Făcând abstracţie de “The Shadow Riders” din 1982, conceput ca o producţie de televiziune nepretenţioasă la comanda CBS, “The Last Hard Men” reprezintă ultimul Western destinat marilor ecrane semnat de către experimentatul regizor Andrew V. McLaglen (“The Undefeated”, “Chisum”), care debutase în 1956 cu “Gun the Way Down”, avea să treacă anii ’60 prin serialele de gen de pe TV (“Gunslinger”, “Rawhide”, “Have Gun – Will Travel”, “Gunsmoke”), pentru ca, spre finele acestora, să ne lase moştenire câteva Western-uri interesante, dintre care unele ajunse acum în pragul uitării, precum “Shenandoah” (1965), cu James Stewart, “One More Train to Rob” (1971), cu George Peppard, sau “Something Big” (1971), cu Dean Martin şi Brian Keith.
Cu toate că este departe de a fi o capodoperă, “The Last Hard Men” nu poate fi trecut cu vederea datorită a unei sume de aspecte realmente interesante, dar prefer să las introducerea pe seama lui Drew Martin, care scria pe blogul său în iulie 2015:
“Every great western needs a great title. Something bold and solid. A title that can stand alone, and stand out. It speaks for itself. It tells you what the film is about, yet never spoils a single scene. One such film is from 1976. A gritty western full of dusty streets, bad men, and gun play. It’s got a simple story anyone can follow. A tale of good and evil. A tale of revenge. Our stars our both aging, but they need to be to fit the plot.
Plus they both deliver with outstanding performances. As the times are changing and the west is becoming less wild, we have two men left standing. On the side of good is ex-lawman Sam Burgade, played by Charlton Heston. Wearing the black hat is his nemesis. The out for revenge Zach Provo, played by James Coburn in a stunning performance. These two are in every regard, «The Last Hard Men»”.
Admit că nu sunt întru totul de acord cu Martin, dar, cu speranţa că v-am captat atenţia, mergem mai departe.
Evadarea deţinuţilor care muncesc la calea ferată în deşertul Sonora din Arizona prin asasinarea paznicilor ne dau o primă indicaţie apropo de half-breed-ul (jumătate alb şi jumătate Navajo) Zach Provo: este un lider înăscut, de un pragmatism şi cinism extrem.
“We get rid of the sheep and we keep the goats”, îi spune acesta prietenului Cesar Menendez, alături de care a fost încarcerat în Yuma încă din secolul trecut (acţiunea se petrece în 1909), referindu-se la modul de selectare al companionilor de călătorie prin peisajul arid, în tentativa de a scăpa de potere şi de şerifii din teritoriu, a căror număr total nu ne surprinde… şapte. “The things I think up here, I think maybe two to three minutes ahead of you. And that’s what counts”.
Provo are o destinaţie clară, Tucson, şi un obiectiv precis pentru îndeplinirea căruia vrea să se asigure, chiar şi apelând la forţă sau promisiuni deşarte, de sprijinul acoliţilor săi: răzbunarea pe Sam Burgade, fost Arizona Ranger care nu doar că l-a împuşcat şi l-a băgat la răcoare după ce l-a vânat mai bine de zece ani, dar este responsabil şi de moartea soţiei sale… sau, cel puţin, asta e în mintea lui.
La aflarea veştii despre evadare, îngrijorarea lui Sam – acum, un cetăţean respectabil în costum, cu ochelari de citit pe nas şi favoriţi tunşi îngrijit – este disipată pentru moment de junele şerif Nye, interpretat de Michael Parks (actor veteran, revenit în atenţia publicului în ultimii ani de viaţă datorită lui Quentin Tarantino), care îl asigură nonşalant că totul e sub control într-o societate modernă în care există automobile, telegraf, telefon, ba poate, în curând, chiar şi maşini zburătoare.
