Povestea lui Leo Feigin: când cineaștii români salvează un tezaur din Rusia | Interviu cu IOANA GRIGORE, regizoare
Două manifestări sibiene de tradiție s-au contopit într-una singură. În acea seară, în cadrul Festivalului ASTRA Film dedicat documentarelor, a rulat în premieră mondială lungmetrajul Leo Records – numai pentru prieteni (România, 70 de minute), ocazie care i-a adunat în sala Thalia, alături de cinefili, pe frecventatorii Festivalului de Jazz, găzduit luna precedentă de burgul transilvan.
Proiecția, încheiată în aplauze și ovații, a fost urmată de un Q&A în prezența legendarului producător de discuri Leo Feigin, protagonistul filmului, care și-a răsplătit interlocutorii cu CD-uri. Senzația unanimă a fost că Leo, la cei 86 de ani (pe care nu și-i arată), a fost cel mai vivace participant, inclusiv la petrecerea finală, care a inclus recitalul unui duo britanic, aflat de asemenea în portofoliul label-ului Leo Records: Carolyn Hume (pian) și Paul May (tobe).
Leo Records – For Our Friends Only poate fi perfect așezat printre cele mai bune filme documentare despre muzică, chiar și în categoria (tot mai la modă în ultimii ani) a biopicurilor muzicale. Unii tineri din sală, până atunci indiferenți (dacă nu chiar ostili) jazzului s-au arătat curioși la modul entuziast față de muzica promovată de Leo Feigin: jazzul avangardist din Uniunea Sovietică și Europa de Est (inclusiv România!) a anilor ʼ70 și mai ales ʼ80. Filmul are darul de a captiva chiar și publicul „profan”, prin modul în care evidențiază miza politică a acelei muzici, inerent contestatară și destabilizantă pentru regimurile totalitare.
Leo Feigin (pe numele rusesc, Leonid Samoilovici Feighin) are un profil de disident care le poate aminti românilor de Cornel Chiriac (muzicologul devenit DJ de rock la Radio Europa Liberă, el însuși având un solid background de jazz). Expulzat din URSS de către KGB, Leonid devine Leo, DJ-ul de jazz al postului de radio BBC în limba rusă. Cum va trece Leo de la difuzarea jazzului american în URSS la promovarea muzicienilor ruși de free-jazz în „lumea liberă” – este, în mare, povestea filmului.
Dramatismul provine din multitudinea de obstacole, de ambele părți ale Cortinei de Fier, care îi fac misiunea aproape imposibilă. Tenacitatea și dragostea de-a dreptul fanatică pentru muzică, pe măsura dedicării totale, fără compromisuri, a prietenilor săi muzicieni – îl fac pe Leo să izbândească, nu însă fără pierderi, renunțări și rateuri, pe care le privește retrospectiv cu seninătate.
Filmul, care are toate premisele succesului internațional, aduce în peisajul românesc o modalizare nouă în dezbaterea despre muzica de protest din comunism, definiție atribuită îndeobște rockului. Jazzul, considerat de foștii culturnici „muzică fără text”, deci fără potențial periculos în privința mesajului, a reușit de cele mai multe ori să treacă pe sub radarul vigilenței cenzoriale. Cum a putut această muzică, în general instrumentală, să exprime frustrările, furia și revolta – este subiectul mai cuprinzător al filmului.
Astfel, Leo Records… continuă strădaniile realizatoarei Ioana Grigore din precedenta producție Creativ, dedicată omonimului duet constănțean de free jazz care, în anii ʼ80, a reușit să zguduie sălile de concert mai dihai decât cele mai „rele” trupe de hard & heavy. Este remarcabil faptul că datorăm aceste revelații unei echipe de cineaști români, care, ieșind din peisajul acaparant dar (totuși!) restrâns al culturii române, au explorat fenomene culturale de amploare geostrategică din „frontul de Est”.
IOANA GRIGORE şi FLORIN DUMITRESCU
Florin Dumitrescu: Ioana Grigore, e impresionant cum v-ați deschis către free-jazzul universal, cum ați trecut de la scena românească a anilor ʼ80 la „Marele URSS”, cu toate frământările artistice de acolo…
Ioana Grigore: Păi, prin intermediul lui Leo am făcut această trecere…
FD: Cum ați dat de Leo atunci?
