Două sate primesc de la Guvern doar jumătate din bugetul anual de care au nevoie, drept care mizează totul pe un meci de fotbal: cine învinge ia toți banii și își face treaba, așa că, firește, fiecare va face tot ce e românește posibil să câștige. Acesta este subiectul comediei Țăndări (premiera: 28 ianuarie), reprezentând lungmetrajul de debut al lui BOGDAN NAUMOVICI, cel mai cunoscut publicitar de la noi, care a făcut trecerea spre cinema prin intermediul scurtmetrajului său Zimnicea (2019), selecționat ori nominalizat în numeroase festivaluri internaționale de film.
Am căutat să aflăm chiar de la realizatorul filmului detalii despre perspectiva sa asupra genului comic, dar şi niscaiva lămuriri apropo de alegerile pe care le-a făcut în procesul de materializare a acestei poveşti neaoşe, căreia, pe marele ecran, îi dă viaţă o distribuţie incitantă prin prezenţa unor performeri asociaţi cu entertainmentul de calitate, precum Alin Florea, Dan Badea, Carmen Tănase, Cristian Bota, Nicodim Ungureanu, Alex Conovaru sau Sergiu Costache, ce promit a oferi publicului momente realmente savuroase.
Bogdan, în primul rând, spune-mi ce este și ce nu este Țăndări?
Este o comedie clasic românească, despre probleme românești. Scheme de îmbogățire sau de măritiș, politicieni de carieră înconjurați de afaceriști șmecheri, trucuri și trișuri în fotbal și în visul românesc al înavuțirii. Nu e un film cu influenceri, nu e un film cu vulgarități nejustificate, nu e un film cu ambiții de premii și critică. E o comedie cinstită, cu poante și actori buni, o oră și patruzeci de minute de râs și de ironizat o lume în care fiecare face tot ce e românește posibil să reușească.
Acțiunea filmului se petrece în spațiul rural, în comuna Movilița, a cărei echipă o înfruntă pe cea din Țăndărești. Există două comune numite astfel, în Vrancea și în Ialomița. Ce te-a inspirat în alegerea numelor locurilor și personajelor?
Cred că de fapt sunt vreo nouă Movilițe în România, iar faptul că sunt atât de multe parcă are ceva înduioșător în el, atât au avut oamenii ăia de spus despre locul în care trăiau, că undeva acolo e și o moviliță. Nu chiar un deal, dar nici ca-n palmă, o ridicătură, acolo, de pământ era singura chestie notabilă din jurul lor. Cumva, mi-a sugerat eternitatea asta a satului românesc în care lucrurile nu se schimbă niciodată. „Țăndărești”, în schimb, mi-a venit de la titlul filmului, care rezumă ce se alege de toate planurile și schemele României profunde, condamnată la soarta ei de Sisif.
Povestea din Țăndări include multe teme familiare nouă, precum combinațiile cu bani publici, apetența pentru jocuri sau pasiunea pentru fotbal, aşa că vorbeşte-mi un pic de cum s-a conturat acest mix în mintea ta şi, apoi, în scenariu…
Dacă faci publicitate, îți place și ești curios, ai ocazia unică de a învăța foarte multe lucruri despre români. Fiecare client are propriile studii despre segmentul țintă care îl interesează, din perspectiva îngustă a categoriei de produse în care activează. Însă, la omul de publicitate ajung toate aceste perspective și îl ajută să-și facă o imagine rotundă, pentru că același român face și credit la bancă, bea și bere, urmărește și anumite emisiuni sau posturi TV, cumpără mașini de spălat, medicamente sau autoturisme.
Asta mi-a dat mereu un avantaj în a înțelege oamenii din jur, din diverse categorii sociale, de a ieși din bulă și a încerca să joc cu capul sus. La toate astea se adaugă experiențele personale, puțini știu, de pildă, că, acum mulți ani, am candidat pe un loc complet neeligibil la Ialomița, dar asta mi-a dat ocazia să fac campanie electorală în singurul oraș ialomițean în care PNL-AT avea primar, un oraș acum devenit celebru, Fierbinți-Târg.
