Fragment în exclusivitate din cartea Insulele fermecate: Călătorii prin mituri și magie, dragoste și pierdere, Laura Coffey
Citind o ediție a „Odiseei” lui Homer, scriitoarea de jurnale de călătorie Laura Coffey se hotărăște să calce pe urmele lui Ulise și părăsește Londra cu scopul de a descoperi locurile fermecătoare în care geografia și mitologia se intersectează, ajungând astfel să descopere puterea vindecătoare a naturii, a călătoriilor, a înotului în ape reci, a drumețiilor lungi pe munți și a cerurilor strălucitoare, pline de stele.
Timp de șase luni, Laura va evada din lumea ei mică și apăsătoare și va călători prin arhipelaguri și insule mediteraneene mistice, considerate locuri ale periplului epic al lui Odiseu. La finalul acestui periplu, scriitoarea decide să surprindă în scris aventura sa și astfel ia naștere Insulele fermecate: Călătorii prin mituri și magie, dragoste și pierdere, carte recent apărută la editura ap! (ACT și Politon).
Insulele fermecate: Călătorii prin mituri și magie, dragoste și pierdere vorbește despre banalul care devine extraordinar și despre modul în care putem alege de fiecare dată în viață să transformăm o pierdere într-un câștig.
Cartea spune povestea Laurei Coffey, pe care pandemia de Covid 19 a prins-o pe picior greșit. Cu o relație de dragoste care tocmai se încheiase și fără job, lockdown-ul ar fi fost mult prea greu de suportat pentru ea dacă ar fi rămas închisă singură în garsoniera ei micuță din Londra. Prin urmare, alege să călătorească, evadând dintr-un scenariu trist și apăsător. Laura alege, astfel, să își înfrângă propriile limite și să își acorde timp de calitate, pe care să îl folosească și ca să se împace cu ideea bolii tatălui ei.
Iar odată pornită la drum, se va metamorfoza într-o nouă Laura: mai profundă, mai matură, mai sigură pe ea, pregătită să își trăiască viața după alte coordonate… Așa cum, de altfel, odiseea l-a transformat pe Ulise într-un om smerit, mai înțelept și mai bun…
„Trăim înăuntrul poveștii noastre, țesându-ne propriile mitologii, fiecare viață fiind propriul poem epic cu monștri din adâncuri și zei vicleni, dragoste și trădare și călătorii departe de casă. Tristețile acestei lumi și frumusețile ei. Frumusețile ei eterne. Cred că putem alege încotro să ne îndreptăm atenția, către insulă sau către închisoarea din mijlocul ei. Toate stau unele lângă altele, paradisul și ceea ce i se opune. Nu putem trăi fermecați toată viața.
Există durere, suferință și moarte, dar există și insule intermediare, dacă știi cum să ajungi la ele. Acele colțuri încântătoare câștigate cu greu, unde timpul visează, unde vremea este mereu senină și unde marea de un albastru intens te învăluie.” – Laura Coffey
Aventura ei începe cu un șir de insule vulcanice mici din largul coastei Siciliei, despre care mai multe teorii susțin că au inspirat o parte din Odiseea.
Vizităm așadar, rând pe rând: Insulele Eoliene (Sicilia, Italia), Insula Ciclopilor, Insula lui Calipso, Insula Zeului Soare, însorita Itaca, Stromboli, Cefalù sau Insula Zeului Soare, zeul bucuriei umane.
Fiecare oprire pe care o face este un prilej pentru a rememora celebrul poem al lui Homer și aventurile pe care Ulise le-a trăit în locurile prin care a călătorit. Dar mai ales, fiecare nouă destinație reprezintă pentru Laura o nouă modalitate de a încerca să uite de boala tatălui său și de inevitabilul care avea să se producă indiferent cât de departe ar fi fugit ea…
FRAGMENT
Nu-mi place să mi se spună ce să fac, dar îmi place să mi se arate unde să merg. Sunt fericită să mă iau după un prieten printr-un oraș străin, dependentă ca un copil, prea ocupată cu vorbitul ca să-mi amintesc ceva despre traseul pe care l-am urmat. Dar aș putea să enumăr toate adresele la care am stat când am vizitat New Yorkul, să-ți dau coordonatele fetei care am fost în fiecare dintre acele locuri și ale felului în care s-a schimbat ea.