IG: De Leo am dat în 2018. Îl căutam, pentru că mă hotărâsem să extind povestea despre Creativi (pianistul Harry Tavitian și percuționistul Corneliu Stroe, ambii performând și la alte instrumente adiționale – n.r.) și să aflu ce s-a întâmplat atunci, în anii ʼ80, cu lansarea discurilor lor. Și Virgil Mihaiu (scriitor și critic de jazz de anvergură internațională – n.r.), și Corneliu Stroe ne-au confirmat că Leo este în viață și că trăiește pe undeva…
FD: Îl iubim pe Corneliu Stroe, regretăm mult pierderea lui, totuși pare o minune a destinului faptul că l-ați contactat în ultimii ani de viață…
IG: Am filmat destul de mult cu el în 2015 pentru filmul Creativ, apoi am luat o pauză, urmând să reiau filmările cu Corneliu în 2018, cu puțin timp înainte să moară. Bineînțeles, nu știam – nimeni nu anticipa atunci – că avea să moară în curând.
FD: Și în tot timpul ăsta mergeați la facultate, aveați examene…
IG: Exact! În plus, trebuia să îmi termin studiile, iar Creativ avea să fie filmul meu de licență.
FD: Sunteți atât de tânără!
IG: Am treizeci de ani.
FD: Înseamnă că filmările le-ați făcut când încă aveați prefixul 2…
IG: Și Creativul, și mare parte din Leo, da, le-am filmat când aveam prefixul 2.
IOANA GRIGORE | Foto: Florin Dumitrescu
FD: În general, la douăzeci de ani nu prea se ascultă jazz… E drept, nu mai erați chiar o adolescentă. Totuși… cum să spun?…
IG: De ce mă interesa povestea?
FD: Da! Noi, cei care aveam douăzeci de ani în anii ʼ80, mergeam la jazz și eram fani Creativ (plus Anca Parghel și Alexandru Andrieș), pentru că nu prea aveam alternative în materie de muzici subversive, anti-sistem. Dar azi tinerii au atâtea alte oferte muzicale…
IG: Povestea Creativului m-a interesat de când încă aveam 20-21 de ani. E drept, nu muzica e cea care m-a prins, chiar nu ascultam genul ăsta de muzică, atât de free, atât de avangardistă. E o muzică greu de ascultat și de înțeles. Dar nu este doar muzică: acolo e un întreg statement și, ca să te lovească, ca să intre în tine, trebuie să ții seama de tot contextul acela. De contextul comunist eram destul de apropiată încă din liceu. Eu am crescut la Pitești și, de la mama, care e foarte interesată de istoria comunismului, am aflat de experimentul Pitești, de cartea lui Virgil Ierunca (Fenomenul Pitești, operă-fanion a literaturii concentraționare – n.r.)… Deci eram familiarizată cu ce s-a întâmplat atunci. Iar povestea pe care o aflasem de la Corneliu (Stroe) mi se părea foarte exotică: cum reușește un grup de jazz în anii ʼ80 să lanseze acea muzică pe ascuns în Occident și să facă senzație. De aici a plecat motivația.
Începând să documentez, vorbind cu Virgil, cu Corneliu și mai târziu cu Leo însuși, am înțeles că, de fapt, povestea este despre altceva, că e mult mai mult acolo. În filmul Creativ, am investigat mai degrabă o prietenie (dintre Harry Tavitian și Corneliu Stroe). Desigur, apoi în film am vorbit și despre muzică, despre o generație de artiști, despre rezistența în comunism și așa mai departe, dar acestea erau pretexte ale poveștii mai mari. După aceea, cu Leo, când l-am cunoscut în 2018, am mers la reședința lui de lângă Dover, ca să aflu mai multe despre Creativi. Nu mă dusesem pentru Leo, pentru că nu știam întreaga poveste. Știam că el e cel care i-a lansat pe Harry și Corneliu în Occident (albumele Horizons din 1985 și Transylvanian Suite din 1986, ambele produse de Leo Records – n.r.).
FD: Și, dintr-o dată…
IG: Și când am intrat la el în casă, apoi la el în depozit, s-a deschis un imens univers. Atunci am înțeles că acolo e o poveste. Am zis: OK, o să vorbesc cu el despre Creativ, o să termin acel film; dar, la un moment dat, o să fac cumva un film doar despre Leo. Și l-am început mai repede decât m-aș fi așteptat. De cum deschizi ușa locuinței lui Leo, înțelegi că acolo se află un întreg univers.
FD: Toate filmările acelea din URSS, cu secvențe din spectacole experimentale nebunești, pline de fantezie și de îndrăzneală expresivă – ce e cu ele?
IG: Arhiva materialelor cu muzicieni din URSS este găsită la Leo în cutii, în depozit, în pod… Am întreprins foarte multă cercetare de acest tip, urmărind un interval de mai mulți ani. Leo nici măcar nu-și mai amintea de existența acestor materiale: casete VHS, mini-DVD-uri… plus niște benzi magnetice din acea perioadă. Pe toate le-am luat și le-am digitalizat, pentru că Leo nu și le digitalizase.
