CLIN D’OEIL | ANDREI UJICĂ: “Intenția a fost de a prinde, în spiritul epocii, esența proiectului Beatles”
Premiera TWST / Things We Said Today, mult așteptata „capsulă a timpului” creată de reputatul scriitor și cineast Andrei Ujică (Videograme dintr-o revoluție, Out of the Present, Unknown Quantity, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu) în jurul faimosului concert susţinut de The Beatles în august 1965 pe stadionul Shea din New York, reprezintă, fără îndoială, cel mai important eveniment cinematografic al acestei luni pentru iubitorii de pop culture, pentru că ne întoarce cu 60 de ani în urmă într-un spaţiu urban efervescent prin diversitate, ale cărui vibraţii intense au ajuns apoi să influenţeze la nivel global perspectiva oamenilor asupra societăţii, politicii, culturii și, nu în ultimul rând, a esteticii.
Trăitor al acelei epoci de (r)evoluţie pop ca adolescent în spatele Cortinei de Fier, ANDREI UJICĂ priveşte acum retrospectiv deopotrivă cu optimism și melancolie, lăsându-se inspirat în crearea acestei lucrări de artă contemporană – pentru că experimentalul TWST, prin mixul inedit de forme de expresie (cinema, grafică, animaţie, muzică și literatură), este inclasificabil ca simplu documentar – de ideea pe care Beatleșii au exprimat-o prin intermediul lui Paul McCartney: „Someday when we’re dreaming… Then we will remember things we said today”.
Dialogul cu realizatorul filmului s-a născut din nevoia firească de a afla detalii despre geneza și parcursul TWST / Things We Said Today până la forma în care îl vom vedea zilele acestea pe marile ecrane.
La prima vedere, titlul intrigă deopotrivă prin trimiterea la unul dintre cântecele mai puțin populare din portofoliul The Beatles și alăturarea cu acronimul TWST. Care este semnificația acestei alegeri?
A fost un drum mai lung. De la început am vrut să aleg drept titlu una dintre melodiile lor din perioada de până la jumătatea anilor ’60.
Prima opțiune a fost Tomorrow Never Knows, la care am renunțat însă, la un moment dat, în favoarea lui Things We Said Today, o compoziție a lui Paul McCartney despre care el însuși a formulat foarte bine într-un interviu că este o piesă despre o nostalgie viitoare. Iar asta mi s-a părut că descrie cel mai bine dispozitivul memorialistic al filmului. Things We Said Today se referă la un prezent ce anticipează deja nostalgia pe care i-o rezervă viitorul, captând astfel ceva din esența epocii.
În ceea ce priveşte acronimul TWST, l-am adăugat ulterior, în timp ce lucram la film, când tot trebuia să-i scriu titlul pe diverse fișiere. Am început să-l prescurtez amuzându-mă, fiindcă, atunci când pronunți acronimul TWST, spui „twist”, ceea ce exprimă exact momentul de răsucire a spiralei rock-and-rollului clasic, din anii ’50, în noua muzică pop creată de Beatles.
De aceea, Twist and Shout, cover-ul lor la piesa lui Isley Brothers, a fost nu doar unul dintre primele lor mari hit-uri de dans, ci și ca o declarație de program.
Descrierea filmului disponibilă în spaţiul public poate da impresia că TWST este un documentar despre concertul Beatles de la New York, din ‘65, dar, de fapt, nu avem de-a face cu un demers biografic. Cum ați caracteriza dumneavoastră Things We Said Today?
Prezentarea filmului, așa cum a circulat o vreme, are de-a face în mare parte cu istoria proiectului. Inițial, intenția era să fac un film mai simplu. În orice caz, mai ușor de încadrat ca gen cinematografic.
