte important, atât la nivel personal, cât și artistic. Pentru noi a fost foarte important să încercăm să ne conectăm fizic la experiențele bunicilor noștri, să lăsăm poveștile să ne coboare în corpuri și să ne conectăm la moștenirea pe care am primit-o de la ei. Ceea ce spunem noi de multe ori când suntem întrebate despre acest spectacol este că am lucrat cu întregirea la nivel personal și cu asumarea rădăcinilor, ceea ce consider că este încă valabil. Totodată, a fost o experiență foarte interesantă din punct de vedere al tehnicilor cu care am lucrat în spectacol, de la dans contemporan la text, la lucrul cu marionete și obiecte în aşa fel încât cu fiecare nou moment al piesei se creează o imagine de sine stătătoare. Văzut în ansamblu se creează senzaţia de caleidoscop care te poartă printr-o multitudine de stări şi deschide noi perspective, ceea ce pentru noi a fost foarte satisfăcător din punct de vedere artistic.
Nu toți sunt eroi, FOTO Orsolya Balint
Avem nevoie să ne revalorizăm trecutul ‘obiectiv’, ne poate oferi soluții emoționale la criza prezentă și la consecințele sale în plan individual?
Sincer, nu cred că încercăm să oferim soluții. Ce încercăm să oferim sunt contexte de reflexie care pot fi utile pentru o mai bună înțelegere a contextului prezent. În Nu toți sunt eroi spunem două povești care, prin suprapunere, evidențiază strategii diferite de a face față regimurilor totalitare indiferent de culoarea acestora. Genul acesta de propunere cred că poate oferi un spațiu de analiză în care se pot naște la nivel individual răspunsuri personale. Însă nu încercăm să sugerăm că am avea vreo soluție, pentru că realitatea are mult mai multe fațete decât își poate un spectacol imagina.
O ultimă întrebare. Activitatea ta în cadrul PETEC este deja una intensă de ani buni însă anul acesta te-ai implicat și în demersul AREAL în calitate de co-fondator. Era nevoie de un nou colectiv artistic?
Se cere nevoia unui nou colectiv pentru că în dansul contemporan am stat foarte multă vreme într-un individualism care nu a dus la dezvoltarea mediului nostru. Încercăm fiecare artist sau organizație să supraviețuim pe cont propriu, subfinanțați și fără infrastructură, în precaritate, de la un AFCN la următorul. Ce încercăm să facem cu AREAL este o schimbare de paradigmă în felul în care am colaborat până acum, să lucrăm împreună, deși poate că uneori avem estetici și interese diferite, să ne focusăm pe nevoile comune și să încercăm să readucem dansul către public. Mie, personal, îmi aduce o senzație de susținere și de speranță, pe care nu am mai avut-o în ultimii ani și, deși este greu, învățăm treptat să funcționăm împreună. Negocierea este cheia oricărui parteneriat și asta facem în AREAL în mod constant. Ce pot spune este că mă bucur că AREAL mi-a readus speranța într-un viitor mai bun pentru dansul contemporan românesc. Spațiul AREAL se va deschide și fizic atunci când criză sanitară se va diminua. Până atunci, vom continua să funcționăm ca un colectiv.
Cristina Lilienfeld, FOTO Dragoș Mărgineanu
- Interviu de Ioan Big | CLIN D’OEIL
