“THE LAST MAN ON EARTH” (1964, r: Ubaldo Ragona)
“The Last Man on Earth” este primul film modern cu zombie – un must-see pentru fanii genului, mai ales că a devenit disponibil în mod gratuit pe YouTube, în versiune colorizată! -, bazat pe cartea legendarului autor de SF Richard Matheson, “I Am Legend”, publicată în 1954, o scriere fundamentală pentru evoluţia fenomenului Zombie în secolul XXI deoarece introduce în cultura Pop conceptul de pandemie globală, transmisă prin aer de un virus/bacterie, ajunsă din Europa prin intermediul unor vectori de origine animală – în acest caz, ţânţarii – în faţa căreia umanitatea, în ansamblul ei, nu dovedeşte o capacitate de reacţie eficientă.
Cartea lui Richard Matheson a reprezentat ulterior una dintre sursele de inspiraţie esenţiale pentru “Night of the Living Dead” al lui George A. Romero, din 1968, şi a generat mai multe speculaţii/reinterpretări cinematografice de o anvergură şi un senzaţionalism variabile (“The Omega Man”-1971, “I Am Legend”-2007, “I Am Omega”-2007).
Dincolo însă de inovativitatea premisei, motivul principal pentru care “The Last Man of Earth” nu trebuie trecut cu vederea se relevă pregnant chiar din faza de marketare, prin debutul vizual, filmat în Roma modernă imaginată de Benito Mussolini pre-WWII pentru Esposizione Universale, utilizat prin seria de cadre lipsite de viaţă ca fundal pentru avertismentul scris în mijlocul ecranului: “This is the World of… the LIVING DEAD!”, precedand astfel “28 Days Later” al lui Danny Boyle, cu patru decenii!
Mai mult, succesiunea de imagini ulterioare, ce par acum vetuste, creionează în mod sugestiv comportamentul zombie (mişcările lente, neîndemânatice şi gesturile mecanice, lipsa de forţă fizică şi de inteligenţă) în contextul în care, pentru întâia oară, se clamează explicit că, deşi avem de-a face cu o lume ocupată de vampiri (metaforizată ca “Hell…pire” la trei ani după decembrie 1965, de când protagonistul nostru “a moştenit-o” şi a rămas de unul singur în ea), în fapt, aceasta se defineşte ca “a world of inanimate zombies by day, irresistible horryfying attackers by night”, iar plot-ul anunţat (Matheson avea terminat scenariul încă din 1957 şi ar fi trebuit regizat sub egida companiei de producţie britanice Hammer Films de către Fritz Lang!) sună de-a dreptul inedit pentru un film realizat la începutul anilor ‘60: “Can a zombie-woman’s hunger for love repopulate the Earth?”.
Nu prea sunt multe de spus în ceea ce priveşte acţiunea: Dr. Robert Morgan (legendarul Vincent Price, care şi-a câştigat pe merit o stea pe “Walk of Fame” pe Hollywood Boulevard în special datorită adaptărilor după E.A. Poe regizate de Roger Corman, “House of Usher” şi “Pit and the Pendulum”, cel din urmă având scenariul semnat de… Richard Matheson), al cărui poveste se dezvăluie treptat, prin intermediul flashback-urilor (cauza imunităţii sale – liliacul-vampir din Panama, extinderea bolii şi eforturile de a descoperi antidotul, pierderea familiei şi revenirea din mormânt a soţiei), omoară ziua infectaţi/vampiri (ce au problemele tradiţionale, deja cunoscute spectatorului, cu soarele, usturoiul, ţepuşele înfipte în inimă şi cu oglinzile), iar noaptea se baricadează în casă pentru a nu deveni victimă a celor rămaşi activi… a celor morţi care s-au reîntors la viaţă.
Medicul s-a obişnuit, nu mai este înfricoşat şi îşi conservă sănătatea mintală prin respectarea rutinei, normelor şi cutumelor impuse de civilizaţia modernă (grija pentru igienă şi aspect fizic, gătitul şi servitul mesei pe sonorităţi Jazzy, programul cotidian strict, ş.a.m.d.), chiar dacă… nu mai există o societate la a cărei atitudini sau reacţii să se raporteze.
Într-o poveste sumbră, deranjantă, dar, în esenţă, liniară, letargică şi previzibilă, twist-ul este reprezentat de intrarea în scenă a lui Ruth Collins (Franca Bettoia – “Duel of Champions” al lui Terence Young şi “The Seventh Floor” al lui Ugo Tognazzi), femeie infectată (asimilabilă unei vampiriţe-mutante din subspecia “Daywalker”), ce se dovedeşte a aparţine unui grup a căror membri reuşesc să menţină stagnantă involuţia organismului cu ajutorul unui vaccin în compoziţia căruia sângele imunului Morgan ar fi nepreţuit.
Cohorta de oameni semi-zombificaţi (mental), suspendaţi ca stare fizică între două lumi şi care nu îşi mai găsesc locul şi rostul niciunde, visând să pună bazele uneia noi, îl privesc pe omul de ştiinţă nu atât ca pe o ‘legendă’, ci ca pe un monstru obsedat de a ucide în timpul zilei o mulţime de semeni de-ai lor, din categoria celor bolnavi dar care încă n-au murit.
“Your new society sounds charming” comentează sarcastic personajul interpretat de Vincent Price la aflarea veştii că Ruth a fost trimisă să îl spioneze şi să facă tot posibilul pentru a-l transforma într-o pradă, uşor de transformat definitiv în… cadavru. Nu îţi poţi însă controla destinul.
Concluzie personală: cu toate că, din punct de vedere a resurselor utilizate, “The Last Man of Earth” rămâne inferior mult mai popularului “The Omega Man”, calitatea sa (crearea atmosferei menită a sprijini definirea în detaliu a personajului cu temeri, angoase, dileme şi instincte) îl poziţionează, chiar şi după 60 de ani de la premieră, peste orice remake produs ulterior, mai ales prin săgeţile de parodie neagră trimise la adresa societăţii moderne.
Iar cadrul cu Vincent Price coborând însingurat multitudinea de trepte din faţa Palazzo della Civiltà Italiana din Roma, presărate cu rămăşiţe umane în putrefacţie, devine parte a patrimoniului vizual a subconştientului fiecărui cinefil expus.
După cum bine sublinia analistul Danel Griffin în al său Guide to Cinema, “The Last Man of Earth… is to Romero’s first zombie film what Akira Kurosawa’s The Hidden Fortress is to George Lucas’s original Star Wars: The fountain in which their inspiration came.”.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