Ar fi fost un documentar narativ de arhivă care să reconstituie un weekend newyorkez în care patru adolescenți se pregătesc să meargă la primul mare concert Beatles de pe Shea Stadium, ceea și fac, iar sfârșitul filmului ar fi redat o parte din acel concert. Adolescenții ar fi fost jucați de tineri actori filmați pe green screen și inserați apoi în imaginile de epocă. Întregul film ar fi fost atunci un pretext pentru ca spectatorii să ajungă pe stadion împreună cu personajele și să retrăiască acea seară.
Eh, proiectul ăsta a murit în momentul în care n-am obținut licența pentru imaginile și muzica din concert de la Apple Corps, compania din Londra care gestionează în continuare toate drepturile pentru aparițiile live ale Beatleșilor. Am avut negocieri îndelungi, la un moment dat am fost chiar foarte aproape să obținem acele drepturi, dar până la urmă discuțiile s-au blocat.
Ca atare, neputând include nici măcar frânturi din concert, am fost obligat să-mi fac vizibile intențiile reale, anume de a prinde, în spiritul epocii, esența proiectului Beatles, care a fost unul estetic.
Filonul ficțional introdus în film prin dezvoltarea caracterului tânărului scriitor a devenit preponderent, iar decizia ca tinerii actori să nu mai apară în carne și oase, ci să fie reprezentați prin desene cărora le auzim însă vocile, a transformat întregul într-un cu totul alt film.
Presupun că aţi avut mai multe motive pentru alegerea lui Geoffrey ca personaj principal, dincolo de acela că tatăl său era DJ la un radio newyorkez care difuza muzica Beatles…
L-am ales pe Geoffrey O’Brien ca personaj masculin principal și pentru că putea fi un alter ego al meu. El era un tânăr scriitor îndrăgostit de Beatles în 1965, așa cum am fost eu câțiva ani mai târziu, când am scris în toamna dinaintea bacalaureatului povestirea Isabela, prietena fluturilor, ascultând întruna The White Album.
În TWST, Geoffrey încearcă „să scrie această povestire”, iar în plimbările lui prin New York din weekendul cu concertul își aude (și noi împreună cu el) vocea auctorială care începe să i-o dicteze și care, în metafora filmului, încearcă să prindă esența „efectului Beatles”. Pentru că Things We Said Today, aşa cum frumos a scris J. Hoberman în The New York Review of Books, nu este atât despre Beatles, cât e despre „The Beatles Effect”.
De ce v-ați oprit însă la acest eveniment specific din Beatlemania? Fenomenul a avut mai multe vârfuri, precum cele 70 de milioane de telespectatori de la Ed Sullivan Show sau controversele religioase intens mediatizate.
Am ajuns aici pas cu pas, prin deducție, ca să zic așa. Sigur, Beatlemania a explodat în America în 1964, prin apariția lor la Ed Sullivan Show, ca o consecință a faptului că I Want to Hold Your Hand ajunsese în vârful chart-ului Bilboard Hot 100, după care au dat un concert la Washington DC, anunțând primul lor turneu american pentru acea vară.
În schimb, în 1965, la revenirea lor în America cu un turneu de altă anvergură, se întâmplă mai multe lucruri deodată. Trebuie spus că Beatles au deschis toate căile în spectrul de manifestare a culturii pop, de la primul album conceptual la primul videoclip. Turneul se deschide cu concertul de pe Shea Stadium, primul open air: ținând seama de amploarea pe care o căpătase beatlemania, promotorul Sid Bernstein a avut ideea să închirieze un stadion pentru revenirea Beatleșilor la New York și astfel a avut loc prima oară un concert în fața a aproape 60 000 de oameni. Asta în 1965!
Imaginile fotografice din acea seară s-au răspândit ca un foc de paie prin presa lumii, dând semnalul că beatlemania, și ca atare revoluția pop, nu mai reprezintă doar un fenomen de nișă al culturii tineretului, ci unul ce capătă o amploare globală și care, probabil, va avea consecințe majore, remodelând profilul emoțional al unei întregi generații și schimbând paradigma socială a lumii! Ceea ce s-a și întâmplat, iar observatorii mai atenți din epocă au înțeles lucrul ăsta din imaginile catharsisului colectiv de la concertul de pe Shea Stadium. Iată primul motiv pentru care m-am decis să aleg acest moment din istoria beatlemaniei.
