Remarcabila violoncelistă şi compozitoare Ana Topalovic a îmbogăţit toamna aceasta cromatica peisajului performativ românesc prin recitalurile ei imersive Multicello :: J O Y, experiențe inedite ce trec dincolo de limitele convenționale ale muzicii, într-un cadru remodelat de proiecții video și light-design, susţinute la Bucureşti şi la Iaşi, iar melomanii din Sibiu o vor putea asculta la Filarmonică în seara de 21 noiembrie, interpretând World Concert, al lui Oliver Ostermann.
Extraordinarul talent muzical, confirmat de cele 10 albume înregistrate pentru violoncel solo, conţinând zeci de înregistrări în premieră absolută, precum și compoziții proprii, este asociat în cazul artistei austriece de origine sârbă ANA TOPALOVIC unui spirit inovativ pe măsură, care se manifestă mai ales în eclecticele ei proiecte interdisciplinare, unde combină violoncelul clasic sau electric cu sunete sintetice şi lucrările muzicale cu cele de artă vizuală sau coregrafică, transformând într-un tool creativ o trăsătură ieşită din comun pe care o posedă, sinestezia.
Profesoară de tehnici moderne de interpretare la Conservatorul Richard Wagner din Viena şi, pe lângă variatele sale demersuri artistice individuale, co-fondatoare a mai multor ansambluri de muzică de cameră, ANA TOPALOVIC a reprezentat un partener ideal de dialog pe marginea relevanţei pe care şi-o (poate) menţine în contemporaneitate arta de factură clasică, deopotrivă prin creaţie şi interpretare.
Ana, plecăm în dialog de la conceptul ‘multicello’, în fapt o tehnică dezvoltată de tine ce combină instrumentele digitale cu violoncelul electronic, cu cinci corzi, și cu cel analog. Cum ai ajuns, de fapt, la acest mod de interpretare cu totul aparte?
După cum se știe, violoncelul este un instrument pe care se poate cânta preponderent doar o singură melodie, dar, pe de altă parte, are un registru atât de larg, încât se poate dovedi realmente percutant – prin preluarea liniei de bas a muzicii – şi, de asemenea, oferă posibilitatea de a fi foarte, foarte virtuoz. De cele mai multe ori, violoncelul este asociat cu linii melodii frumoase, uneori sentimentale, întrucât se spune că are cea mai apropiată culoare a sunetului de vocea umană şi, din acest motiv, violonceliștii sunt înclinați uneori să interpreteze arii, așa cum am fost și eu, de altfel, fiindcă am înregistrat un întreg CD cu astfel de cântece și de arii.
Ceea ce pe mine m-a interesat însă dintotdeauna a fost să pot face un fel de muzică de cameră care să sune ca un ansamblu, să fiu capabilă să cânt așa cum un pianist poate interpreta mai multe melodii simultan într-o singură piesă. De aici a plecat totul şi, cât a durat pandemia, am avut timpul să perfecționez unele dintre lucrurile la care lucram de ani de zile, ce avuseseră mereu de suferit până atunci, cu toate că reprezentau pentru mine un proiect de suflet.
Întrucât eram foarte activă pe scena concertistică și, de asemenea, predam foarte mult, îl pusesem constant în plan secund până a început pandemia, care, sigur, a fost o perioadă îngrozitoare pentru toată lumea, dar, pe de altă parte, mi-a făcut cadou acest timp suplimentar care-mi era atât de necesar. Atunci am ajuns să rafinez această tehnică, pentru că am putut cu adevărat să mă dedic bucuroasă aprofundării sale, având deseori la dispoziţie şi câte o zi întreagă doar pentru un singur lucru, ceea ce, în general, reprezintă un lux total în viața noastră.
Dincolo de cum a evoluat, explică-mi circumstanţele în care a germinat în mintea ta preocuparea pentru o nouă tehnică de a cânta la violoncel sau, mai pe scurt… de ce?
Pentru că am simțit nevoia de a face ceva mai mult din acest instrument, dar fără a pierde spontaneitatea și vivacitatea unui live performance, pentru că, altfel, în mod normal, toată lumea poate înregistra câteva track-uri și să le combine împreună într-o singură piesă, nu-i aşa? Asta s-a mai auzit, bineînţeles, chiar şi în concerte. De asemenea, mulți oameni cunosc tehnicile de looping, care, de cele mai multe ori, sunt foarte simple din punct de vedere tehnic, doar că sunt destul de limitative, fiindcă trebuie să cânţi mai întâi ceva și abia apoi să adaugi peste asta încă un layer și încă un layer, ceea ce face ca ascultătorul să știe întotdeauna la ce să se aştepte în continuare.