FD: Deci voi, echipa de filmare, ați avut și rolul acesta – de a face ordine în arhiva lui…
IG: Sigur, sigur… A rezultat o arhivă digitală destul de mare, din care am redat în film unele înregistrări care se văd astfel pentru prima dată. Asta mi se pare fabulos: faptul că am putut salva niște arhive care rămăseseră uitate, înnegrite… și că ele recapătă o nouă viață!
IOANA GRIGORE şi LEO FEIGIN | Foto: Ioana Grigore FB
FD: Presimt că filmul vostru va avea succes, mai ales în contextul mondial actual, în care se vorbește din nou despre Rusia, cu artiștii ei, cu intelectualii ei anti-sistem. V-ați gândit la asta? De fapt, voi ați început să filmați înainte de război…
IG: Încă nu începuse războiul. Cele mai multe filmări cu Leo le-am făcut în 2019 în Anglia și în Rusia, când încă se putea călători. Apoi a venit pandemia, timp în care, neputând să călătorim, am montat, am lucrat cu materialul pe care apucaserăm să-l filmăm. După pandemie, când a început războiul, ne-am întors la Leo, în Anglia, în 2022.
Atunci am completat filmările, am mai stat un an în montaj, timp în care contextul din Rusia a devenit destul de neliniștitor pentru mine: era o perioadă în care toată lumea evita orice subiect legat de Rusia; chiar se ferea fie să și spună cuvântul Rusia. Acesta e un film care nu ar trebui să aibă legătură cu ce se întâmplă acum în Rusia și în Ucraina…
FD: Dar e vorba despre muzicieni, niște oameni care, în timpuri ca acestea, reușesc să exprime suferința noastră, a tuturor…
IG: Desigur, vorbim despre artiști disidenți, despre o întreagă mișcare împotriva a tot ce se întâmpla atunci, însă eu atunci eram terorizată la gândul că filmul va fi respins (din circuitul cinematografic), doar pentru că are legătură cu Rusia.
FD: Eu cred că, dimpotrivă, o să ajute legătura cu Rusia, pentru că acum lumea e interesată de artiștii contestatari ruși și vrea să-i ajute. Aș vrea să te întreb cum era atmosfera în Moscova și…
IG: … și în Sankt Petersburg.
FD: Cum e Sankt Petersburgul? E mai boem, mai vibrant?
IG: Da, e un oraș cu adevărat cultural, spre deosebire de Moscova, care nu-ți dă deloc această impresie. Noi am fost acolo deoarece casa discografică Leo Records împlinea patruzeci de ani și Leo a organizat câteva concerte aniversare: mai întâi în Londra, unde au fost foarte puțini oameni prezenți, și apoi în Moscova și Sankt Petersburg, unde s-a organizat această aniversare în cadrul unui festival care poartă numele lui Leo Feigin, deja cu o tradiție de zece ani. Când am ajuns cu Leo în Rusia în 2019, a fost întâmpinat ca un star! A avut parte de o primire excepțională.
Sălile în care s-au ținut concertele au fost pline-pline-pline (e adevărat, niște spații destul de mici, dar asta e normal pentru free jazz). Au fost șapte zile de concerte, patru spații în Moscova și trei spații în Sankt Petersburg – și toate au fost mereu pline! Iar Leo mergea pe scenă și era aplaudat și adulat! A fost o foarte mare diferență față de ce s-a întâmplat în Londra la aceeași aniversare.
FLORIN DUMITRESCU şi LEO FEIGIN
FD: E extraordinar că ați putut filma toate acestea, e o încununare a vieții și misiunii sale. S-a văzut asta și aseară, la momentul de Q&A de după proiecție, când a fost asaltat de întrebări și reacții entuziaste. S-a simțit bine aici, în Sibiu?
IG: Da, așa se pare. I-a plăcut aici, în contrast cu locul în care trăiește acum în Anglia, un sat în care, cum zice el, „nothing happens”. Să vină aici, să fie înconjurat de oameni și să se simtă centrul atenției – îl face să se reîntoarcă în timp la perioadele mai năvalnice ale vieții.
FD: Eh, noi știm că și Sibiul e un oraș destul de liniștit peste an, mai puțin în timpul marilor festivaluri, cum e cel de jazz sau Festivalul Astra de Film Documentar. Aseară, însă, Leo a declarat că i-ar plăcea să se mute la Sibiu.
IG: Da, cred că a fost un mod drăguț de a le mulțumi sibienilor care au venit la film.
Interviu de FLORIN DUMITRESCU
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