Un al doilea îl reprezintă faptul că îmi oferea o unitate de timp și de spațiu, care este esențială pentru dramaturgia oricărei narațiuni cinematografice, și anume să pot reconstitui un weekend al câtorva adolescenți care se pregătesc să meargă la concert.
În plus – iar asta a făcut ca alegerea mea să fie definitivă –, exact în săptămâna [11-16 august 1965, n.r.] cu acel weekend, la Los Angeles aveau loc The Watts Riots, prima revoltă majoră a populației urbane de culoare, în momentul de emergență a mișcării numită după aceea the social rights movement, iar știrile la TV au orbitat întreaga săptămână în jurul acestui subiect, fiind un eveniment de interes naţional, şi nu au dat mare atenție concertului Beatleșilor de la New York, ce, în contextul respectiv, părea să nu fie mai mult decât o manifestare culturală locală.
Și, ca și cum astea toate nu ar fi fost de ajuns, World’s Fair – Expoziția Universală – care a avut loc la New York în vara aceea și în cea precedentă, în Corona Park din Queens, chiar în fața lui Shea Stadium, se apropia de sfârșit, marcând un moment important în desenarea profilului social al Americii în deceniul șapte. Or, așa stând lucrurile, adică weekendul 13-15 august 1965 la New York oferindu-mi un astfel de pachet de „zvonuri și sensuri”, mi-a devenit foarte clar că nu mai am de ales.
Totuşi, ce s-a aşezat mai întâi la baza constructului cinematografic, ficţiunea sau istoria? Cine a fost primul în poveste, Geoffrey, viitorul poet, sau Judith Kristen, fana Beatles care a participat în realitate la nouă dintre concertele americane ale trupei?
Întâi am găsit-o pe Judith. Am dat de cartea ei A Date with a Beatle, chiar la începutul muncii de cercetare, iar în februarie 2012, când am făcut prima călătorie la New York pentru proiect și, cu ajutorul lui Kent Jones, s-a format nucleul de cercetători americani care au lucrat la TWST – Bruni Burres, Michael Chaiken, Brent Kite –, i-am rugat pe aceștia să-i dea de urmă, să o contacteze și s-o întrebe dacă e de acord să devină unul din personajele filmului.
Țin minte cum ne-am bucurat când Brent ne-a adus acceptul lui Judith și ne-a spus că ea ne va pune la dispoziție și paginile din jurnalul ei privitoare la weekendul 13-15 august 1965, cu concertul de pe Shea Stadium la care a mers împreună cu prietenele ei Shelly și Carol. Atunci a început corespondența mea cu ea, ce a continuat pe tot drumul întortocheat al proiectului, iar la premiera newyorkeză a lui TWST, din toamna trecută, ne-am întâlnit și față-n față. Judith Kristen este o persoană absolut încântătoare.
Pe Geoffrey mi l-a adus Kent Jones. Înțelegând că-mi caut, de fapt, un alter ego din New Yorkul acelor ani și nu știu de unde să-l iau, Kent mi-a povestit într-o zi de un prieten de-al lui, fiul lui Joe O’Brien, un radio DJ care-a făcut parte din grupul de „Good Guys” de la WMCA, primul post de radio din oraș unde s-a transmis muzică de Beatles. Geoffrey ajunsese între timp un poet și eseist cunoscut la New York. Am citit imediat cartea lui Sonata for Jukebox: An Autobiography of My Ears care m-a impresionat.