Pe Burgade (“I ain’t dead, I’m retired.”) îl doare în cot de progres şi raţionează ‘pe stil vechi’, punându-se logic în pielea şi mintea oponentului care va mărşălui mai întâi prin apă pentru a-şi pierde mirosul detectabil de către câinii poterelor, iar apoi va lua primul tren… ce urmează să ajungă în staţie în 15 minute! Prezumţie corectă, doar că evadaţii au sărit din tren înainte ca acesta să ajungă în gară şi s-au refugiat la o fermă din care îşi procură cai. “All a man need is a horse and a silver dollar”.
Conştient că Provo vine să se răzbune şi că oamenii legii de la începutul secolului XX nu mai au experienţa de a face faţă unui asemenea gen de criminali vetuşti, Burgade îşi curăţă arsenalul personal şi îi întinde capcana transportului de aur programat să ajungă în oraş, al cărui depozitare în seif va fi supervizată chiar de el.
Eşecul este total, fiindcă planul evadatului este de cu totul altă natură… îi răpeşte fiica, pe Susan (Barbara Hershey), determinand părintele (Charlton Heston, despre care trebuie să ne reamintim că avea încă din 1960 un Oscar câştigat pentru “Ben-Hur” şi o stea pe Walk of Fame) să renunţe la scliviseala de pensionar urban, să încalece cu armele în bandulieră şi să plece în munţi pe urmele bandei aflată în drum spre Rezervaţia Castle Butte.
Pe parcurs, inevitabil, gaşca se împuţinează, datorită unor incidente care spun multe despre caracterul membrilor săi şi mă limitez doar la un singur exemplu. “You call that Mexican pig a woman?” întreabă ingenuu Lee Roy/Robert Donner (“El Dorado”, “Bite the Bullet”), atunci când Gant/John Quade (actor prezent constant în filmele cu Clint Eastwood, începând cu “High Plains Drifter” din 1973) hărţuieşte femeia gravidă în magazin sub privirile dezaprobatoare ale lui Provo, a hispanicului Menendez şi afroamericanului Weed. Rezultatul acestei remarci misogine şi rasiste? Este înjunghiat mortal, fără avertisment sau ezitare, de către proprii camarazi.
Asta nu-i va descuraja însă pe ceilalţi să încerce ulterior să o violeze pe Susan în absenţa liderilor plecaţi să dezgroape aurul promis de ei drept recompensă pentru asistenţa oferită pentru răpirea tinerei. Din păcate, în ciuda celor scrise până aici, după o primă parte care mixează suficiente componente încât să anunţe un Western atractiv, al cărui acţiune să crească gradual în intensitate, “The Last Hard Men” îşi pierde brusc suflul odată cu începerea urmăririi prin pustietate în baza urmelor lăsate de cai, dobândind o liniaritate pe alocuri plictisitoare… asta când nu suferă de aritmie.
Până la urmă, totul se reduce la un bătrân disperat care vrea să îşi salveze fata oferindu-şi propria viaţă la schimb, ce călăreşte lent alături de un greenhorn agricultor cu figură imberbă (Christopher Mitchum, băiatul legendarului Robert Mitchum, pe care l-aţi mai putut vedea în “Rio Lobo” şi “Big Jake”), pe urma puşcăriaşilor.
În ansamblu, totul se reduce la un previzibil joc de-a şoarecele şi pisica, atâta vreme cât Zach Provo (James Coburn – “The Magnificient Seven”, “Duck, You Sucker”, “Pat Garett & Billy the Kid”) vrea să fie găsit pentru a se răzbuna, iar Burgade este obligat să îl găsească de dragul progeniturii.
Mai mult, prin tentativa nereuşită de a trece filmul în registrul dramatic minimalist, scenaristul de mâna a doua Guerdon Trueblood – o ‘beizadea’ eşuatăla Hollywood a cărui bunic a fost fondatorul U.S. Air Force – duce în neant orice speranţă de tensiune sau suspans prin amplele discursuri ale protagoniştilor, în care aceştia explică în detaliu celor din jur, deci şi spectatorilor, ce intenţionează să facă în continuare.