Ți-aș putea da o hartă către mine în interiorul orașelor, dacă vrei, ți-aș putea desena versiunea mea a Londrei. Ar fi mari întinderi de porțiuni vagi și neclare cărora nu le acord niciodată atenție și apoi unele extrem de detaliate: florile din grădina lui Rachel, amplasarea băncii albe din metal în vârful pantei unde stăm să privim cum apune soarele peste Greenwich, un anumit copac din Victoria Park, care este cel mai bun loc pentru a vedea luna plină, dacă vrei să intri cu mine prin efracție, strecurându-te prin golul din balustradă târziu în noapte.
Aș putea marca cele mai bune străzi din West End pe care să te plimbi singur, dacă vrei să te simți nostalgic, fragil și melancolic după ce ai văzut un musical, casa secretă din East End ascunsă în spatele iederii și viței-de-vie care este folosită pentru filmări.
O bancă din Regent’s Park, unde am stat la vârsta de 25 de ani cu un iubit mult mai în vârstă și am crezut că sunt boemă, îndrăzneață și matură, când de fapt făceam exact ce voia el să fac. Trotuarele pe care am sângerat, podurile pe care am plâns, pavelele de pe South Molton Street, unde am fost sărutată atât de intens, încât m-am îndrăgostit, grădinile de flori din Hyde Park, unde m-am despărțit de el un an mai târziu.
Strada din spatele Strand-ului, unde am fost doborâtă de pe bicicletă și am căzut în zăpadă, iar un preot iezuit m-a ținut de mâini și m-a binecuvântat în timp ce genunchii îmi sângerau, iar zăpada continua să cadă și bicicleta nu mai mergea.
Tatălui meu îi plăceau hărțile, cele adevărate, de modă veche, din hârtie. Le punea în portofele speciale de plastic pe care le atârna de gât în timpul plimbărilor lungi la țară, insista să păstreze în permanență în mașină o copie galbenă uriașă a Atlasului rutier AA, ani buni după ce navigația prin satelit se dovedise fiabilă. Se putea orienta cu ușurință, dar nu avea niciun respect pentru drumurile private marcate pe hartă sau în lume – pentru el, asta era o invitație.
Îi plăcea, mai mult decât orice, să încalce proprietățile sărind gardurile și porțile moșiei din apropierea casei noastre. Nu știu de ce îi plăcea atât de mult, din câte știu, era una dintre singurele lui fărădelegi. Cred că pentru el însemna să fie îndrăzneț, să-și trăiască viața la limită, sălbatic și liber.
Într-o zi, mergând pe unde nu ar fi trebuit, a fost ușor mustrat de un paznic de vânătoare amabil și ani la rând a bodogănit în termeni sumbri despre acest om, pe care l-a botezat Asasinul cu față de copil, îndemnându-mă să fiu cu ochii în patru după el când ne plimbam împreună pe câmp. Asta nu l-a împiedicat totuși să fie un medic de familie respectabil, din clasa de mijloc, trecut de 65 de ani – le numea plimbările lui de gangster.
Înainte de a exista hărți exacte, au existat cartografi care au încercat să traseze limitele lumii cunoscute și, de asemenea, mituri care au povestit nașterea acesteia. Întocmirea unei hărți se bazează doar pe tehnologie și tehnică, pe matematică și compasuri care se învârt și ține în egală măsură de estetică – proiectarea și desenarea unei ilustrații a lumii, împăturind-o în două dimensiuni. Este atât o chestiune de precizie, cât și una de imaginație.
Citirea unei hărți este, la rândul său, un act de imaginație. Creatorul hărții își imaginează cum să deseneze cel mai bine realitatea, iar apoi și noi trebuie să ne imaginăm și să conectăm lucrurile între ele, să o interpretăm suprapunând lumea hărții peste ceea ce vedem în fața noastră. Îmi place să desenez pe hărți, să marchez locurile pe unde am fost, să schițez cu pixul traseele mele de drumeție după ce le-am parcurs, să desenez cu negru calea pe care am urmat-o ca să ajung la munte.
Pe marginile hărților lor, acolo unde informațiile cartografilor se terminau, poveștile preluau controlul creând monștri teribili în ținuturi străine, transformând creaturi marine în sirene, prevestind pericolul și dezastrul, vitejia și curajul. Poveștile ne arată contururile lumii în mai multe dimensiuni și culori decât ar putea surprinde vreodată Ordnance Survey . Miturile creează înțelesuri, ne arată cum să ne găsim calea atunci când suntem pierduți și singuri și nu ne simțim deloc curajoși.
Ele ne oferă eroine și aliați și pericole și speranța mereu arzătoare că vom fi izbăviți, că vom regăsi drumul spre casă și vom fi întâmpinați, într-un sfârșit, cu brațele deschise. Știința nu ne poate spune nimic despre moarte și viața de apoi, dar poveștile pot.