Kent ne-a pus în legătură și-am intrat la rândul nostru în corespondență. Geoffrey s-a arătat interesat de proiect, dar mi-a spus că în august 1965 el era de fapt cu mama lui într-o călătorie în Franța. L-am întrebat atunci dacă nu ar fi dispus să scrie un jurnal fictiv, ca și cum ar fi fost acasă la New York în weekendul acela și ar fi mers la concertul de pe Shea Stadium. Ceea ce a făcut. Prima parte a monologului lui Geoffrey din film sunt fragmente din textul respectiv.
Apoi, când contabilii de azi ai Beatleșilor mi-au interzis să particip fie și cu 50-60 de ani întârziere la concertul la care, în 1965, Securitatea, la rândul ei, nu m-ar fi lăsat nici în ruptul capului să mă duc – și m-am pomenit ținând în mâini cele două capete ale unui arc bizar peste timp –, „l-am pus” pe Geoffrey să scrie în film povestirea mea din adolescență, Isabela, prietena fluturilor, iar pe Judith „să fie” personajul acesteia și așa a ieșit TWST. Nu e pentru prima oară când se dovedește că cenzura este bună din când în când la ceva.
Am o întrebare care vi se tot pune încă de la Videograme dintr-o revoluție, legată de realizarea efectivă a lui TWST, care s-a întins pe parcursul unor ani buni. Cum ați dovedit sutele de ore de material pe care le-ați vizionat ca să ajungeți la selecția finală? Fiindcă unele aveau un caracter clar documentar, de ilustrare a unor evenimente sau pentru a reda atmosfera urbană, dar altele trebuiau să susțină filonul ficţional.
Am să răspund la rândul meu cu o întrebare. De ce credeți că fragmentele de timp înregistrate pe film sau video ar presupune un alt tip de muncă decât cercetarea documentelor pe hârtie, pe care o face orice istoric sau romancier când se pregătește să scrie o carte? La urma urmelor și unele, și altele sunt mărturii istorice, doar suportul diferă.
Și într-un caz și-n celălalt, trebuie să depistezi întâi unde se află materialul de care ai nevoie. Diferența cea mare constă însă în costurile de utilizare. În timp ce pentru un document scris cercetătorul nu trebuie să cheltuiască decât sumele aferente deplasării și ale întreținerii sale pe durata muncii la arhivă, orice reproducere vizuală are un preț de copyright, de multe ori prohibitiv. Aceasta este o stare de fapt ce nu a fost încă reglată juridic, ținând cont de garantarea dreptului de liberă utilizare a documentului istoric. Și anume, din cauză că materialele vizuale sunt considerate în continuare ca fiind în primul rând entități comerciale și li se concede doar secundar caracterul de documente istorice.
Din punct de vedere logistic, munca cea mai simplă a fost la filmul despre epoca Ceaușescu [multipremiatul documentar al lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, din 2010 – n.r.], pentru că întregul material se afla centralizat în doar două arhive: la Televiziunea Română și la Arhiva Națională de Filme.
La Videograme dintr-o revoluție am avut de-a face din nou cu arhiva TVR și, în plus, cu colectarea casetelor unui număr de cameramani privați, mai mult sau mai puțin amatori. Într-o anume măsură munca la TWST a fost asemănătoare cu cea de la Videograme: o jumătate din film este făcută din imagini filmate pentru televiziune, pe când cealaltă este compusă din home movies, adică imagini filmate de data asta de amatori adevărați pe 8mm. Numai că în cazul ăsta am avut de-a face cu mult mai multe surse.