Aceste tehnici pot fi folosite în unele momente, numai că nu ajung să intrige, nu redau întregul tău potențial de exprimare ca performer. În direcţia asta am făcut și încă mai fac mult research, pentru că apar mereu tehnici și aplicații noi în lumea digitală, precum şi modalităţi inedite de a le folosi, indiferent că este vorba de platformele Ableton Live şi Max/MSP sau de softuri care îți permit să fii mai flexibil. De exemplu, îmi dau posibilitatea să mă ascult și să reacționez chiar în timp ce eu cânt live şi asta e ca şi cum aş avea un partener de muzică de cameră foarte bun, care care știe ce să facă și cum să-mi fie complementar.
Desigur, este diferit de o interacțiune umană, dar conlucrarea cu această componentă digitală poate funcţiona foarte bine, dând naştere unui soi de spectacol hibrid, care e, de asemenea, foarte spontan şi foarte viu. La concertul meu din muzeul MINA, de exemplu, am putut reacționa la acustica specifică a sălii, inclusiv la sistemul de sonorizare și la publicul prezent, ceea ce este o parte foarte importantă a performance-ului live, să mixez și să înglobez toate aceste trăsături într-un sound coerent, care se defineşte astfel printr-o paletă largă de culori sonore.
Presupun că abordezi diferit un recital susţinut în aula Conservatorului şi cel de la Muzeul MINA. Care sunt factorii de care ţii seama în adaptarea unui asemenea spectacol hibrid?
Conceptul de spectacol este foarte important pentru mine, deoarece cred că acel concert ar trebui să fie perceput şi simţit de către audienţă ca un întreg, ca o creație unitară. Pentru fiecare titlu din programul meu, pentru fiecare concept, am ca rezervă nu una, ci două sau chiar trei piese care s-ar potrivi acolo şi, în funcție de spaţiul în care voi concerta, ajustez lista finală. Dacă sala de concerte îmi este deja familiară, hotărăsc de la bun început dacă înlocuiesc vreo piesă cu alta, știind că unele compoziţii vor fi mai potrivite pentru acea acustică specifica, însă, repet, piesele ar trebui să se completeze reciproc si să urmeze o linie directoare.
Evident, în cazul în care nu ştiu locaţia, am nevoie de mai mult timp pentru probele de sunet, pentru că acustica diverselor săli diferă, plus că fiecare sunt dotate cu sisteme de amplificare ce pot diferi mult între ele, şi atunci fiecare piesă trebuie să fie adaptată special pentru a fi interpretată în acea situație, fiindcă ceea ce mă interesează, în urma soundcheck-ului, este să obţin rezultatul optim în condiţiile date. Dincolo de asta, sunt diferiți alţi factori ce mai trebuie luați în considerare, de la cel emoțional până la limbajul diferit pe care îl folosesc aceste lucrări muzicale, dar aproape întotdeauna puzzle-ul final arată altfel, în funcție de contextul în care susţin acel performance.
În formula sa live, Multicello beneficiază şi de o versiune în care, pe lângă declinările vizuale, incluzi şi dansul contemporan: Dan_ce_llo. Prin inserarea improvizației în mix se mai menține constructul fundamentat dramaturgic al performance-ului?
Aceasta e o întrebare foarte interesantă, pentru că punem astfel împreună trei componente distincte şi, într-adevăr, atunci când facem asta trebuie ne gândim atent cum se expandează una datorită celeilalte, cum se completează reciproc, iar partea de improvizaţie este, de fapt, cea de la care plecăm. Programul Dan_ce_llo, pe care l-am susţinut de curând în cadrul unui turneu în Grecia, se construieşte în mare parte în jurul improvizației dansatoarei, iar partea mea de improvizație nu constă neapărat în schimbarea permanentă a notelor, ci în capacitatea de a reacționa muzical la mișcările ei.
