Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 18/01/2025
Artă & Cultură / Performing arts Clin D'oeil

CLIN D’OEIL | JOSEF NADJ: “Identitatea stilistică trebuie să fie omniprezentă în lucrarea de dans”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | JOSEF NADJ: “Identitatea stilistică trebuie să fie omniprezentă în lucrarea de dans” Share CLIN D’OEIL | JOSEF NADJ: “Identitatea stilistică trebuie să fie omniprezentă în lucrarea de dans”
JOSEF NADJ


Lună plină, cel mai nou spectacol al eclecticului coregraf şi artist vizual Josef Nadj, conceput de acesta împreună cu o echipă de dansatori originari din vestul Africii, a reprezentat una dintre experienţele cu adevărat memorabile pe care le-a oferit ediţia din 2024 a Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe, organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj.

Personalitate de prim rang a scenei artistice europene, JOSEF NADJ, născut în Iugoslavia în 1957, cu studii universitare în istoria artei şi a muzicii la Budapesta, s-a stabilit la începutul anilor ’80 la Paris, unde a urmat cursuri de mimă cu Marcel Marceau şi Étienne Decroux şi, în paralel, a intrat în lumea dansului contemporan, în care erau activi coregrafi avangardişti precum Mark Tompkins sau François Verret.

“Canard pékinois”, 1987  Foto: JosefNadj.com

Încă de la primul său show, Canard pékinois, din 1987, JOSEF NADJ a atras atenţia prin modul poetic şi original în care, bazându-se pe o cultură enciclopedică pe care o filtrează subiectiv, explorează diferitele faţete ale umanităţii prin intermediul a varii medii de expresie, de la grafică sau sculptură până la fotografie şi, bineînţeles, mişcare coregrafiată.

La care a revenit în 2018 cu instalaţia performativă Mnémosyne, după o vreme în care se dedicase artelor plastice. Cu cele două lucrari de dans contemporan ce au urmat, OMMA şi Lună plină, interesul artistului pare a se fi deplasat în zona antropologiei culturale, astfel încât am plecat în dialog tocmai de la nevoia personală  de acest… “back to the roots”.

JOSEF NADJ la Festivalul “Interferenţe”, Teatrul Maghiar de Stat Cluj, 2024  Foto: Biró István

Explorările tale artistice din ultimii ani au mers, din ce în ce mai profund, spre originile dansului şi ale mişcării. Cum se vede însă dansul contemporan din perspectiva ta?

Totul s-a disipat şi ceea ce eu văd acum în dans este un fel de deșert intelectual, pentru că totul a fost deja încercat. Pentru mine, ultima mișcare – ceea ce am putea numi mișcare – a fost aceea de a aduce noul circ [circul contemporan – n.r.] în peisaj, pentru că artistul de circ căuta contactul cu dansatorul şi, într-o mai mică măsură, și cu teatrul, deci a existat o anume influență a circului, un rezultat a schimburilor între dans și circ.

Dansul de stradă, cu hip hop-ul și toate celelalte, a încercat să dea dansului contemporan un suflu nou, dar nu a fost suficient, fiindcă, în opinia mea, este prea restricționat, prea tehnic, prea demonstrativ pentru a avea o influență mai mare de-atât. În fond, este reflectarea unei generații, iar tinerii ar trebui să afle mai întâi împotriva cui se revoltă şi ce viziune asupra lumii în afară de disperarea că nimic nu merge bine în societatea de azi.

Spun asta pentru că, în tinerețea mea, cel puțin în țările din Est, în Ungaria, în Iugoslavia, în România, am știut întotdeauna că trebuie să fim parte din rezistența culturală la schemele impuse de autorități, dar asta s-a terminat şi există acum un soi de libertate. Tinerii au în zilele noastre sentimentul că poți merge oriunde, poți să spui ce vrei, poți prezenta orice fără scandal, în condiţiile în care nu mai există cenzură sau aceasta e minimă, așa că trebuie să își construiască propria viziune asupra lumii pentru a găsi o estetică care să se potrivească cu ea.

“Lună plină” (coregrafia: Josef Nadj), Festivalul “Interferenţe”, Teatrul Maghiar de Stat Cluj, 2024  Foto: Biró István

Spectacolul Lună plină vine în trena lui OMMA, prezentat la rândul său în cadrul festivalului Interferenţe, dar în 2022. Ce te-a motivat să continui și să perseverezi în această cercetare coregrafică în spaţiul african?