După ce am cercetat tot felul de imagini din vara respectivă, luate de reprezentanții școlii newyorkeze de direct cinema – cineaștii care filmau atunci pe cont propriu orașul : D.A. Pennebaker, fraţii Maysles și așa mai departe –, am ajuns destul de repede la concluzia că acelea aveau amprenta de autor prea vizibilă ; or, mie îmi trebuia perspectiva neutră a unor camere ce filmaseră la „persoana a III-a”, pe care am găsit-o în reportajele marilor canalele tv americane – ABC, CBS, NBC – și care au completat arhiva lui Jacques Sallebert, corespondentul televiziunii franceze, RTF, la New York, ce avea o emisiune bilunară, Paris à l’heure de New York, care se transmitea în Franța sâmbăta seara în prime time şi unde prezenta reportaje extinse despre diverse aspecte din viața New Yorkului, el având un cameraman extraordinar, pe nume Tony Daval. Partea din TWST cu Geoffrey mergând la plajă sâmbătă, la Jones Beach, ca și o parte din imaginile din Harlem sunt din reportajele lui Jacques Sallebert – acesta și apare în film, luând interviul acelui gentleman de culoare care vorbește franțuzește și încearcă să explice din perspectiva sa evenimentele din Los Angeles. Toate acestea se referă la prima parte a filmului, cea în alb/negru.
Pentru cea în culori, ce începe acasă la Judith, la Philadelphia, am vrut ca filmul să se deruleze vizual din altă perspectivă, adică nu doar vocea, ci și privirea personajului să devină subiectivă. Oricum aici iese Geoffrey și intră Judith în scenă, deci se schimbă naratorul. Și-atunci am construit partea aceasta simulând faptul că fata își filmează singură ziua, ca și cum şi-ar fixa duminica aceea pe peliculă pentru amintiri și nostalgii viitoare. Pe vremea aia nu existau camere video și oamenii își făceau home movies pe Super 8.
Deci am pornit să vedem ce arhive de imagini pe 8 mm există, în care s-ar găsi și unele din vara lui 1965 sau măcar din intervalul ’63-’66, din Philadelphia și New York, ca să reconstituim drumul lui Judith de acasă până la concert. Când am început să caut aceste imagini, știam deja traseul pe care Judith trebuia să-l parcurgă până întâlnea celelalte fete, alături de care ajunge după aceea la World’s Fair și la Shea Stadium, de unde aveam deja imagini.
N-am găsit mai nimic din ce căutam, în puținele arhive de specialitate, și atunci asistenta mea din vremea respectivă din Germania, de la facultate, Anna Kuhlig, a avut ideea să se uite pe eBay, unde, spre surprinderea noastră, am descoperit tone de material de 8 mm. Asta fiindcă de multe ori oamenilor, după ce mor, li se aruncă amintirile la vechituri, exact așa cum se întâmplă și cu cărțile, care sunt duse la anticariat. Așa am putut achiziționa multe ore de home movies din vara lui ’65 filmate în zonele care ne interesau.
Apoi, timp de un semestru, un grup de studenți de-ai mei de la Karlsruhe [din 2001, Andrei Ujică a fost profesor de film la Universitatea de Arte şi Design din Karlsruhe – n.r.] a făcut preselecția în funcție de niște criterii pe care eu le-am specificat, după care am venit cu materialele la București și, împreună cu Dana Bunescu, care a montat filmul, am construit în detaliu firul narativ al drumului fetelor spre concert.
Dincolo de imagine, o componentă esențială în definirea “efectului Beatles” în TWST o reprezintă coloana sonoră, fiindcă ne reamintește, printre altele, cât de important era în acei ani rolul radiourilor. Poate nu mulți cinefili știu, de exemplu, că la sfârșitul lui ‘63, WMCA, postul unde lucra tatăl lui Geoffrey, a fost primul care a difuzat în SUA piesa I Wanna Hold Your Hand, care, practic, a inițiat Beatlemania…
Da, a fost chiar Joe O’Brien, tatăl lui Geoffrey, cel care, pe 26 decembrie 1963 – ziua în care discul cu I Want to Hold Your Hand a ieșit pe piață – a transmis primul piesa la radio, în emisiunea lui de la WMCA. Aceasta a devenit cel dintâi US #1 Hit al Beatleșilor, ceea ce le-a adus invitația să apară în vestita emisiune de varietăți a lui Ed Sullivan de la CBS, pe 9 februarie 1964, unde au stabilit un record de audiență, adunând în fața „micilor ecrane” (la propriu) 73 de milioane de telespectatori și dezlănțuind Beatlemania în America.
