VIDEODOME | “ODD THOMAS” (2013, r: Stephen Sommers)
Acest hibrid între Mystery-Thriller şi comedie Horror, a rămas o bună bucată de vreme inedit pentru pasionaţii de poveşti sumbre datorită unor litigii între companiile co-producătoare, având premiera în numai câteva cinematografe abia la vreo doi ani după ce a fost terminat, şi, ca urmare a ciorovăielilor pe bugetele de marketing, a trecut apoi aproape neobservat (sau, mai rău, desfiinţat de foarte mulţi critici), deşi reprezintă rezultatul creativ al unui tandem surprinzător.
Tandem format din două personalităţi a culturii Pop cu succes garantat la publicul de masă: cineastul Stephen Sommers (aici producător, regizor, scenarist), semnatar a unor blockbustere precum “The Mummy” sau “G.I. Joe: The Rise of Cobra” (filmele sale au adus încasări de peste un milliard şi jumătate de dolari), şi Dean Koontz, unul dintre puţinii autori contemporani de cărţi Horror & Mystery care se apropie de notorietatea lui Stephen King, ce are trecute în CV aproape două duzini de best-seller-uri şi jumătate de milliard de exemplare vândute pe întreaga planetă.
Asocierea Sommers-Koontz ar putea duce cu gândul la o super-producţie realizată cu un super-buget cu scopul de a avea super-încasări, dar (şi de aici vine marea surpriză!)… nu este cazul. Avem de-a face mai degrabă cu un film de autor(i), un proiect de suflet al lui Sommers (aşa cum fusese pentru Peter Berg, de exemplu, cu un an înainte, “Lone Survivor”), plasat însă tot în nişa lui de competenţă şi apetenţă, cea a cinematografiei de tip Thriller dinamic pe fundal Horror.
‘Odd’ Thomas, interpretat impecabil de către regretatul Anton Yelchin (“Star Trek”, “Terminator Salvation”), este un tânăr bucătar de fast-food cu puteri paranormale – poate vedea şi interacţiona cu oameni decedaţi dar şi cu fiinţe din alte lumi – pe care înţelege să le folosească pentru a corecta sau preveni situaţii extreme din lumea reală. Personajul ştie că a fost hărăzit cu o capacitate specială tocmai pentru a o utiliza în mod adecvat şi nu pentru a o ignora.
Singurii care au cunoştinţă de abilităţile lui Thomas de clarvăzător sunt şeriful (Willem Dafoe – “Platoon”, “Shadow of the Vampire”, aici foarte cool în rol de adult deschis la “magnetic psychic powers” ale lui Odd) din Pico Mundo, un mic orăşel din California, şi prietena ‘Ciudatului’, dulcica dar hotărâta Stormy (Addison Timlin – “Derailed”, “Stand Up Guys”). Viaţa tânărului este bulversată de apariţia în cătun a unui străin cu aspect excentric, însoţit permanent de un grup de prădători din lumea de apoi care se hrănesc cu… frica oamenilor şi în care Thomas recunoaşte mesagerii unor evenimente viitoare cu deznodământ extrem de violent.
“Odd Thomas” este un film în vâna lui “The Mist”, al lui Frank Darabont, ce reuşeşte să dea realmente fiori printr-o naraţiune incitantă şi lipsită de bullshit-uri comerciale. Sunt o mulţime de filme de groază antologice, precum “Al şaselea simţ” a lui Shyamalan sau “The Others” a lui Amenabar, care stau în picioare datorită revelaţiei din final, şi, odată acesta descoperit, rareori mai simţi nevoia să le revezi. Nu este cazul cu “Odd Thomas”, un “The 6th Sense” în variantă adultă, care nu se sfârşeşte, ci începe cu… “I see dead people!”.
Plecând în constructul cinematografic din acest punct, eşti conştient că trebuie să surprinzi publicul – fiindcă ai ridicat ştacheta foarte mult – şi asta îi iese foarte bine lui Stephen Sommers, în mediul lui perfect familiar de tip “Mumia”, cu fantomaticii ‘bodacşi’ CGI invadând universul nostru şi ameninţând umanitatea cu apocalipsa, mai ales că regizorul nu ţine să epateze sau să forţeze nota printr-o spectaculozitate exagerată şi menţine tonalitatea discursului narativ pe palierul cotidianului uzual.
Mai mult, în ciuda dinamicii alerte şi a atmosferei incredibil de apăsătoare (deşi scăldată în soarele californian), filmul este plin de umor, generat în cea mai mare parte prin dialogurile foarte consistente în care fiecare cuvânt (precum şi modul de frazare) este extrem de bine cântărit. Am ‘gustat’ una dintre cele mai savuroase replici din ultimul timp: “Does this mean to get on with it or ‘Up Yours!’?”, iar monologul meu favorit (căci filmul este împănat cu voci din off) este cel a lui Anton Yelchin când cară corpul lui Bob în camera de gazare din închisoarea abandonată.
“Odd Thomas” poate fi definit, în ceea ce mă priveşte, ca o speculaţie inteligentă (mult peste media genului) pe marginea eventualelor tentative de a-ţi manipula propria soartă. De (re)văzut cu încredere, făcând abstracţie de cronicile puţin favorabile, fie şi din respect pentru talentul performativ al actorului prematur dispărut dintre noi, membru acum în miticul Club 27.