Universul expus de atâtea sezoane de serialul care poartă numele acestui oraș este etern și inepuizabil. Ruralul românesc nu are nevoie să fie inventat sau umflat de alegorii, ci doar de o oglindă sau de o cameră de filmat. Personajele, relațiile dintre ele, peripețiile lor sunt acolo de secole și probabil vor mai fi o vreme. De la Țugurlan, Nilă și Cocoșilă la personajele din Țăndări nu sunt diferențe decât de nuanță.
Cât de mult te-a ajutat expertiza acumulată în publicitate la realizarea filmului?
Cred că experiența mea din publicitate m-a ajutat mult. Sunt aproape 30 de ani de când am început să spun povești în 30 de secunde și vreo 21 de când am regizat prima mea reclamă, cea cu „laser, frate!” și „ăla negru de respira greu”.
De atunci, probabil că am regizat vreo 300 de spoturi, iar experiența cu actorii, cu echipele de filmare, cu etapele de post producție, precum și colaborarea îndelungată cu câțiva dintre oamenii care se regăsesc și la Țăndări, cum ar fi Laura Georgescu Baron, Lulu de Hillerin, dar și unii dintre actori, cred că au fost elemente esențiale în realizarea filmului. Nu în ultimul rând, popularitatea la care au ajuns unele dintre reclamele mele mi-a dat încredere să pornesc pe drumul ăsta, să îmi imaginez că pot face comedie pe gustul oamenilor.
Spuneai cândva că umorul își află din ce în ce mai greu loc în publicitatea de azi și asta te-a motivat să faci un lungmetraj de comedie. Cum te raportezi acum la libertatea de creație în publicitate vs. film?
Cred că pentru a face umor e nevoie de curaj. Cu atât mai mult într-un demers comercial, cum e publicitatea. Să pui soarta vânzărilor produsului tău în mâinile unei glume cere o deschidere și o încredere din ce în ce mai greu de găsit azi în departamentele de marketing ale marilor companii. Nu ajută nici faptul că majoritatea sunt acum multinaționale, iar în ierarhia prin care trebuie aprobată o reclamă e aproape inevitabil să nu existe și un factor de decizie care nu e român, deci mai puțin înclinat să priceapă și cu atât mai puțin să guste umorul românesc.
La film, în schimb, clientul tău e publicul, dialogul este direct, nemijlocit, ține doar de tine și de oameni să râdeți împreună la o glumă bună. Nu mai ai pe cine da vina, nu mai ai scuze. Am venit cumva firesc către regia de film după cea de publicitate și mărturisesc de la început, ca să nu avem vorbe, că nu am studiat nici un minut această nobilă profesie, altfel decât prin ”calificare la locul de muncă”, ca să folosesc o expresie din vremuri, sper, trecute.
Dar am ajuns să cred că mă fac ușor înțeles de actori și de echipă, că am un simț al firescului când cer un anumit joc sau când spun o poveste, că pot doza bine timingul unei poante și mai ales că văd foarte limpede în mintea mea cum vreau să arate produsul final, ceea ce m-a ajutat să filmez repede, să nu trag duble inutile, să ajung să tai doar 7 minute din primul montaj până la cel final.
Care a fost, de fapt, parcursul de la scenariu la postproducție şi cum a fost experiența realizării primului tău lungmetraj?
A fost intens, nou, provocator. Cum îi spuneam soției mele după primele zile de filmare, „simțeam cum mi se desfundă venele”. Am scris scenariul relativ repede, am ajuns totuși la varianta numărul 8 după multiple rescrieri, apoi am pregătit filmarea timp de câteva luni. Știam că nu am la dispoziție un buget care să-mi permită multe zile de filmare, așa că totul trebuia să fie foarte precis.
Din fericire, aveam filmul în minte destul de limpede, iar echipa pe care a reușit să o adune producătoarea filmului și buna mea prietenă, Laura Georgescu Baron, s-a mobilizat și am pregătit totul foarte amănunțit. Apoi a început, ca de cele mai multe ori, norocul și seria coincidențelor fericite.