Melodiile pe care le interpretez în cadrul spectacolelor din program, precum Landscapes Of My Inner Diaspora sau Betseertsungen – performance care e despre un pictor, [Franz von] Stuck – sunt prestabilite, dar în fiecare reprezentaţie ajung să aibă dinamici caracteristice și timpi diferiți. Colaborez extraordinar de bine cu Rosalie Wanka, care este o uimitoare coregrafă și artistă, în general, şi facem adesea diferența între spectacolele pe care le susţinem în faţa publicului, numindu-le fie performance-uri concertistice, fie concerte performative.
Pentru care nu avem nevoie de multă recuzită, întrucât folosim de obicei elemente de scenografie şi luminile pe care le are sala în care performăm, de multe ori una de teatru, pentru a putea contura astfel mai bine acel context dramaturgic despre care ai întrebat pe bună dreptate.
Care au fost însă circumstanțele în care ai început să dezvolți un interes deosebit pentru crearea de noi tehnici pentru violoncel, pe care le împărtăşeşti inclusiv studenţilor tăi de la Conservatorul Richard Wagner din Viena?
Ei bine, în zilele noastre, a fi violoncelist te poate plasa în foarte multe categorii. De exemplu, am fost recent în Corfu, la Facultatea de Muzică de la Universitatea Ioniană, și am întâlnit mulţi studenți interesanți, care aveau, fiecare dintre ei, aspirații diferite, deci mereu există posibilitatea să urmezi căi distincte în carieră, potrivite personalităţii tale, chiar și în cazul aceluiași instrument.
A mea a fost una destul de clasică la început, tipică la acea vreme pentru situaţia din Belgrad, oraşul în care am copilărit, iar muzica de factură clasică, cred eu, reprezintă o bază fantastică pentru a învăța în mod real formele de exprimare artistică, indiferent de instrument… doar că întotdeauna a existat în mine un fel de curiozitate, o dorință de a încerca ceva nou sau de a experimenta cu instrumentul meu.
Îmi plac regulile, fiindcă avem o mulțime de reguli pe care compozitorii le folosesc în muzica clasică, reguli care alcătuiesc un fel de gramatică a diverselor epoci, iar tu, ca performer, trebuie să le cunoști și să le respecți, dar, pe deasupra, poți să adaugi și tu câte ceva. Pentru mine, dintotdeauna a fost interesant să ajung să-mi dau seama cum pot fi eu componenta creativă a unui spectacol şi asta m-a determinat să încerc în permanenţă și să experimentez tot mai mult.
Am colaborat mereu cu diverşi compozitori şi am primit să interpretez prima suită scrisă special pentru mine când aveam doar 15 ani și eram la școală, iar după aceea, treptat, am început să compun singură, deci partea creativă a fost pentru mine esenţială de la bun început şi atunci, da, se poate spune că am un “job” mai aparte în raport cu cineva care doar interpretează muzică, fiindcă oamenii care se dedică interpretării au nevoie de calități și perspective diferite față de cei care au şi un aport creativ prin compoziţie.
Întrebam inclusiv din perspectiva faptului că, în copilărie, ai început să studiezi și pianul, deci ai fi putut merge mai departe cu acest instrument. Cum a început, de fapt, povestea ta de dragoste cu violoncelul?
Nu a fost nici pe departe atât de romantic pe cât s-ar putea crede. Ai dreptate, am început cu pianul și asta a fost în totalitate dorința mea, pentru că, deşi nu provin dintr-o familie de muzicieni, mergeam constant la multe concerte, opere și alte evenimente muzicale și artistice. Nu aveam un pian acasă, așa că mă duceam fie la școală, fie la vecinul meu, ca să exersez şi, după câțiva ani, profesorul meu de pian mi-a spus: ‘A sosit momentul în care ai nevoie de un pian al tău, pentru că acum trebuie să exersezi mai mult dacă te gândeşti serios să continui pe drumul ăsta.’.
Pe vremea aceea, în Belgrad, dacă mergeai la școala de muzică, toată lumea privea lucrurile în modul cel mai serios, iar profesorii de atunci erau un pic mai stricți cu elevii lor decât în zilele noastre. Ei bine, fiind o perioadă foarte tulbure, părinții mei nu aveau bani să cumpere un pian, așa că mi-au spus: ‘Dacă vrei să continui să cânți, poți alege un alt instrument, pe care să îl putem împrumuta de la școală.’. Atunci m-am gândit la vioară, doar că la clasa de vioară deja nu mai erau locuri şi mi-au propus, în schimb, să încerc violoncelul.
