În cadrul seriei speciale de concerte de pian solo organizate sub egida Jazz Fan Rising, la jumătatea lunii aprilie, apreciatul compozitor şi pianist britanic Andrew McCormack (n.1978) va susţine trei recitaluri, la Constanţa, Bucuresti şi Cluj-Napoca.
La 20 de ani după debutul discografic şi un parcurs artistic remarcabil prin multiplele arii muzicale explorate, indiferent că au fost colaborări cu muzicieni de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, precum Jean Toussaint, Kyle Eastwood sau Denys Baptiste, proiecte personale ca Terra Firma şi Graviton ori compoziţii create pentru London Symphony Orchestra sau felurite OST-uri de filme, ANDREW McCORMACK se relevă ca o personalitate singulară prin modul original în care întreţese creativ multiplele inspiraţii venite deopotrivă dinspre Jazz şi muzica clasică, ceea ce face orice concert solo al său o experienţă memorabilă pentru melomani.
Am purtat dialogul cu Andrew curios fiind în privinţa modului în care contactul cu scena newyorkeză i-a nuanţat cu un deceniu în urmă perspectiva asupra artei, cât de importante mai sunt pentru el modele precum Keith Jarrett sau cum balansează libertatea improvizaţiei cu rigiditatea structurilor din muzica cultă.
Andrew, proiectele solo în Jazz sunt tot mai rare, poate fiindcă muzicienii consideră prea riscant să se expună doar pe ei înşişi sau, poate, din cauza limitării spectrului improvizațional. Pentru tine, ce înseamnă acest tip de performance?
Evident, nu pot vorbi în numele altor artiști care, poate, nu vor să încerce să cânte solo, în special la pian, ba chiar îmi amintesc şi-acum de un pianist de jazz foarte cunoscut care spunea că nu se simte încă pregătit să pornească într-un turneu solo, dar eu cred că este interesant tocmai prin faptul că provocările sunt diferite față de cele derivate din postura de membru al unui grup, pentru că, astfel, devii unicul responsabil de a ține închegată şi a da o formă coerentă şi personală unei compoziţii.
Nu e ceva foarte simplu şi, cu toate că lucrez la asta de câțiva ani, încă nu pot afirma că am ajuns să stăpânesc absolut toate aspectele ce ţin de tehnica interpretatului solo, dar pentru mine este ceva foarte eliberator. De exemplu, unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult acum, ca muzician solo, este capacitatea de a extinde puțin formele, pentru că, atunci când cânți într-un grup, dacă te-ai decis asupra unei forme pe care o vei cânta, vrând-nevrând, devine un soi de repetiție.
Eu ascult multă muzică clasică și chiar dacă acolo există o anume formă care se repetă, nu este întotdeauna aceeași, adica una de opt măsuri ar putea fi, următoarea dată când se aude, de nouă sau de șapte. [Gustav] Mahler, de exemplu, este unul dintre compozitorii mei preferați şi, în special în mișcarea scherzo, frazele pe care le repetă au de fiecare dată lungimi diferite, iar acest lucru o face pentru tine, ca ascultător, ceva mai captivantă într-un fel, pentru că o urmărești, te laşi dusă de ea, dar nu ajunge întotdeauna exact unde îţi imaginezi tu, deci te surprinde.
Prin urmare, te joci cu așteptările publicului, îţi poți permite să te rătăceşti puțin de acesta, iar atunci când se ajunge la climaxul formei, îl ai din nou alături de tine. Asta e ceva cu care eu experimentez la concertele mele de pian solo, care, în ce mă priveşte, reprezintă provocarea supremă, deoarece mereu am încercat să mă forțez, să încerc să mă auto-depăşesc. Mereu studiez muzica, mereu ascult muzică, mereu încerc să merg mai departe şi cred că a cânta doar eu, singur cu pianul, îmi oferă posibilitatea să merg mai în profunzime în căutările mele… pentru că sunt încă atât de multe de descoperit în muzică, iar eu sunt conştient că povestea e fără sfârşit.