Joe O’Brien a fost o figură importantă în grupul de DJ care-și împărțeau ziua din zori până-n noapte la WMCA, fiind promovați în spoturile publicitare ca „The Good Guys”. La puțin timp după aceea WINS și WABC au preluat și ele formatul „Top 40” – în care, de la I Want to Hold Your Hand încolo, Beatles au ocupat constant primele locuri –, acționând asupra Beatlemaniei ca un vânt ce întărește incendiul unei păduri aflată deja în flăcări.
Este un aspect interesant de istorie mediatică modul în care s-au încrucișat drumurile televiziunii și radioului la mijlocul anilor ’60. După cum se știe, radioul a dominat perioada interbelică, având apoi un rol istoric important în Al Doilea Război Mondial, ca și în ce s-a întâmplat după aceea, prin răspândirea rock’n rollului, a rhythm & bluesului și în continuare a jazzului, deci a muzicii negre, oferind astfel soundtrackul Mișcării pentru Drepturile Civile (Civil Rights Movement). Să nu uităm că vânzarea de discuri, ce dădea listele de hituri, se făcea în primul rând prin ascultarea muzicii la radio. Ca atare, rolul DJ-ului, care punea sau nu placa cu o anumită piesă, devenise extrem de important, iar în 1965 era exact apogeul puterii radioului pe piața muzicală.
Televiziunea făcea doar o reclamă în plus, era un fel de teaser pentru succese emergente sau deja existente. După ce Beatles au apărut la Ed Sullivan Show unde au avut zeci de milioane de telespectatori, în săptămânile următoare toți DJ-ii din țară le-au difuzat și mai mult la radio bucata respectivă și tot mai mulți oameni le-au cumpărat discul. Acesta era circuitul ce făcea ca spirala să se învârtă tot mai repede.
În tinerețe, ați beneficiat de o expunere largă la varii forme de expresie muzicală, de la jazz și blues până la tot ce a însemnat ‘British Invasion’, inclusiv în cluburile timişorene, fie că ne gândim la Lyra, la PM6 de la Casa ARLUS sau la Meteor. Ce credeți că a făcut din Beatles trupa dumneavoastră favorită?
Eu fac parte din primele promoții de fani Beatles, într-o vreme când tinerii se împărțeau în două tabere, unii erau pentru Beatles, alții pentru Rolling Stones. În mod normal, ar fi trebuit să intru în tabăra Stones, care era predominant cea a băieților, dar destul de rapid, chiar înainte să devin fixat pe The White Album în ’69/’70 – atunci am și scris povestirea respectivă sub impresia muzicii lor –, mi-a fost clar că Beatleşii sunt altceva decât doar o mare Blues Cover Band, cum i-a numit McCartney la bătrânețe pe Rolling Stones. Am priceput lucrul ăsta încă de prin ’66, ascultând Rubber Soul și Revolver, când abia mă pregăteam să intru la liceu, iar de la apariția lui Sgt. Pepper în ’67, i-am plasat și eu, ca atâția alții, pe o treaptă artistică superioară tuturor celorlalte formații pop.
Mi-a fost limpede că Beatles erau, muzical vorbind, mai mult decât niște tineri ce-și cântau doar oful propriei generații – care ca atâtea altele dinaintea ei, tânjea să se descătușeze afectiv și să-și trăiască nestingherită dragostea – și că songurile lor vor avea probabil perenitatea liedurilor lui Franz Schubert. Din perspectiva istoriei ideilor, Beatles sunt cei care au transformat romantismul într-un fenomen de masă – mă refer la un anume profil afectiv legat de conștiința propriei libertăți interioare, care a fost definit de Jean Jaques Rousseau în Plimbarea a cincea din Visările unui hoinar singuratic, în vara lui 1765, exact cu două sute de ani înainte de concertul de pe Shea Stadium. Se poate vorbi mult pe subiectul acesta.