‘Bine’, am spus, fără să realizez ce se va întâmpla şi a fost destul de interesant că, în momentul în care primul meu profesor de violoncel mi-a înmânat instrumentul și am putut să îl iau, să îl îmbrățișez și să ciupesc câteva note pe el, a fost dragoste la prima vedere, de fapt dragoste la primul sunet. Îmi amintesc şi acum acest lucru ca și cum s-ar fi întâmplat ieri… şi asta a fost tot. Da. Știi, am fost destul de fericită că părinții mei nu au avut bani pentru a-mi cumpăra un pian, fiindcă eu cred că sunt o violoncelistă mult mai bună decât aș fi fost ca pianistă.
Îți amintești însă când anume s-a petrecut declarația ta de independență pe scenă? Cum ai câştigat această încredere în tine însăţi ca performer solo, care te-a încurajat apoi să evadezi din ambientul concertistic de factură clasică?
Au fost mai multe experienţe breaktrough, adică nu a existat un singur moment important sau performance în decursul căruia să simt că sunt finalmente liberă și pe cont propriu. Am avut un masterclass, de exemplu, cred că pe la 14 ani, cu un profesor fantastic din Berlin, care m-a încurajat într-un mod aparte. Toți studenții lui, de fapt, erau îmboldiți să fie mai creativi și mai încrezători într-un fel pe care eu nu-l întâlnisem la profesorii mei din Belgrad şi când am urcat pe scenă am simțit un sentiment fantastic, având parte și de un public minunat, că acel spatiu este ca un cămin pentru mine, că scena aia e locul unde mi-am dorit întotdeauna să fiu.
Îmi amintesc bine acest spectacol, deși nu a fost unul dintre cele mai importante din cariera mea, ci doar un concert școlar ce a urmat unui masterclass de vară, fiindcă, pentru mine, a fost cu adevărat special, în sensul că am simțit că, atunci când sunt pe scenă, am puterea de a aduce bucurie oamenilor, de a-i emoționa, de a ajunge la sufletul lor. Am realizat atunci că pot arăta oamenilor cât de frumoasă este muzica, așa că acesta a fost unul dintre acele momente de eliberare, dacă vreți.
Au mai existat şi altele în diversele etape ale evoluţiei mele ulterioare, precum cel de după examenul de masterat, care, la fel, nu a fost cel mai mare concert din cariera mea, când profesorul mi-a spus: ‘Sunt fericit că de-acum ești liberă și ești pe deplin responsabilă pentru interpretările tale.’. Acest tip de sentiment de responsabilitate pe care îl ai atunci când ești pe scenă este esenţial pentru mine. Iau foarte în serios fiecare performance pe care-l pregătesc pentru a-l interpreta live, mai ales că eu creez lucruri diferite nu din dorinţa de a place neapărat la multă lume.
Pentru a obține cât mai multe like-uri și followeri ar trebui să fiu mai comercială și să compun sau să cânt ceea ce publicul vrea să audă, să interpretez eventual cover-uri după unele melodii Pop, şi sunt mulți, mulți muzicieni care fac asta în ziua de azi… eu le spun “efecte speciale”, datorita felului în care se îmbracă sau a celui în care se mișcă în timp ce cântă. Există însă şi categoria de muzicieni plasată de cealaltă parte a spectrului, care spune: ‘Eu îmi fac doar treaba mea, iar cui ajunge să îi placă va aprecia ceea ce fac.’.
Ei bine, eu am răsucit un pic această linie a spectrului, fiindcă, într-o mare măsură, fac doar ceea ce îmi place, însă rămân, de asemenea, conectată cu oamenii și responsabilă față de publicul meu. A încerca mereu să găsesc frecvențele pe care pot vibra împreună cu publicul reprezintă pentru mine ceva extrem de important.
Multicello este un concept care îţi oferă libertatea de a evolua în concert de la tradiţionala monofonie acustică a violoncelului spre un sunet orchestral hibrid mult mai bogat în nuanţe, iar asta s-a tradus într-un repertoriu eclectic, din care face parte multă muzică contemporană. Luna aceasta, de exemplu, la Sibiu şi la Viena, interpretezi lucrări de Oliver Ostermann și, respectiv, Margareta Ferek-Petrić. De ce crezi că mai este nevoie de etichete precum muzică nouă sau contemporană, clasică ori tradițională?