Să vorbim atunci de începutul poveştii tale, pentru că faza de formare, încheiată în 2005 cu albumul de debut, Telescope, care ţi-a adus un BBC Jazz Award, este asociată cu Guildhall School of Music, unde ai studiat atât pianul clasic, cu Andrew Ball, cât și cel de jazz, cu Simon Purcell, două nume foarte rezonante în zona artelor performative. Până la urmă, ce te-a făcut să alegi calea Jazz-ului?
Sincer, nu cred că aveam ceea ce trebuia pentru a deveni un solist de muzică clasică, dar, dincolo de asta, în acei ani, eu eram mult mai interesat de Jazz și de ideea de improvizație. Și da, Jazz-ul a fost calea pe care am ales-o pentru a mă exprima, însă muzica clasică mi-a rămas întotdeauna aproape.
Mă refer mai degrabă la fascinaţia pentru compoziţii şi compozitori, decât la interpretarea propriuzisă a muzicii clasice… atracția mea e mai mult pentru modul în care este alcătuită muzica clasică, meșteșugul și abilitatea de a compune, pentru că și eu sunt compozitor, plus că, în calitate de improvizator, sunt foarte interesat să aflu cum pot lucra mai bine pe materialul muzical, or pentru asta îmi e de folos să cunosc modul în care diverşi compozitori îl abordează, fiindcă poți învăța multe despre ce să faci cu materialul de la cineva precum Mahler sau Stravinsky sau Prokofiev.
Se manifestă o dualitate în tine, ai de gestionat uneori un conflict între compozitor şi performer?
Categoric! Și este foarte greu să dedic timp egal fiecăruia, pentru că, dacă mă apuc să compun, timpul trece foarte repede, iar eu uit să-mi fac exercițiile pentru a mă asigura că îndemânarea în interpretarea pieselor pe care le voi cânta în concertele care urmează și pe care le am deja marcate în agendă rămâne la un nivel performativ bun.
De pildă, cunoscând deja faptul că urmează aceste concerte solo în România mă ajută şi mă motivează să exersez mai mult la pian, iar mintea mea se va concentra tot mai mult în direcţia asta, şi la fel se întâmplă şi de celalaltă parte, dacă mi se comandă să scriu muzică pentru ceva. Ceva mai târziu pe parcursul acestui an, de exemplu, voi avea de compus coloana sonoră pentru un film, așa că, în ultima vreme, mi-am petrecut o mare parte din zi gândindu-mă și scriind bucăți de muzică pentru acest proiect… deci, practic, este un flux și reflux între cele două, în funcție de proiectele concrete care se prefigurează.
Keith Jarrett rămâne încă un artist-model pentru tine?
Absolut, bineînțeles că îl ascult în continuare, pentru că îl consider unul din cei mai importanți pianiști din Jazz. În general, artiștii pe care îi admir fără rezerve sunt cei care au absorbit cumva toată muzica de până la ei, și-au extras câteva principii de bază – pe care le împărtășesc cu toții – și apoi au reinterpretat această esență, dar fiecare în felul său. Keith Jarrett este doar unul dintre ei, pentru că mai sunt și alții, Brad Mehldau, de exemplu, ce reprezintă modele de urmat în privința asta. Asta este ceea ce caut și eu, asta vreau să aud atunci când ascult muzică.
Referitor la modele, ai cântat încă din studenție cu Jean Toussaint, despre care spuneai că era “the closest link that I have to the actual makers of Jazz”, fiindcă te-a învățat să-i asculți pe maeștrii genului nu pentru ceea ce cântă, ci pentru cum cântă. Poți detalia?