Păcat de cartea lui Brian ‘Death Wish’ Garfield, “Gun Down”, publicată în 1971, care a reprezentat sursa originală de inspiraţie, mult mai bine echilibrată şi, mai important, concepută ca fundament narativ diferit decât cel al unui Western pur-sânge (aşa cum a fost incorect marketat filmul, chipurile, ca o realizare în tradiţia clasicelor “High Noon” şi “Shane”).
Diferenţa majoră dintre cele două produse artistice, carte şi film, se face îndeobşte la nivelul scenariului. Dacă privim “The Last Hard Men” conform pozitionarii sale, ca pe un Western tradiţional care spune o simplă poveste de răzbunare, lucrurile nu sunt OK, pentru că întrebările se acumulează inevitabil pe tot parcursul vizionării. De ce avea nevoie Provo de o gaşcă de derbedei greu de controlat ca să ucidă un singur om, mai ales că era însoţit de prietenul său, criminalul Menendez?
Care este raţiunea diversiunii alambicate create de Burgade prin manipularea opiniei publice apropo de transportul aurului când ştia că ameninţarea are o cauză pur emoţională şi că, atâta vreme cât locuieşte în oraş, este mai bine protejat în comunitate decât în preria de care s-a dezobişnuit? De unde nevoia amerindianului de a ceda din agoniseala ascunsă cu mulţi ani în urmă (săculeţul plin de Golden Eagle, monezi aflate oficial în circulaţie între 1795 şi 1933)? Cred că problema fundamentală stă în spatele acestui val de smoke & mirrors, mai exact în interpretarea simplistă a textului-sursă sau, poate, a simplificării sale voite într-un mod inacceptabil.
Unul dintre semnele izolate şi frustrante că am fi putut beneficia de o potenţială Psycho-Dramă în context Western de o reală valoare îl avem doar spre final, prin mizanscena concepută cu sadism de Provo (“Take her!”) în care hăituirea femeii în slow-motion de către bandiţi, în văzul tatălui aflat la o distanţă la care nu poate interveni, aminteşte în mod straniu de capodopera distopică “Portocala mecanică” din 1971, al lui Stanley Kubrick.
Richard Eder a mers chiar mult mai departe cu interpretarea, scriind în New York Times că:
“‘The Last Hard Men’ is not just a horse opera; it’s practically Tristan and Isolde. Only the love-death relation isn’t between a man and a woman but between a retired lawman and a half-breed Navajo who is obsessed with the notion of killing him. The obsession isn’t plain old-fashioned hatred. It is decked out with psychological curlicues. The Navajo cannot simply kill the lawman but has to kill him slowly so as not to lose him all at once.”,
dar şi el este de părere că, în ciuda puseurilor anarhice de violenţă acută, aproape de Gore, ultima parte a filmului induce periodic o stare de… somnolenţă.
Mai mult, deşi pe generic apare numele talentatului oscarizatului compozitor Jerry Goldsmith, muzica nu are nimic original, întrucât acesta a fost chemat în ultimul moment – după concedierea lui Leonard Rosenman, contractat iniţial pentru OST, şi rejectarea completă a compoziţiilor sale – şi a umplut la repezeală spaţiul sonor cu teme pe care le compusese anterior pentru alte Western-uri (“Rio Conchos”, “Stagecoach” şi “100 Rifles”), plus ceva din filmul de război “Morituri” (1965).
Nu am nimic împotriva regizorului, deoarece se vede clar că a fost nevoit să lucreze cu ‘materialul clientului’, iar rezultatul vizual este, incontestabil, peste media genului, dar asta nu e suficient pentru a-l scoate din plutonul Western-urilor care, per total, te lasă cu impresia sâcâitoare că… s-ar fi putut mult mai bine.
