„TOMMY” De la muzică la film… după 50 de ani
A trecut o jumătate de secol din martie 1975, când în cinematografe a avut premiera fantezia muzicală concepută de iconoclastul cineast Ken Russell (Mahler, The Music Lovers), după celebra operă Rock a grupului The Who, asa că Tommy merită o revizitare din partea melomanilor şi cinefililor deopotrivă, pentru că, dincolo de muzica în sine, continuă să fie caracterizat de o actualitate, consistenţă şi subtilitate surprinzătoare, în ciuda anacronismelor inerente generate de contextul în care este plasată naraţiunea.
Interpus între două mari succese de public, perpetuate până în prezent (Jesus Christ Superstar şi The Wall), Tommy nu avea cum să beneficieze de aceeaşi notorietate din cauza criticilor acide la adresa consumerismului transformat în religie, mai ales că Russell nu s-a limitat doar la a ilustra muzica The Who, el convingându-l pe Pete Townshend să mai compună unele teme de legătură pentru a accentua dramatismul, motiv pentru care OST-ul diferă de albumul de studio.
Povestea?
Tommy (Roger Daltrey), băieţel născut în 1945, suferă o traumă în momentul în care tatăl său (Robert Powell), dat dispărut în război, se întoarce şi îşi surprinde soţia (Ann-Margret) convieţuind cu un speculant (Oliver Reed), iar acesta îl ucide accidental.
Tommy devine din acel moment orb, surd şi mut, iar tratamentele, inclusiv cele administrate de The Acid Queen (Tina Turner) sau de medicul “specialist” (Jack Nicholson), par inutile până când acesta ajunge să se lupte cu propria imagine – ‘Smash the Mirror!’ – şi să redobândească accesul la realitate prin intermediul simţurilor.
Doar că, între timp, devenise un idol al tinerilor la… pinball, unde, în marea finală, îl învinsese pe marele The Pinball Wizard (Elton John). Revenit în lumea “normală”, Tommy generează un cult care sfârşeşte nu tocmai fericit, din cauza reacţiei convertiţilor… “We’re Not Gonna Take It!”.
Muzica The Who şi filmul lui Ken Russell, definesc împreună o frescă socială cu accente subversive foarte interesantă (încă) pentru pasionaţii de Pop culture, fiindcă, la fel ca autorii operei Rock, Tommy este parte a tineretului care avea să introducă în vocabular sintagma “generational ownership”, având Rock’n’Roll-ul ca formă de expresie a identităţii acesteia… care îşi conservă o parte din nuanţe în era consumerismului digital.
Tommy (1975) s-a dovedit aproape profetic la adresa superficialităţii şi inconsecvenţei comportamentului noilor generaţii care, în contextul evoluţiei explozive a societăţii, au devenit tributare acesteia prin schimbări radicale şi rapide de atitudine, poziţionare şi reacţie socială, iar asta continuă să îl facă un must-see & listen.
Text de IOAN BIG | MUZICĂ