Aș zice că aici e vorba de pedagogie, de arta de a îi învăța pe alții ce înseamnă muzica. În anii de glorie ai Jazz-ului, în anii ’40 sau ’50, când se năștea Jazz-ul modern, pe vremea Bebop-ului, a lui Charlie Parker sau Thelonius Monk, așa se învăța muzica asta, nu de pe partituri, ci ascultând și cântând cu ceilalți. Partiturile aparțin de metoda de predare a muzicii clasice occidentale, dacă vrei.
Nu sunt sigur că mai este așa, dar cu siguranță când studiam eu persista încă tradiția clasică occidentală de predare a Jazz-ului, precum folosirea unei partituri, a notelor, a teoriei, a tuturor acestor lucruri, care, desigur, sunt foarte importante, numai că, atunci când Jean Toussaint mi-a împărtășit ceea ce știa, a făcut-o pur şi simplu prin muzică, prin ascultarea de înregistrări… n-am învățat mecanic notele de pe o partitură, ci am ascultat fraza muzicală, am simțit-o, am înțeles cum trebuie cântat.
Lucrurile astea nu pot fi scrise în manuale, nu ai cum să le deprinzi decât absorbind muzica în sine. Jean Toussaint a trăit toate astea, se aflase în New York în anii ’70-’80 și a cântat cu Art Blakey, era în lumea acestor legende care veneau direct din epoca de început, din anii ’40-’50, iar când a ajuns în Anglia mi-a transmis și mie toată energia asta. Din acest motiv cred că el este cumva legătura mea directă cu legende precum Charlie Parker, în primul rând datorită acestei metode de a învăța muzica pe care Jean a dat-o mai departe și unor tineri ca mine. Poate că răspunsul meu pare confuz, dar cred că este cel potrivit.
Tot pe la 18 ani, ai cântat și în cvartetul lui Denys Baptiste, care a câștigat în 1999 Mercury Prize pentru albumul Be Where You Are. V-ați cunoscut în contextul Tomorrow’s Warriors, așa că spune-mi câteva cuvinte despre acest concept de colectiv inedit pentru melomanii români.
Sunt două aspecte aici. În primul rând e faptul că Tomorrow’s Warriors a fost un proiect inițiat de către basistul Gary Crosby, care a cântat cu Courtney Pine în Jazz Warriors. Ei au creat această platformă pentru tinerii muzicieni care poate nu aveau parte de o educație muzicală formală, deci au deschis-o pentru copiii care nu aveau posibilități de a studia și le-au oferit un loc unde să se poata întâlni și repeta împreună.
Organizația a evoluat foarte frumos, este de-a dreptul remarcabilă, există chiar și un mare band, se numește New Civilisation Orchestra, care concertează regulat la Royal Festivall Hall. Pentru mine personal, Tomorrow’s Warriors a fost foarte importantă, pentru că eram foarte tânăr și nu aveam colegi să fie atrași de Jazz, dar acolo am întâlnit diverşi alți tineri cărora le plăcea muzica pe care-o ascultam eu.
Cel mai important aspect a fost însă acela că puteam repeta cu regularitate, puteam cânta și exersa, deoarece în fiecare duminică aveam cântări într-un loc din Camden, The Jazz Café, și, după concerte, erau programate de fiecare dată jam session-uri pe care trebuia să le organizăm chiar noi. Așa am învățat enorm, am căpătat experiență, a fost un element esențial în dezvoltarea mea ca artist, iar faptul că am cântat cu Denys Baptiste a contat de asemenea foarte mult, umblatul cu el în turneu prin toată Europa la o vârstă foarte fragedă cântărind semnificativ în formarea mea muzicală.
În scurt timp ai devenit un interpret foarte apreciat, deci puteai să te concentrezi pe a-ți perfecționa latura asta, fără a aloca timp compoziției. Când s-a cristalizat în tine, de fapt, dorința de a compune?