Cred că e interesant acest aspect al naturii umane de a pune etichete, acesta reprezentând un mod în care putem şi ajungem să înțelegem lumea, mai ales că lucrurile devin tot mai complexe, deşi nu neapărat şi mai complicate. Dacă spunem că este muzică contemporană, înseamnă că vorbim de o lucrare scrisă de un compozitor încă în viață sau de unul care a trăit în ultima sută de ani, deci eticheta ne dă o indicaţie, dar ceea ce vine de multe ori împreună cu aceasta e convingerea că această muzică modernă nu-mi va place, că nu voi înțelege, că nu mă voi putea atașa sau nu mă voi putea bucura de ea.
Diferența este aceea că atunci când mergi, de exemplu, la o expoziție într-o galerie de artă sau într-un muzeu, dacă vezi un tablou modernist care chiar nu-ți place sau cu care nu te poți identifica, poți să treci mai departe și să te opreşti în faţa următorului, pe când într-o sală de concerte, dacă se cântă o lucrare modernă care nu-ți place, despre aceasta nu știi când se va termina şi nu poți pleca chiar atât de ușor de acolo, motiv pentru care oamenii se blochează un pic. Cred că problema constă mai ales în modul în care cuvântul clasic, în sens larg, deci care include și muzica contemporană, gestionează acest aspect al muzicii.
Un alt lucru important despre muzica nouă, muzica modernă, muzica contemporană, este că folosește atât de multe limbaje diferite. De exemplu, dacă asculți o piesă barocă, nu trebuie să cunoști compoziția în sine, nu trebuie să știi numele compozitorului, dar vei ști în ce epocă să o plasezi şi vei putea chiar să o asociezi cu o anumită țară dacă ai mai multe cunoștinţe despre muzica clasică, iar asta e valabil de cele mai multe ori și pentru muzica romantică. Muzica contemporană poate fi însă atât de diferită… poate fi experimentală, ca un fel de zgomot, iar tu nu poți identifica sau înțelege nimic din ea, sau, dimpotrivă, poate suna foarte neoromantic ori foarte, foarte amuzant.
Am putea spune că muzica barocă este un limbaj în care întâlneşti un soi de dialecte, dar muzica contemporană înglobează mii și mii de limbi diferite… și atunci este păcat să spui că nu-ţi place muzica contemporană, tocmai pentru că există în ea atât de multe lucruri diferite, iar unul dintre obiectivele mele este să aduc această muzică modernă mai aproape de oameni care, din varii motive, nu ar merge în mod normal la festivaluri de muzică contemporană.
Pentru a rezuma, cred că este în regulă să avem niște etichete, ba chiar avem nevoie de unele etichete, dar, pe de altă parte, industriei muzicale i-ar fi mai bine dacă ar identifica o modalitate mai adecvată de a include muzică contemporană în programele lor uzuale și, de asemenea, dacă s-ar diversifica… pentru că peste tot există școli de compoziție cu profil diferit şi, de cele mai multe ori, în muzica contemporană auzi fie ceva care este foarte trendy în acel moment în țara respectivă, fie rezultatul întâlnirilor unor compozitori care merg pe o direcţie excesiv de conceptualistă – să îi spunem de nișă -, astfel că nu mulți oameni vor înțelege despre ce este vorba.
Avem în limba germană un cuvânt foarte frumos care se numește vermittlung [mediere], iar eu cred în nevoia de musik vermittlung, în sensul că, uneori, muzica are nevoie de o mică introducere. Dacă, de exemplu, asist la un spectacol frumos, dar într-o limbă străină, aș vrea ca cineva să-mi spună câteva cuvinte despre piesă înainte de a începe, astfel încât să pot găsi puncte în care să mă pot identifica cu ce se întâmplă pe scenă, să o pot înțelege, şi la fel cred că se întâmplă și cu muzica clasică dacă se îndepărtează de ceea ce este deja cunoscut.
Pentru că, în mare parte, muzica este un construct social şi avem de-a face cu apetituri, convenienţe și convenții sociale, cred că și modul în care prezinți muzica modernă este adesea de o foarte mare importanță, fiindcă mesajul de transmis pentru oamenii care sunt încă rezervaţi în privinţa acesteia este acela că e în regulă să te simți puțin inconfortabil. Căutăm tot timpul confortul, iar toate progresele noastre tehnice și toate lucrurile pe care le realizăm sunt, de fapt, pentru a ne spori acest confort.
