Despre acest Western, în anul premierei filmului, în The Washington Post, Gary Arnold scria demolator în recenzia sa, intitulată sugestiv “A Comedy Goin’ Nowhere”:
“‘I’m too young to die’, boasts Jack Nicholson in the course of his new movie, Goin’ South. That’s what he thinks. Exhibit A is none other than deadly ole Goin’ South itself.
This stupefying throwback – a bucolic sex comedy in which Nicholson the director indulges Nicholson the star an orgy of coy monkey-shines in the role of a scruffy outlaw who enters into a marriage of convenience with a demure young woman who owns a ranch and a goldmine – expires right before your eyes from a terminal case of the feebles. It never occurred to me that the antique ‘close your eyes and think of England’ joke would be revived. But there it is in Goin’ South, adapted to the Texas setting, circa 1866”.
Chiar aşa să fie?
Cel puţin din punctul meu de vedere, după o revizitare recentă, deci nu din amintiri, acest film nu merită a fi trecut fi cu vederea, în pofida unor aspecte criticabile pe bună dreptate. În cazul “Goin’ South”, mă plasez fără rezerve pe linia moderată a lui Morgan R. Lewis: “… it’s still a film that manages to be a worthwhile way to spend a couple of hours. It’s not a thrilling western or a laugh-a-minute comedy, but it’s entertaining, and everybody turns in great performances, even if they don’t have much actual performing to do… Still good. Just not great. And I was hoping for great.” (morganrlewis.wordpress.com 2012).
Care să fie ingredientele-cheie din reţeta unei comedii Western spumoase şi efervescente, pe nedrept minimalizată de către analiştii genului? În primul rând, producători inspiraţi – având deja în palmares filme de referinţă, precum “The Last Picture Show” al lui Peter Bogdanovich sau “Days of Heaven” al lui Malick -, şi o cohortă de scenarişti versatili (de la “Smokey and the Bandit” până la “The Island of Dr. Moreau”).
Punctul forte al demersului, liantul în care toţi cei implicaţi în realizarea lui “Goin’ South” au crezut cu devotament, l-a reprezentat însă, în mod evident, cel mai important actor pe care l-a dat vreodată Cetatea Viselor, Jack Nicholson, la acea vreme – avea numai 40 de ani! – nominalizat deja de patru ori la Oscar pentru “Easy Rider”, “Five Easy Pieces”, “The Last Detail” şi “Chinatown” şi o statuetă dusă acasă pentru memorabilul rol a lui McMurphy din “Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1976).
Atât de mare a fost încrederea în Nicholson, deja cu experienţă în genul Western sub bagheta lui Monte Hellman (“The Shooting” şi “Ride in the Whirlwind”, ambele din 1966, co-produse şi co-regizate împreună cu acesta), încât, deşi nu mai realizase singur în carieră decât un film, obscura dramă cu accente comice “Drive, He Said” din 1971, i s-a dat mână liberă.
Actorul-regizor a avut libertate deplină inclusiv la compunerea distribuţiei, care, acum, privită retrospectiv, arată fabulos: o ospătăriţă culeasă dintr-o cârciumă newyorkeză, aflată atunci la debutul în cinematografie (Mary Steenburgen, nominalizată la Globul de Aur pentru acest rol şi, mai târziu, în 1981, câştigătoare a unui Oscar pentru “Melvin and Howard”, distribuită abia după ce Jane Fonda a refuzat oferta, iar Meryl Streep şi Jessica Lange nu au corespuns la probe aşteptărilor), un prieten din copilărie (Danny DeVito – “Throw Momma from the Train”, “Batman Returns”) şi un altul, câştigat la filmările pentru “Zbor deasupra unui cuib de cuci” (Christopher Back to the Future Lloyd).
Pus super-vedeta show-ului TV “Saturday Night Live”, John Belushi – atenţie, “Goin’ South” a fost filmat înainte de “National Lampoon’s Animal House”, comedia lui John Landis cu Belushi, dar a avut premiera după acesta -, precum şi Veronica Cartwright, actriţă de televiziune remarcată în “Păsările” lui Hitchcock, dar care avea să ne rămână ulterior pe retină ca Nancy în “Invasion of the Body Snatchers” al lui Kaufman şi, mai ales, ca Lambert în “Alien”-ul lui Ridley Scott (“I’ll never forget you, Hermine, you was the first woman I didn’t have to pay for.”).