Nevoia de a cânta compozițiile mele a apărut mai târziu în viața mea artistică și n-am simțit-o foarte puternic de la început, deși mai tot timpul compuneam câte ceva. Dacă e să ne întoarcem mai mult în timp, când eram adolescent, am avut un trio, cu Tom Skinner și Tom Herbert, cu care am cântat pe când eu aveam 16 ani, iar Tom Skinner 14, și încă de atunci compuneam unele lucruri, însă sporadic, mai mult din joacă.
Nevoia propriu-zisă de a o face a venit odată cu dorința de a-mi crea propria identitate ca artist, de a cânta în stilul meu personal. Evident că, dacă un muzician este membru într-o trupă condusă de altcineva, el cântă în stilul liderului acelui proiect și așa s-a întâmplat și în cazul meu în primii ani, deci de asta am spus că nevoia asta de a cânta în stilul meu a apărut și s-a intensificat mai târziu, după ce am depășit acea fază. Iar când am primit vestea că am fost ales să scriu o lucrare pentru London Symphony Orchestra, să fiu sincer, nici nu mi-a venit să cred.
Sigur că mă interesează și m-a interesat mereu partea de compoziție, dar, la acea vreme, nu m-am concentrat foarte tare pe asta, însă atunci când a venit comanda de la Orchestra Simfonică din Londra am acceptat-o imediat pentru că era o onoare deosebită, dar și o provocare imensă – mi se cerea o piesă care urma să fie interpretată la Barbican, o sală de concerte renumită și foarte mare.
Cred că vreo lună de zile după ce am aflat de acea comandă am fost într-o stare de anxietate totală, dar pe urmă am abordat problema foarte simplu: am hotărât că voi compune o piesă pe care să-mi facă plăcere să o ascult eu însumi. Sigur că întotdeauna trebuie ținut cont și de public, dar cred că se poate atinge un punct de echilibru între ce ar putea fi pe placul publicului și ce ar fi și pe placul compozitorului, și la fel am procedat, la rândul meu, până la urmă. Altfel, în ceea ce privește încrederea în mine… probabil că scade pe măsură ce înaintez în vârstă, așa mi se pare 🙂
În procesul creativ, cum balansezi explorarea liberă și intuitivă din Jazz cu cea aproape știinţifică din muzica clasică?
N-aș zice chiar că am un algoritm de creație, dar cred că atunci când lucrurile îmi ies… așa cum sper eu, acestea se situează probabil undeva între formația mea clasică și libertatea dată de Jazz. Deseori, când interpretez o piesă, am câte-un gând așa, mai intelectual: am mai cântat piesa asta, are personalitate, poate voi continua câteva măsuri în direcția pe care-o cunosc deja, dar, la un moment dat, îmi las mainile să improvizeze nişte note și pe urmă revin la matca știută.
Cam în felul ăsta pendulez eu între clasic și Jazz, și cred că astea sunt momentele care îmi aduc cea mai mare plăcere atunci când mă așez în fața pianului, pentru că din melanjul ăsta dintre rațiune și intuiție se nasc surprizele… sunt momentele în care degetele îmi zboară pe clape. Mâinile mele au cunoscut multă muzică și le las uneori libere să îmi arate ce pot.
La un moment dat, după ani de concertat cu Toussaint, Baptiste sau Jason Yarde, ai luat o pauză de Jazz pentru a te concentra pe studiul compoziţiei de muzică clasică. Ce te-a determinat să iei o asemenea decizie?
Cred că pianul și compoziția clasică sunt parte din etape prin care am trecut și continui să trec în viața mea. Da, ai dreptate, am studiat la un moment dat cu Mark-Anthony Turnage, un mare compozitor din Marea Britanie, pe când eram la Guildhall School of Music and Drama.
Mark-Anthony Turnage are o lucrare numită Blood on the Floor, care este concepută pentru un ansamblu clasic, însă el a dezvoltat-o în formula finală consultându-se cu chitaristul John Scofield și bateristul Peter Erskine, iar descoperirea acestei suite a fost unul din momentele pivotale din existența mea, pentru că ceea ce ascultam era la răscrucea dintre muzica clasică și improvizația de Jazz, într-o îmbinare organică, contemporană, diferită de obișnuitele combinații, uneori nefirești, între cele două forme de expresie muzicală.