Aici trebuie subliniat însă că am înţeles toate astea şi datorită faptului că am avut acces la muzica lor şi la revoluția pop fiind absolut sincronizat cu fenomenul.
Eu mi-am petrecut perioada aceasta – din ’62 până în ’67, adică o parte relevantă din copilărie și din deceniul Beatles – la Teremia, o comună la vreo 80 de kilometri de Timișoara, lipită de granița cu Iugoslavia, unde a fost repartizată mama, care era inginer agronom. În anii aceia, Teremia era încă o comună eminamente șvăbească, cu o populație română minoritară, care locuia într-un cartier numit Satul Nou. Repartiția mamei se datora faptului că era bilingvă, ea având la rândul ei o mamă austriacă și, prin urmare, putea vorbi nemțește cu localnicii. Vara comuna se umplea de vizitatori din RFG, pentru că mai fiecare familie din Teremia avea și rude în Vest. Ei bine, acele rude veneau împreună cu copiii lor, majoritatea de vârsta mea sau puțin mai mari, care își aduceau cu ei discurile.
Deci am avut posibilitatea să dansez pe Beatles, pe Rock and Roll Music, pentru prima dată, încă din vara lui ’65, când de-abia mergeam la primele hausball-uri, cum se numeau acolo ceaiurile. Racordarea noastră la revoluția pop a fost absolut sincronă şi datorită faptului că la noi se prindea pe unde medii Radio Luxembourg, care a contribuit la răspândirea muzicii pop în toată Europa [RTL, postul fondat în 1933, a fost – alături de „maritimul” Radio Caroline, inclus de către Andrei Ujică în TWST – unul dintre cei mai populari broadcasteri independenţi de muzică, unul care a fentat monopolul staţiilor publice occidentale, emiţând din afara Franţei şi UK – n.r.].
Aveam deci acces la muzica pop cu ani înainte să mă întorc la Timișoara, la liceu. Acolo, de prin clasa a X-a am început să merg la Meteor și la Lira, unde Phoenicșii, care se numeau pe atunci încă Sfinții, cântau coveruri de The Who, Kinks și Rolling Stones. Eram însă deja complet în cunoștință de cauză.
Vorbind despre revoluția pop a anilor ’60, cum evaluați efectele pe care le-a produs, eventual, în societatea românească? Cât de semnificativ a fost impactul la nivelul tinerilor de la noi?
Istoricii definesc muzica pop drept acea varietate de genuri populare reprezentând gustul clasei mijlocii urbane, de la revoluția industrială din secolul al XIX-lea încoace. În contextul cultural revoluționar de care vorbim, ea a combinat în anii ’60 US-Rock and Roll (ce era la rândul lui un mix de blues, jazz, country și gospel) cu muzica trupelor așa-numitei invazii britanice (british invasion) în America – avându-i pe Beatles ca deschizători de drum la începutul lui 1964, cum am pomenit mai sus. Muzica pop a avut o influență majoră în ascensiunea contraculturii, al cărei spirit de rebeliune și de idealizare a tinereții îl exprima.
De aceea a devenit un fenomen generațional, cucerind întâi întreg tineretul din lumea anglo-saxonă, unde a și apărut, extinzându-se apoi în Europa Occidentală și în țările industrializate ale Asiei (Japonia, Filipine), încetinită puțin de barierele lingvistice. Dincoace de Cortina de Fier însă, muzica pop a fost întâi un fenomen de nișă, adresându-se doar adolescenților cosmopoliți din mediul urban.
Dar răspândirea ei mai lentă în țările blocului sovietic nu s-a făcut numai din pricina cenzurii, ci și a faptului că, pe măsură ce te îndreptai spre Est, dădeai în Europa de țări în care folclorul epocii pre-industriale era încă viu și reprezenta mai degrabă gustul artistic al populației. Faptul că în România formația Phoenix a avut nevoie de etno-rock ca să devină celebră pe plan național denotă deficitul de urbanism al epocii.