Acestora li s-au alăturat actori veterani apropiaţi lui Jack Nicholson şi familiarizaţi cu genul Western, precum Richard Bradford şi Luana Anders (“The Missouri Breaks” – 1976, r: Arthur Penn, tot cu Nicholson), Jeff Morris (serialul “Bonanza”), Ed Begley Jr. (“Showdown” – 1973) sau Anne Ramsey (“From Noon Till Three” – 1976), cea care, peste ani, avea să facă un rol memorabil în filmul lui Danny DeVito, “Arunc-o pe mama din tren”, pentru care a primit o nominalizare la Oscar în 1988.
În ciuda celor scrise mai sus, în ceea ce îi priveşte pe producători a fost un pariu riscant, căci avem atâtea cazuri în istorie de vedete care şi-au ‘rupt colţii’ din postura de regizor, dar, în acest caz, s-a dovedit unul câştigat.
Chiar după atâţia ani, “Goin’ South” îşi conservă o prospeţime remarcabilă şi o forţă ludică ce nu lasă praful să se aştearnă pe el, iar aceasta constă în primul rând în faptul că Jack parcă se joacă pe el însuşi sau, mai bine zis, pe unul dintre stră… stră… străbunicii săi, ce ar fi trăit în a doua parte a secolului 18.
Henry Moon, un bon viveur amoral şi cinic capturat de poteră pe malul lui Rio Grande în tentativa sa de a se refugia în Mexic, hoţ de cai chefliu (reiterez că, la vremea aceea, furtul cailor era considerat în Texas o crimă capitală) şi nelegiuit de mâna a doişpea (ce-şi asumă ca titlu de glorie că a făcut parte din Quantrill’s Raiders, unde se dovedeşte a fi fost… doar bucătar).
Pentru a scăpa de spânzurătoare datorită ordonanţei de urgenţă care viza penuria de bărbaţi apărută după Războiul de Secesiune, Moon se însoară cu o localnică, Julia Tate, fată bătrână Sudistă aparent frigidă (Mary Steenburgen), obsedată de ideea de a descoperi aur pe proprietatea sa şi, astfel, a evita exproprierea datorită extinderii reţelei de căi ferate în Sud.
“Its mood of romantic farce, with bursts of action and undertones of eroticism, is remarkably well sustained.”, se zice pe sky.com despre povestea din “Goin’ South”, fiindcă etern amorezatului de fermiera virgină, Şeriful Towfield (Christopher Lloyd), şi aghiotantului acestuia Hector (John Belushi) nu are cum să le pice bine această manevră şi fac tot posibilul să îl şicaneze pe Moon… ţinut sub observaţie şi de vechea sa gaşcă de criminali tâmpiţei (Cartwright, Begley Jr., Morris şi DeVito).
Pe o muzică atipică unui Western, semnată de Perry Botkin Jr. (nominalizări în ’72 la Grammy şi Oscar pentru “Bless the Beasts & Children”, al lui Stanley Kramer) şi de Van Dyke Parks, nominalizat în 2007 la Primetime Emmy pentru “Broken Trail”, mini-seria Western de televiziune al lui Walter Hill, “Goin’ South” evoluează entertaining, pe baza nuanţării relaţiei dintre Nicholson şi Steenburgen (şi al obiectivelor personale de viitor, el… o tavernă în Mexic, ea… o viaţă burgheză în Philadelphia), de la sarcasm şi ilaritate spre tandreţe timidă şi ‘dezgheţ’ emoţional.
Sigur că fondul simplist a naraţiunii nu poate plasa “Goin’ South” în rândul capodoperelor Western, însă umorul şi plăcerea reîntâlnirii cu toţi aceşti mari actori îl recomandă pentru o evaluare mai atentă.
Sau cum scria Vince Leo pe qwipster în aprilie 2005: “Goin’ South isn’t revolutionary by any means, either as a Western or as a comedy. It is a curiosity, with lots of manic situations that don’t always amount to much. However, there is refreshing quality to the laid-back attitude that does seem to work, and the strong ensemble of actors imbue a great deal of personality into their otherwise thinly defined roles. If you’re attracted to offbeat Westerns, you might find enough to recommend here, but by no means is this a must-see for anyone not already attracted to something contained in the movie before going into it.”.
N-am de adăugat decât că, de anul acesta, filmul este disponibil şi într-o versiune 4K UHD, aşa că… vizionare plăcută!