După părerea mea, Mark-Anthony Turnage a descoperit calea de a aduce armonie acestei alăturări de stiluri, iar asta m-a fascinat și cred că mi-am dorit atunci să descifrez metoda lui, să înțeleg cum a reușit toate astea. Cred că, pur și simplu, așa funcționez eu, pendulez între genuri, stiluri, metode… nu pot să explic de ce se întâmplă asta, dar cert e că se întâmplă și crede-mă, pe undeva, e destul de frustrant, fiindcă mi-am zis deseori mie însumi că ar trebui să rămân la un singur lucru și să perseverez în direcția aia.
În 2014, ai lansat însă albumul First Light, care s-a constituit într-un “nou început”, pentru că scena newyorkeză de Jazz te-a forțat să te întrebi cu ce contribui tu realmente la muzică. Cum anume te-a motivat suplimentar timpul petrecut în Brooklyn, în contextul în care deja cântai de ani buni cu Kyle Eastwood și alți muzicieni americani?
New York-ul este un loc foarte dur pentru muzicieni, dar a însemnat, într-adevăr, foarte mult pentru mine și e păcat că, de când m-am întors din America, am pierdut legătura cu cea mai mare parte dintre artiștii pe care i-am cunoscut acolo și cu care am colaborat… de altfel, cred că foarte mulți dintre ei au și plecat din oraș după pandemie. Cât timp am stat la New York, am putut să văd însă cu ochii mei nivelul fenomenal de ridicat la care se află scena muzicală, pentru că fiecare muzician pe care-l cunoșteam în acel mediu se dovedea a fi unul excepțional.
Ei cântă, repetă, performează sau ascultă muzică în fiecare moment al zilei, asta este viața lor, muzica e aproape o religie pentru ei, în condițiile în care, totuși, viața mai înseamnă și alte lucruri, iar eu, de exemplu, m-am putut dedica numai și numai muzicii doar pentru câțiva ani. Sincer, n-aș mai putea duce acum viața aceea, pentru că timpul a trecut, acum sunt căsătorit, am un copil și pot să-mi dedic muzicii numai câteva ore pe zi, beneficiind de înțelegerea sotiei mele.
Revenind la întrebare, perioada cât am stat în New York a fost extrem de interesantă în primul rand prin faptul că a fost foarte intensă, foarte dură, o adevărată trezire la realitate, întrucât am ajuns acolo convins fiind că eu sunt peste măsură de dedicat muzicii și, dintr-o dată, m-am pomenit înconjurat de oameni care erau dedicați muzicii nu foarte mult, ci… total, 100%!
Astfel mi-am dat seama că una e să fii un interpret foarte bun, un virtuoz al unui instrument, și altceva este să ai în tine acel acel element unic și special care-i face pe oameni să devină brusc atenți atunci când te ascultă. Firesc, atunci a venit întrebarea… ce pot face eu astfel încât să capăt acea scânteie care să mă facă să strălucesc mai tare decât restul? Ei bine, de atunci și până în ziua de azi n-am găsit un răspuns suficient de convingător, așa că merg în continuare pe ideea de a oferi oamenilor muzica ce-mi place mie, dar despre care am convingerea, în același timp, că le-ar plăcea și lor.
Cred că, odată cu Terra Firma, cel mai recent album al meu, am conștientizat mai bine un aspect: publicul nu dorește neapărat ceva revoluționar, ci mai degrabă o experiență. Oamenii doresc să asculte muzica împreună cu prietenii lor, iar acum, în faza asta a existenței mele, lucrul ăsta mi se pare din ce în ce mai limpede.