În povestirea dumneavoastră care a inspirat filmul, scrisă la noi, în Est, protagoniştii nu visează niciodată, în schimb fetele din TWST, aflate la New York, în buricul Occidentului, au replica: “I like to think that I could choose my dreams”, deci într-o parte nu se visa deloc, iar în cealaltă visele erau pe alese…
Asta numai dacă citim replicile acestea în cheie de economie politică. Din perspectiva piaței libere, da, așa era (Râde).
Despre Isabela, prietena fluturilor, în interviul de pe LiterNet acordat Claudiei Nedelcu Dulca spuneați că acolo “se găsesc toate întrebările estetice ale adolescenței mele”. Dincolo de muzică, la ce se refereau aceste întrebări?
Isabela este o proză poetic-adolescentină, care și-a prezervat bine vârsta. În ea am distilat toată emoția pe care mi-a provocat-o muzica creată de Beatles. Au fost vreo câțiva ani, din ’65 până prin ’70, în care aerul timpului îți dădea impresia că ești o notă ce se mută din interval în interval pe un portativ dintr-o partitură a lor.
Sentimentul general era că viitorul va fi un proiect cultural, așa cum Beatleșii erau un proiect estetic, nu unul politic. Iar faptul că Bob Dylan a adoptat aceeași poziție [Dylan a susţinut cotroversatul său concert „electric” de la Newport Folk Festival în vara lui ’65, cu doar câteva săptămâni înainte de concertul de pe Shea Stadium al Beatleşilor – n.r.] ne-a întărit convingerea asta. Trei ani mai târziu, când apare The White Album, ce avea să mă urmărească multă vreme și pe armoniile căruia am scris Isabela, a fost punctul de cotitură. Sunt două moduri de a reprezenta generația ’68, din care fac şi eu parte: cel în care „pui accentul grav” pe proiectul estetic sau cel în care „pui accentul acut” pe cel politic, cum a formulat Paul Celan în faimoasa lui conferință Meridianul, încă în 1960, clivajul acesta.
Noi, din pricina frustrărilor și a complexelor, a faptului că eram ostaticii unui regim totalitar ce ne dădea continuu semne că avea de gând să ne supraviețuiască, spre deosebire de colegii de generație din Vest, ne pierduserăm complet speranța în „proiectul politic care ar putea schimba lucrurile” și i-am întors spatele. Timpul istoric parcă înghețase sub clopotul Războiului Rece. Salvarea personală se putea face în cazul nostru numai pe alte căi, una dintre ele fiind să sapi un canal pe dedesubt și să ieși de sub clopot ca o cârtiță, o alta fiind să scrii mesaje estetice pe care să le ascunzi în sticle și să le arunci în râuri ce se varsă în mare. Foarte puține dintre acestea au mai fost găsite. Cele mai multe par a se fi împotmolit în mâlul din fundul apelor sau poate nici nu au fost trimise.
După aproape 60 de ani, cât de mult s-a schimbat modul în care vă raportați estetic la lume, indiferent că e vorba de literatură sau film? În fond, prin revenirea la poetica adolescenţei, TWST pare o un fel de închidere a cercului…
Aici se potrivește cel mai bine următorul citat din Meridianul lui Paul Celan, de-a lungul căruia umblu fără oprire din tinerețe, căutând în imagini când interioare, când exterioare: „Ceva – precum limba – imaterial, dar și lumesc, terestru, ceva în formă de cerc, trecând prin ambii poli și întorcându-se în sine însuși”.
Interviu de IOAN BIG
Foto header – Arhiva personală Andrei Ujică
Imagini din filmul “TWST / Things We Said Today” – Courtesy of Bad Unicorn & Tangaj Production