Spre exemplu, ideea inițială a venit de la o știre care menționa că într-o comună din România cimitirul este lipit de terenul de fotbal și uneori, sâmbăta, meciurile echipei din comună mai sunt întrerupte de câte un cortegiu funerar. Scena asta se regăsește și în scenariul meu, iar când am fost să căutăm locația pentru film, primul și singurul sat în care am fost, Brăniștari, din comuna Călugăreni, Giurgiu, avea vechiul teren de fotbal lipit de cimitir.
Dacă la asta adaug și că e satul de obârșie al directorului de imagine, Lulu de Hillerin și că, în dreptul liniei de mijloc a terenului, e casa bunicii lui Dan Badea, care joacă în film, o să înțelegeți de ce vorbesc de căița de pe cap cu care s-a născut acest film. Am filmat totul în doar 9 zile, cu două camere, furtuna care s-a anunțat în penultima zi s-a oprit miraculos pentru cele două ore de care mai aveam nevoie pentru a termina filmul, actorii, echipa, figurația, toată lumea a fost în priză și a tras pentru ceea ce cred că poate fi un record pentru filmarea unui lungmetraj.
Apoi am intrat în fazele firești de post producție, montaj, curățat sunet, colorizare, mixaj, trailer și așa mai departe, unde din nou trebuie să mulțumesc tuturor celor implicați pentru energie, atenție și că mi-au suportat ritmul de lucru și nerăbdarea. O mare plecăciune pentru Damian Drăghici, care a acceptat să facă muzica pentru primul film al unui debutant întârziat.
Regăsim în Țăndări actori de comedie care fac aici roluri diferite de cele de până acum. În ce măsură te-a ajutat pentru casting experiența ta anterioară în improvizație și ce ai urmărit în cazul fiecărui personaj?
Castingul a trecut prin diverse faze, aproape niciunul dintre personaje nu este jucat de actorul cu care scrisesem rolul în minte. Cu unii dintre ei am colaborat în publicitate, cu alții în proiectul Improvshow, pe alții mi i-a recomandat Laura [Georgescu Baron], iar Domnica Cârciumaru a completat distribuția și îi mulțumesc din suflet pentru ajutor. Sunt un fan al actoriei de film, nu de teatru și atunci imperativul meu a fost firescul, naturalul în interpretare.
Nu-mi place burlescul, vreau să văd actorii „jucând oameni”, fără exagerări, machiaje extravagante și costume împopoțonate. Îmi place umorul natural, nu scremut, îmi plac replicile plauzibile, nu înjurăturile fără rost, microreacțiile dintr-o sprânceană, nu țipetele și scălâmbăielile. De-aia am și insistat, împotriva trendului, să avem actori, nu influenceri și le mulțumesc tare mult că au acceptat.
Țăndări are parte de niște actori minunați, care și-au îmbrăcat perfect haina personajului, nu reușesc să găsesc nici măcar o singură stridență, nimic care să mă zgârie vreun pic. Pe unii îi știți din seriale precum Clanul ori Tătuțu’, pe alții din multe alte filme, din emisiuni TV, stand-up sau piese de la Teatrul de Comedie, iar pe unul, la debut pe marile ecrane, îl știți drept cel mai simpatic magician din România.
Care sunt elementele care alcătuiesc, din punctul tău de vedere, o comedie bună? Care sunt, de exemplu, comediile tale preferate?
Umorul e al naibii de subiectiv. Fiecare avem stilul preferat, unii râd la slap-stick comedy, la omul care alunecă pe o coajă de banană, alții la glume intelectuale cu trimiteri la formule de matematică. E greu să faci o comedie care să distreze pe toată lumea, nici nu cred că trebuie să-ți propui asta, însă, merită să încerci să faci o comedie care să-i amuze pe cei mai mulți, trecând prin mai multe registre care să nu disoneze între ele.
Cred că e bine să combini comedia de limbaj cu cea de situație, satira socială sau comedia de moravuri cu cea de caracter sau de nume, cu condiția ca peste tot să domnească firescul, nimic să nu sune dezacordat. Din comedia românească mă simt mai apropiat de B.D.-uri, de Operațiunea Monstrul, Secretul lui Bachus, Astă seară dansăm în familie sau Filantropica, decât de mai noile producții Miami Bici & Co.