Este precum foamea, mănânci ceva care-ţi pică bine și apoi vrei să-ți mulţumeşti corpul din nou, deci nu a fost o decizie intelectuală, ca să ajung să-mi spun: ‘Vreau să mai fac o lucrare africană!’. Pur şi simplu, a devenit un fel de necesitate naturală să continui pe această cale cu ei, iar decizia a fost reciprocă, pentru că şi perfomerii şi-au dorit, la rândul lor, să meargă mai departe.

Am avut sentimentul că acești dansatori mai pot fi “explorați”, întrucât sunt originali – ezit să folosesc cuvântul primitivi, din cauza exigențelor scrisului contemporan, aşa că le zic mai degrabă astfel – şi doar cu africani am putut visa să realizez această cercetare, fiindcă ei au capacitatea fizică necesară şi, de asemenea, o anume sensibilitate muzicală, deoarece au trăit într-un context în care muzica și tradiția sunt omniprezente, deci, genetic, sunt plini de toate aceste informații muzicale și de mișcări. Toate astea le-am văzut cu ochii mei în Africa.

Împreună cu aceste trăsături, ei au venit însă şi cu o mare doză de naivitate, precum și cu un soi de închidere în propriul lor univers african, adică ascultă muzică africană, mănâncă mâncare africană și, în general, sunt foarte puțin curioşi să vadă cum se fac lucrurile în altă parte.

Excepţia din artele spectacolului o reprezintă faptul că ei încearcă să vadă ce se mai întâmplă în dans, dar atât, nefiind interesaţi și de alte componente ale altor culturi. Pe acestea le-au descoperit eventual cu mine, pentru că le ceream, prin natura exigenţelor mele legate de cercetare și prin abordarea mea a procesului de lucru, să nu caute să asculte doar muzică de dans, dar și muzică menită să-i facă să reflecteze.

Prin urmare, i-am presat să se gândească și să facă diverse comparaţii în spaţiul altor arte, muzici, în cel a literaturii și picturii, în fine, să fie permeabili la cum se manifestă creativitatea contemporană pe toate subiectele posibile. Nu sunt însă singura persoană preocupată de exigențele ritmice, pentru că există și o coregrafă algeriană, Nacera Belaza, care lucrează tot în Franța, iar activitatea ei se bazează pe două lucruri: pe descompunerea ritmică a prezenței și, de asemenea, pe întoarcere, pe cercul care vine ca un ecou al dansului dervișilor, al ritualurilor.

“Lună plină” / “Full Moon” (coregrafia: Josef Nadj), 2024 Foto: Laurent Philippe

Estetic, Lună plină este centrat pe căutarea culorilor mişcării, fiind conceput ca o expoziție de tablouri vii în care te-ai dispensat complet de scenografie. Când intră muzica în procesul de execuţie al fiecarui tablou?

Se întâmplă în paralel, are caracter imediat, dar eu nu mă refeream la muzica pe care o folosim ca bază a coloanei sonore în spectacol. Aceasta, după cum spuneam, a fost fabricată şi verificată pas cu pas, pe măsură ce procesul de cercetare avansa, de aici şi parametrii clari în care este realizat montajul acestui colaj sonor.

Pentru a le deschide însă sensibilitatea muzicală, i-am expus la o mulțime de alte forme… le-am făcut cunoştinţă în special cu Jazz-ul, ei neavând habar, absolut deloc, de extraordinara bogăție și forță a Jazz-ului afro-american, de exemplu. N-avem acum timp să-ţi împărtășesc toate lecturile pe care le-am făcut cu ei în paralel, de la etnografie până la poezie, care mi-au fost necesare pentru ca ei să fie în starea de alertă potrivită, atât în pregătirea dansului, cât și în acțiune, în momentele concrete de lucru la producție din sala de repetiții.

“OMMA” (coregrafia: Josef Nadj), 2021 Foto: Severine Charrier

Vorbind de repetiţii, OMMA a fost finalizat în perioada pandemiei. A influențat aceats în vreun fel abordarea coregrafiei?

Nu, de fapt, pandemia ne-a ajutat, pentru că, izolați fiind prin natura conjuncturii, am avut norocul să fim lăsaţi să lucrăm într-un teatru din Franța, unde ni s-a pus la dispoziţie spaţiul și nu ne deranja absolut nimeni. Am fost doar noi și niciunul nu s-a îmbolnăvit, cu toate că discutam în fiecare zi despre riscul ca cineva din colectiv să contracteze boala și că asta ne va forţa să ne oprim, deci nu aveam de unde să știm dacă vom ajunge cu adevărat să sfârșim de lucrat la piesă.

