Ana Coman a adunat nouă dintre piesele voastre de suflet de pe cele trei albume lansate până acum și le-a pus pe un… vinil, iar în 3 aprilie, la O’Peter’s Irish Pub (fostul Deane’s Irish Pub&Grill) ni-l prezintă într-un recital pe care nu trebui să-l ratați.
Pe Ana o știți de la Radio Guerrilla, unde se făcea auzită în cadrul rubricii „Ana are cântec”.
Ulterior, Ana Coman început să-și lanseze propriile piese și a avut parte de o ascensiune rapidă, participând la mari festivaluri din țară. În 2020, ea și-a lansat primul album, „9 missed calls”.
„Nouă pretexte să nu mă uiți” adună în el nouă dintre cele mai ascultate și fredonate piese de voi în concertele de până acum și vă vom lăsa bucuria de a le reasculta și în recitalul de joi. Dar am plecat de la cele nouă pretexte încercând să o cunoaștem pe Ana și dincolo de muzica pe care o creează. Iată ce a ieșit.
Ana, ne propui „nouă pretexte” să nu te uităm. Începem și noi o serie de nouă pretexte pentru un interviu, dar nu cu clasica întrebare: cine este Ana Coman, ci dacă Ana Coman de astăzi este cea pe care o vedea cu ochii minții Ana din copilărie? Altfel spus: Cum te vedeai tu „când vei fi mare”?
Nu știu dacă Ana Coman e cea pe care mi-o imaginam acum 10, 20 de ani. Cumva, nu cred că aveam o imagine prea clară despre cine voi fi. Știam că vreau să cânt, știam că e singurul lucru pe care vreau să-l fac, dar nu eram sigură că o să se întâmple. Îmi făceam, desigur, scenarii, ca orice copil, cu mine pe scenă, în lumina reflectoarelor etc. Sper doar că Ana de acum 15 ani e surprinsă plăcut de ce am reușit să fac cu viața mea până acum. Și cred că e.
Cum ai ales calea muzicii și ce îți definește stilul muzical?
Clasicul „nu am ales-o eu, ea m-a ales pe mine”. Deși e clișeu, eu asta simt. Cânt de când eram copil, dar compun de pe la 19 ani. Ca stil, îmi place să glumesc că eu cânt „piese triste și foarte triste”, dar cred că reușesc cu ele să ating niște inimi rănite, pentru că povestesc sincer din istoria mea și sper ca oamenii care mă ascultă să își ia măcar 10% din terapia de care au nevoie.
Care ți-au fost mentorii în parcursul tău? Mă refer atât la persoanele care te-au îndrumat, cât și la artiștii pe care i-ai iubit (poate și ascultat pe repeat)? Există artiști cu care ai vrea să cânți? Cu cine?
Mentori mi-au fost mai multe persoane, atât oameni pe care i-am întâlnit ca adult, în locul potrivit, la momentul potrivit, cât și persoane care m-au crescut sau mi-au fost alături în dezvoltarea mea. Părinții, profesorii de la cor, profesorul de chitară, foștii mei colegi de la Radio Guerrilla, prieteni sau artiști pe care i-am cunoscut mai de curând. Fiecare persoană care mi-a dat cel puțin un sfat legat de viitoarea mea carieră ca artist m-a influențat, cumva. Un fel de butterfly effect.
O propoziție pe care cineva mi-a spus-o acum 20 de ani poate m-a făcut să fiu unde sunt acum. Cine știe? Iar legat de artiștii pe care îi admir, dacă ne referim la scena internațională, pot să zic că mi se pare superb faptul că, în era tik tok-ului, au apărut zeci de mii de artiști noi, pentru toate gusturile. Găsesc zilnic cel puțin o piesă fix pe sufletul meu. Acum am o obsesie pentru Alex Warren.
Cânți și compui în limba română, în vremuri în care muzica în limba engleză este aproape sigur foarte bine primită, indiferent de mesaj. Nu e un pic cam riscant?
Acum nu mi se mai pare riscant, dar la începuturile mele, da. În engleză, poți spune orice, pentru că, dacă tu, ca ascultător, nu ești vorbitor nativ, nu are cum să îți sune penibil. În schimb, în română trebuie să ai mare grijă ce scoți pe gură, altfel poți să dai în clișee sau penibil. Eu cred că am reușit să mă învârt într-o zonă în care, punându-mi sufletul pe tavă, sinceritatea din piesele mele, îmbinată pe alocuri cu niște metafore mai mult sau mai puțin complexe, nu mă lasă să intru în zona de scris „la îndemână”.
Nu încerc nici să mă complic cu metafore degeaba ca să arăt că sunt deșteaptă, cum se mai face, dar nici nu vreau să repet aceleși trei propoziții de genul „te iubesc și pe pernă îmi curg lacrimi”. Cred că sunt safe și sper să nu să par arogantă.
Pui cele nouă pretexte pe un suport cel puțin atipic pentru vremurile noastre, cu un parfum de vintage. De ce ai ales vinilul?
Vinilul e mult mai căutat decât CD-ul, în zilele astea, exact din motiv că e atipic, că e vechi, vintage. Tindem să ne întoarcem la trenduri din trecut și să apreciem obiecte și vremuri pe care noi nu le-am avut. Vinilul e cool, îți dă un vibe boem și are sound-ul acela specific, pârâiturile acelea care gâdilă urechea.
Ce înseamnă procesul tău creativ? Ce te inspiră, cum ajungi să dai viață piesei?
Mă inspir din viața personală și scriu aproape exclusiv în momente în care sentimentele mele sunt prea puternice ca să le mai pot conține.
Când știi că o melodie este finalizată? Ai simțit vreodată nevoia să revii pe o piesă după ce ea a ajuns la public?
Da, dar niciodată imediat. Luni sau ani mai târziu tind să reascult niște piese și să judec diverse lucruri: vocea mea, intrumentalul etc. Dar știu, de fapt, că sunt doar eu prea critică cu mine. Îmi iubesc piesele și, dacă așa le-am lansat, înseamnă că așa trebuiau să fie. Chiar dacă mai au defecte, fiecare melodie are povestea ei și farmecul ei.
Inteligența artificială pare să se insinueze și în acest domeniu. Crezi că AI-ul poate înlocui artistul care dă viață sentimentelor prin arta sa? De ce da, de ce nu?
Deja propune versuri și m-am jucat și eu cu asta. Dar se simte ceva fals acolo. Ori un limbaj de lemn, ori mult prea exagerat în metafore. Nu e palpabil, dar se simte fals. Nu cred că va înlocui niciodată artistul. AI-ul e talentat, dar nu are suflet. Noi avem și asta contează pentru ascultători.
În final aș vrea să te întreb NU de planuri, ci ce-și dorește Ana Coman pe termen scurt, mediu și lung?
Să fiu fericită.