Asta ne face să fim mai trândavi și mai rezistenți la disconfort, fără să ne dăm seama că, în unele cazuri, a nu fi confortabil poate fi foarte bine pentru noi. Iar unul dintre acestea, cred eu, este să asculți uneori muzică pe care nu o înțelegi cu adevărat și de care nici nu vrei să te îndrăgostești imediat, dar care te va conduce, poate, spre alte lucruri, mai apropiate dorinţelor, viselor sau aspiraţiilor tale. Uneori este sănătos să te simţi inconfortabil.
Din multitudinea de lucrări de muzică contemporană… cum alegi? Ce trebuie să aibă o poveste muzicală pentru a te emoționa și a te face să-ţi doreşti să o interpretezi în fața publicului?
În ceea ce mă priveşte, există doi factori pe care-mi bazez judecata. Primul e faptul că sunt o sinestetă vizual, ceea ce înseamnă că pot vedea forme şi culori atunci când ascult muzică și reacționez în acest fel la majoritatea sunetelor, iar dacă ceva mi se pare plăcut din punct de vedere estetic, consider că ar putea fi interesant. Al doilea se referă la ce-mi spune acea piesă, dacă mă face să-mi doresc să o ascult din nou, deci nu doar că mă prinde la prima ascultare, ci are și un nivel mai adânc, ce mă determină să o ascult mai mult de o dată.
M-am gândit prin comparaţie de multe ori că, în spectacolele lor de stand-up, comedianții foarte buni, cei mai mulți dintre ei fiind foarte inteligenți, au unele glume ușoare, poate uneori un pic vulgare și așa mai departe, care reușesc să te prindă, pentru a te duce apoi înspre niște spuse filosofice foarte profunde, spuse, bineînţeles, tot pe un ton glumeţ, şi dintotdeauna mi s-a părut foarte interesant să găsesc acea muzică pe care să o înțeleagă și să fie simțită instinctiv de toată lumea, la prima ascultare, dar care, în esenţa sa, are o semnificație mai profundă dacă tu, ca ascultător, ești deschis la ea.
Fiindcă ai menţionat sinestezia, din câte ştiu, o suprasarcină de experiențe senzoriale ar putea alimenta deseori o stare de derută…
Da, ai perfectă dreptate. Uneori mă copleșeşte, mai ales când sunt obosită sau bolnavă, de obicei atunci când mă simt mai puțin plină de viaţă, deci am momente, într-adevăr, în care cred că nu sunt capabilă să îmi concentrez atenția asupra diferitelor lucruri. Ar putea fi vorba de o supraîncărcare cu informații, fiindcă atunci când merg în locuri în care sunt mulți oameni care vorbesc și există o muzică de fundal puternică îmi este foarte, foarte greu să mă concentrez.
Dar, în general, în ceea ce privește performance-urile, joacă un rol mai mult motivant și reprezintă oarecum ceva normal pentru mine, așa că, uneori, când spre mine vin prea multe semnale din exterior, închid ochii și încerc să reduc input-urile, astfel încât randamentul meu în timpul interpretării muzicale să fie în continuare foarte bun.
Închid paranteza şi trec la un subiect mai vesel. Spune-mi câteva cuvinte despre spectacolul de cabaret Frau Schnaps, fiindcă e parte a jocului tău cu multiple forme de expresie artistică.
Frau Schnaps, menajera lui Beethoven, este o persoană minunată, creată de minunata mea colegă Chris Pichler [actriţă şi scenaristă austriacă de teatru, TV şi film, celebră pentru solo-uri de inspiraţie biografică ca Romy Schneider – Two Faces of a Woman sau I – Marilyn – n.r.] încă de dinainte să facem cunoștinţă, dar pe marginea căruia am colaborat destul de mult după ce am ajuns să ne împrietenim.
Ea a folosit diferite surse autorizate despre Ludwig van Beethoven şi anturajul său, precum fragmente de conversații sau epistole, pentru a crea acest personaj, care i-a fost atât proprietăreasă, cât şi femeie de serviciu, fiind omul care, de fapt, a stat cel mai mult timp în preajma marelui maestru. Chris joacă rolul acestei menajere și ne povestește anecdote din viața compozitorului, citând o mulțime de lucruri, așa că tot ceea ce auziţi în acest spectacol este adevărat, nu e un basm.