Când eram în New York, căutam însă un element care să mă scoată în evidență, să mă diferențieze de restul muzicienilor și, până la urmă, așa s-a născut Graviton [proiectul de Prog-Jazz lansat în 2017 – n.r.], care – ironia face – nu este foarte în spiritul Jazz-ului din New York, dar cred că s-a materializat în acel mod tocmai pentru că-mi doream cu tot dinadinsul să fac ceva diferit.
Odată cu anii petrecuți cu Graviton, cum a evoluat perspectiva ta asupra ce înseamnă improvizația?
Adevărul este că nu m-am mai gândit de mult timp la Graviton. Eram deja de câțiva ani în New York, completamente imersat în peisajul muzical, în care ascultam, cântam, improvizam, iar albumul Graviton care s-a născut în acea perioadă din viata mea reflectă această complexitate, muzica mea fiind pe atunci foarte elaborată.
Pe de altă parte, când lucram la album mi-am dat seama de faptul că eram destul de limitat în ceea ce privește improvizația, pentru că, la fiecare piesă, trebuie să existe niște parametri care o definesc, care îi dau identitatea, fără de care nu mai putem vorbi de o piesă închegată, ci de fraze muzicale deschise, fără sfârșit și fără semnificație.
Trebuie să ai o linie călăuzitoare, un fir care să lege totul, iar acești parametri sunt uneori atât de bine așezați, încât improvizația devine greu de realizat și, începând din acea perioadă, mi s-a limpezit în minte faptul că, dacă structura unei piese muzicale este mai simplă, complexitatea ei rezultă, de fapt, din improvizație.
În trio-ul meu actual [LP-ul Terra Firma din 2022 a fost înregistrat cu pian, bas acustic şi baterie – n.r.], muzica lui Rod Youngs și a lui Joe Downard este bogată, variațiunile evoluează continuu, astfel că măiestria în compozițiile mele destinate formulei de trio apare tocmai din încercarea de a face piesele cât mai simple și cred că asta îmi dă și o mai mare libertate, pentru că acele variațiuni conferă substanță muzicii prin specificul interpreților, ei fiind, de fapt, cei care dau creativ forma finală a pieselor.
Ca să închid cercul, cu siguranță discurile scoase cu Graviton au fost foarte importante pentru mine, fiindcă eu cred că m-au ajutat într-un mod semnificativ să evoluez… sau poate îmbătrânesc eu și asta e doar o impresie, cine știe?
Cu exact 10 ani în urmă, spuneai: “Tot ceea ce faci devine parte din tine, cu bune și rele, lucruri din care mereu vei avea însă de învățat.”. Ce diferențe sunt între Andrew McCormack din 2025 și cel din 2015?
Acum am un fiu care mă învață lucruri noi… e sigur însă că dacă-mi vei pune întrebarea asta și peste 10 ani o să-ți spun cu totul altceva. Dincolo de glumă, cred că un lucru foarte important pe care l-am învățat este că am o deosebită responsabilitate față de public. Conștientizez mult mai pregnant lucrul ăsta și, drept urmare, sunt mult mai atent la public şi la așteptările sale.
Asta nu înseamnă că acum 10 ani nu-mi păsa de audiență, dar cred că eram atent mai mult la alte lucruri, la cum puteam eu să fiu diferit, altfel sau cool ca artist. Văzându-i pe muzicienii tineri cum trec, generație după generație, prin aceleași încercări sau căutări ca mine, îmi dau seama și știu, de fapt, că aceea e însă o etapă necesară, care produce ulterior efecte interesante.
În ce mă privește, așa cum ziceam, acum sunt mult mai responsabil față de publicul meu și față de ceea ce oamenii au nevoie să le ofer ca muzician, iar eu încerc să le dăruiesc experiențe muzicale care să îi bucure și să le facă plăcere. Cred că asta e marea diferență între eu, cel de acum 10 ani, și eu, cel din 2025.
» Interviu de IOAN BIG | Interviuri muzică
Foto – Courtesy of Andrew McCormack