Miturile sunt, de asemenea, cele mai vechi lecții de geografie, explicând forma lumii. Furtunile, vijeliile și erupțiile vulcanice sunt mânia imprevizibilă a zeilor. Cu mult înainte ca meteorologii să introducă razele soarelui în ecuații matematice pentru a putea prognoza vremea, grecii l-au inventat pe Helios.
Faptul că el avea să strălucească și mâine era incomensurabil, depinzând de starea sa de spirit în timp ce își mâna carul de foc pe cer. Atunci când navele se pierdeau pe mare, cineva uitase să-l venereze pe Poseidon și, chiar dacă i se aducea o jertfă, morțile pe mare puteau fi totuși explicate, deoarece zeul oceanului, ca toți ceilalți, era ranchiunos și meschin.
Miturile pot fi și ele cartografiate; legătura dintre locurile imaginare și cele reale i-a obsedat pe oameni de-a lungul secolelor, căci au încercat să înțeleagă unde avea loc Odiseea, unde se afla Itaca, gândindu-se la insulele care se corelează cel mai bine cu descrierile ținuturilor fantastice prezentate în poveste.
Punctul de vedere al lui Emily Wilson este pragmatic: ea spune că „există o anumită corespondență între lumea lui Homer și lumea reală, însă relația este parțială și inexactă”. Faptul că este parțială și inexactă nu a împiedicat generații de cercetători să prezinte teorii divergente, adesea bazate doar pe speculații și fantezii.
Totul a început cu savanții antici precum Strabon, părintele geografiei. Apoi, în secolul al XIX-lea, datorită renașterii studiilor clasice și a intensificării călătoriilor și explorărilor, a existat o explozie a interesului față de încercarea de a afla unde anume se aflau ținuturile mitice din Odiseea în geografia lumii reale. Cercetătorii au analizat descrierile din poveste, amplasarea peșterilor, dispunerea stelelor și modul în care formele geologice erau redate în poem, pentru a stabili corespondența cu insulele reale.
Nu există un consens propriu-zis, iar teoriile diferă și se modifică. Unele sunt foarte specifice: de exemplu, cum că Strâmtoarea Messina, cu ai săi curenți înșelători, este exact locul în care Odiseu a fost prins între vârtej și monstrul marin, în timp ce altele vorbesc în termeni mai largi despre coasta din sudul Italiei ca fiind o sursă de inspirație pentru ținuturile fantastice, și nu o reprezentare exactă.
Ceva legat de această încercare de a cartografia imaginarul pe o geografie precisă, concretă, poate natura sa inutilă, mi-a atras și mi-a reținut atenția. Am tendința de a inventa povești, de a umple golurile cu ceea ce vreau să cred, de a-mi făuri povești romantice nebunești sau tragedii cumplite, chiar și atunci când datele concrete ar putea sugera contrariul. Dacă miturile au rolul de a ne ajuta să înțelegem lumea, hărțile ne ajută să ne găsim echilibrul, să înțelegem unde ne aflăm în spațiul gravitațional. Eu aveam nevoie de amândouă.
Mi i-am imaginat pe bărbații din secolul al XIX-lea fumându-și pipele, împungând cu degetele pasaje din poem, certându-se între ei, apărându-și teoriile cu toată convingerea. Deosebirile dintre hărțile lor mă fascinau cel mai mult, deoarece lăsau loc de interpretări multiple. În această lume ciudată, cu susul în jos, proiectele lor de cartografiere aveau pentru mine un sens nebunesc. Cu pericole și frică pretutindeni, aveam nevoie de o hartă diferită, de o cale de a accesa miticul, de a crede din nou în zei. Poate că îmi voi găsi casa insulară urmându-l pe Odiseu până la a sa.
Pentru iubitorii de călătorii, această carte va fi o sursă de inspirație pentru viitoarele destinații de vacanță, iar pentru iubitorii poemului lui Homer, cartea va fi un prilej de a retrăi bucuria lecturării anumitor pasaje din el.
Laura Coffey este scriitoare de jurnale de călătorie și se simte cel mai bine în mișcare. Se declară dependentă de înotul în apă rece și de aventură și îi place să scrie despre frumusețea sălbatică a locurilor pe care le vizitează și despre oamenii pe care îi întâlnește în drumurile ei prin lume.
Lucrările i-au fost publicate în Condé Nast Traveller, The Guardian și BBC Travel. Este profesoară certificată de yoga, o împătimită a călătoriilor solo și are o mare pasiune pentru păsări. Când nu scrie, îi place să se plimbe cu bicicleta prin Londra, să facă yoga sau să-și plănuiască următoarea evadare pe o insulă îndepărtată.