Ei bine, toată această tensiune ne-a dat o mare şi frumoasă energie pozitivă pentru a profita de oportunitatea că noi, într-o bulă, am putut continua, în condiţiile în care întreaga lume se oprise. În ce mă priveşte, n-am vrut să devin captiv al gândurilor legate de pandemie sau de izolare, pentru că, în fond, chiar şi în contextul unui război, de exemplu, dacă rămâi înăuntru, ţii ușa închisă şi te concentrezi pe ceea ce-ţi propui să faci, poţi evolua în acea direcţie. Bombele pot cădea în jurul nostru, dar, atâta vreme cât nu cad direct pe noi, nu e nicio problemă.

“Lună plină” (coregrafia: Josef Nadj), Festivalul Internaţional de Teatru “Interferenţe”, Cluj, 2024  Foto: Biró István

Spre deosebire de OMMA, centrat exclusiv pe dansatorii africani, în Lună plină apare din nou personajul tău recurent, omul-marionetă, văzut ultima oară în Mnémosyne. Putem vorbi de un fel de închidere a unui cerc?

Apropo de ce-mi spuneai adineaori despre inteligența colectivă ancestrală versus cea a individului modern, da, reprezintă într-o anume măsură diferența în modul în care este căutată comunicarea, fiind vorba de două origini diferite care se întâlnesc în același spațiu și care se influențează reciproc.

Ei mă implică pe mine, iar eu îi influențez la rândul meu, așa că am dat concretețe în Lună plină acestei persoane care captează mesajul universului sau energia universului, cum doriți, în felul său propriu… cu alte cuvinte, pe scenă, arăt modul meu de a face acest lucru. De asemenea, apare și întrebarea: cum pot ei face față, cum pot înfrunta acest element care vine din altă parte, care le este familiar, dar, în același timp, străin? Prin urmare, are loc un soi de confruntare fericită a diferențelor.

“Le Cri du Cameleon” (coregrafie & regie: Josef Nadj), 1996 Foto: JosefNadj.com

Esenţial pentru incursiunile tale în memoria culturală colectivă pare a fi cuvântul scris… asta gândindu-mă la coregrafiile inspirate de Artaud, Jarry, Beckett sau Büchner. Cum funcţionează filtrul lui Josef Nadj, pentru că există miliarde de cărți în lumea asta?

Sunt atât de multe încât pot provoca deseori chiar o stare de nervozitate. De multe ori, eu am sentimentul că trebuie neapărat să mai văd, să mai citesc, să aflu mai mult, doar că aici vorbim de ceva infinit și sunt conștient că nu voi ajunge niciodată la liman, așa că încerc să fac alegerile potrivite în ceea ce privește propriile referințe, mai ales scrierile care mă hrănesc, și fac asta zi de zi. Dimineața, imediat după ce mă trezesc, reprezintă momentul în care iau o hotărâre – ‘Ei bine, în ce stare sunt eu astăzi?’ -, iar dacă trebuie să citesc filosofie timp de șase ore înainte de a mă gândi la un gest, atunci asta fac.

Într-o altă zi, poate fi însă vorba de poezie sau de memoriile unui compozitor, dacă sunt cumva interesat de cuvintele ori de angoasele lui, iar după aceea privesc doar imagini, însă, la fel de bine, pot fi și zile în care nu mă uit la nimic, lăsând ideile să vină din interiorul meu. Lucrez foarte mult plecând de la cărți, pentru că, în pregătirea mea, lectura, gândirea activă, mă ajută să găsesc acea stare de creativitate sau de curiozitate de care am nevoie.

Uite, un alt exemplu, zilele trecute m-am aplecat din nou asupra istoriei budismului, a aventurii umane în decursul căreia unele idei din India, trecând prin China, ajung să se transforme în Japonia și cum acest lucru poate influența artele vizuale și ale spectacolului acolo, în Japonia… asta mă interesează foarte mult, dar este un subiect enorm. În general, pentru biblioteca mea, cumpăr o mulțime de cărți în care mă cufund pentru a obține ce-mi este de trebuință, înainte a trece la altceva, iar asta se întâmplă în doar o săptămână, în bucle… în cicluri de lectură.

Pentru că sunt și autori, precum Joseph Beuys sau [Marcel] Duchamp, asupra cărora mă întorc, fiindcă reflecțiile lor asupra artelor vizuale și cum au încercat să introducă alte viziuni în artă continuă să mă intereseze. În afară de asta, simt nevoia să citesc despre astrofizică sau matematică, ca să aflu cum încearcă să descifreze omul de știință limbajul universului, să transpună, să codifice și să decodifice și, de asemenea, să găsească un vocabular sau chiar o anume înțelegere a acestuia.