Când vine vorba de film, merg cumva împotriva trendului, cred în actori mai mult decât în influenceri, în firesc mai mult decât în burlesc, în personaje care aduc a „oameni” mai mult decât în caricaturi. Dintre comediile internaționale, în vârful clasamentului meu rămâne Top Secret, poate comedia cu cea mai mare aglomerare de poante pe minut, apoi La vita è bella, care combină minunat tragedia cu umorul nebun, iar din cele cât de cât recente preferata mea e seria Hangover, care reușește să surprindă la fiecare răsturnare de situație.
O bună parte din film e axată pe fotbal. Împărtășești această pasiune? Cum ai pregătit scenele de antrenament şi de joc din film?
Îmi place fotbalul, îmi place sportul în general. Am jucat mulți ani într-o echipă de baschet. Sportul te invață lucruri pe care nu le studiezi la celelalte materii. Cum să gestionezi victoria cu eleganță, dar și pierderea cu demnitate, sacrificiul pentru echipă dar și camaraderia sau că certurile de pe teren dispar după ce ai ieșit din vestiar, precum și cum să faci față trucurilor unui arbitru. De-asta, probabil, mi s-a părut familiar să fac dintr-un meci elementul central al primului meu film.
Despre fotbal, în particular, primele mele amintiri sunt cu Dudu Georgescu, de-aia probabil am și fost dinamovist cînd eram mic, dar nu… „câine turbat”. Ultimul meci al lui Dinamo văzut pe stadion, când m-a plouat cinci ore și jumătate continuu, a fost cel cu Liverpool, în semifinala Cupei Campionilor Europeni, în 1984.
Acum țin mai degrabă cu Barcelona și, prin derivație, cu echipele la care au ajuns Pep Guardiola și Messi. Despre momentul meciului din film am avut de la început o idee limpede: nu trebuie să arate a meci de fotbal de la televizor. Dacă intram cu meciul nostru într-o comparație cu meciurile de UCL de la televizor, nu aveam cum să o câștigăm. Nu aveam nici 30 de camere de jur împrejur, nici spider-cam, nici VAR.
Mă rog, un fel de VAR avem, dar asta o să vedeți la cinema. Filmul e o comedie, nu o transmisiune sportivă, deci mă interesau mult mai tare reacțiile personajelor decât schemele de joc. E filmat alert, la detalii și prim planuri și cât mai amuzant posibil, deci nu abilitatea de a dribla a fost determinantă în alegerea actorilor. Însă, pot să-i asigur pe microbiști că vor avea ce comenta și pe ce se contrazice după film, la o bere, așa că îi așteptăm.
Bogdan, asistăm la un reviriment a comediilor românești, în special a celor din spațiul independent. Care e perspectiva ta, ca nou-venit în rândul realizatorilor de film, asupra creșterii în popularitate al acestui gen de producţii?
Nu știu câtă cădere am să-mi dau cu părerea, însă mă bucură mult revenirea genului în cinematografe. Nu știu de ce comedia e privită ca un gen minor, când, vorba aia, Teatrul Național poartă numele lui Caragiale. Cine crede că e ușor să faci oamenii să râdă e invitatul meu la un open mic în orice club de stand up, ca să-și demonstreze teoria.
Acestea find spuse, m-aș bucura să ieșim din capcana scurtăturilor de tip „ce urmăresc tinerii care merg la film? Influenceri. Deci să facem filme cu influenceri!” și să existe preocupare și pentru ce se va întâmpla în domeniu și peste zece ani, să zicem. O atenție mai mare pentru scenariu, pentru jocul actorilor, pentru a crea personaje, roluri memorabile cred că ar fi de folos pentru toată lumea. Apetența publicului pentru comedii este de apreciat, dar nu e garantată, hai să încercăm să nu-l dezamăgim… pe cât putem.
A consemnat IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto – Courtesy of „Țăndări”, Hi-Fi Production