La asta mă ajută și biologia, microbiologia în special, apropo de funcționarea celulelor sau a organismelor vii… toate acestea sunt realmente pasionante! Și, de acolo, mă pot întoarce apoi oricând la întreaga operă a unui poet – ca [Stéphane] Mallarmé, să zicem -, la modul în care acesta a încercat să capteze în felul său o viziune asupra lumii și să o transforme în cuvânt scris. Având asemenea puncte de plecare, tu, ca artist, trebuie să-ți găsești propriul limbaj, care nu-i imită sau nu-i ilustrează pe alții, dar integrează.

“Mnémosyne” (conception & performance: Josef Nadj), 2018 Foto: Blandine Soulage

Combinaţie de instalaţie şi performance, Mnémosyne m-a intrigat prin multiplele semnificații posibile ale titlului, de la mama celor 9 muze până la artele memoriei ca tehnici seculare de reprezentare vizuală a lumii. În ce direcţie ar trebui să privesc?

În general, vreau doar să găsesc titluri care sunt în ton cu ceea ce am de comunicat. Titlul nu trebuie nici să rezume, nici să facă reclamă, în opinia mea, ci trebuie să rămână modest, în acord cu ideea spectacolului, ca și mișcarea.

În cazul acesta, e vorba și despre o întoarcere a mea la semnificația ochiului în greaca veche, deci la originea formei de spectacol pe care o facem în prezent, pe care o apăr, fiindcă nu putem neglija – în orice caz, eu n-o pot face – mă refer la această istorie imensă, acest gest imens care a fost inițiat în Grecia atunci când au început să fie scrise tragedii, iar cineva a semnat prima dată că, din spațiul colectiv, individul este cel care preia controlul.

Aș spune că, mergând pe această linie, eu însumi am reușit să ajung la o viziune personală asupra lucrurilor și, în ziua de azi, am capacitatea de a spune o poveste într-un fel care îmi este propriu. Dar asta durează, pentru că a existat confruntarea ce a avut la bază această formă tradițională de dans, care a avut nevoie de un timp îndelungat pentru a fi transformată astfel încât să devină încrustată într-mod de gândire sau într-o scriere ce are alte exigențe decât o sărbătoare sau un ritual sătesc.

Pentru mine, timpul constituie o eternă provocare, cu toate că avem suficient… asta dacă îl folosim cum trebuie și nu-l irosim, indiferent că e vorba de timpul pentru a fabrica ceva sau pentru a reflecta. Întrebarea, mai ales în contextul producției de spectacole din ziua de azi, este cum poți lupta mai bine pentru a avea timpul necesar ajungerii la maturitate, pentru a evita sentimentul că ești nevoit să mergi prea repede, că trebuie să găsești soluții și să ajungi la o concluzie prea în grabă… ei bine, este o construcție complexă să ajungi la un echilibru între timp și muncă.

“Penzum” (concept şi interpretare: Josef Nadj & Joëlle Léandre), 2017 Foto: Pascal Seixas
JOSEF NADJ  Sursa foto: estrepublicain.fr

În această construcţie asociată procesului creativ, cum şi când se consumă experimentul? Ca artist, apelezi la un instrumentar foarte eclectic, de la cianotipie sau muzică live la mixuri de dans şi grafică…

În primul rând, mi se pare obligatoriu ca, încă de la bun început, să fii foarte atent la stil. Curățenia stilistică trebuie să fie omniprezentă în lucrare, să nu lași să pătrundă elemente care pot deranja, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să experimentezi, fiindcă, deseori, se poate întâmpla să ai și cate o surpriză plăcută, un lucru despre care crezi că nu ar putea funcționa și practica îți dovedește, în cele din urmă, contrariul.

Eu nu plec la drum gândindu-mă că ceva nu merge, ba dimpotrivă, iau decizii tot timpul pe parcursul lucrului efectiv. Nu sunt decizii intelectuale, luate în avans, stând la masă, ci unele venite din ceea ce trăiesc eu concret în sala de repetiții sau pe platoul de filmare, în momentele în care dobândesc sentimentul justeții acestora… și, așa cum spuneam, am grijă de stil, astfel încât totul să fie coerent, iar pentru asta nu există nicio metodă sau recomandare care să fie văzută sau împărtășită, fiindcă este o formă de sensibilitate pe care cineva o are sau nu.

» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil

Foto header: Andrey Avramchuk

Newletter zn png
Newsletter-ZN-2025-300x250

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Caută