Evident, combinăm naraţiunea cu muzică [Ana Topalovic este creatoarea conceptului muzical, iar pe scenă e secondată de acordeonistul Bogdan Laketic, responsabil de aranjamentele muzicale – n.r.], iar eu m-am orientat spre lucrări mai puțin cunoscute ale lui Beethoven, pe care le-am considerat potrivite, deopotrivă ca durată şi apropiere de subiectele despre care vorbește Frau Schnaps într-un moment sau altul al spectacolului…
Un program aparte prin caracterul interactiv îl constituie şi Im Volkston, duo-ul cu interpreta la harpă Elisabeth Plank. La ce mijloace apelaţi pentru a explica unui copil, de exemplu, muzica lui Eric Satie sau Arvo Pärt, nu foarte simplu de asimilat nici chiar de către un adult?
Ei bine, atât Pärt, cât și Satie sunt, de fapt, destul de ușor de explicat, în comparaţie cu alte proiecte mai stranii pe care le-am făcut de-a lungul timpului şi care s-au dovedit a avea priză la publicul tânăr. Am avut unul în Austria, de exemplu, în cadrul Jeunesses Musicales, cu mine violoncelistă și o cântăreață de operă, care era o piesă pentru copii creată de Mirela Ivičević, o compozitoare foarte drăguţă, dar și foarte modernă, extrem de avangardistă prin modul în care folosește limbajul muzical și tehnicile violoncelului, şi le-a plăcut tuturor copiilor de-acolo, ce aveau între cinci şi opt ani.
Cred că cei mici sunt mai deschiși la tehnici noi, nefiind atât de împovărați de tradiții, iar urechile lor sunt mult mai deschise și mai curioase. Pe măsură ce ne apropiem de urechile unui adolescent, devine tot mai dificil, fiindca intervin anumite structuri sociale care sunt prioritare pentru auzul acestuia şi, astfel, e foarte posibil ca un grup K-Pop să fie mai pe gustul său decât o muzică modernă experimentală.
Celor mai mici le place însă fiecare notă stridentă scoasă de violoncel și fiecare zgomot țipat de un interpret vocal, aşa că, personal, nu cred că ar trebui să fim atenți la cum le explicăm ceva copiilor, pentru că ei ascultă foarte intuitiv și le place când se întâmplă ceva interesant din punctul lor de vedere.
Revenind la Im Volkston, acesta are două componente, spectacolul pentru adulți şi o versiune care se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 9 ani. În cea din urmă, desigur, avem o linie narativă: suntem doi muzicieni care pleacă într-un turneu, călătoresc însoţiţi de o mulţime de lucruri și, în cele din urmă, ajung în sala lor de concerte. De fapt, le vorbim despre călătoriile noastre, pe cine am întâlnit, ce am mai făcut, invitând copiii la diferite activități interactive, inclusiv să cânte la diferite instrumente, dar totul ca parte a unei poveşti în care încercăm să îi atragem.
Complementar proiectelor tale solo, te-ai implicat într-o mare varietate de demersuri culturale, de la teatru sau cabaret până la dans contemporan şi show-uri educative, în esenţă, ești un burete absorbant de arte. Ana, de unde îţi iei, de fapt, inspiraţia… în viaţa de zi de zi?
Mă inspir foarte mult din artele vizuale, în special din pictori. Merg ori de câte ori am ocazia în galerii și muzee, pentru ca îmi plac arta contemporană și pictura clasică la fel de mult. Aceasta e principala mea sursă de inspirație, iar natura ar fi pe locul doi, mai ales pe măsură ce trece timpul şi înaintez în vârstă. În tinerețe, evident, lucrurile stăteau altfel şi eram avidă să ascult cât mai multe concerte, ceea ce, de altfel, îi sfătuiesc să facă şi pe studenţii mei de-acum.
Cred că în fiecare seară mergeam la câte un concert pe undeva, prin Viena, chiar dacă, poate, nu aveam destui bani să mănânc, fiindcă era cu adevărat uimitor să ai posibilitatea de a asculta mari maeștri atât de frecvent, iar eu aveam luxul de a obține bilete de student – așa-numitele Stehplätze – şi, din fundul sălii Musikverein, puteam auzi toți aceşti artiști importanţi pentru doar câțiva euro.
Pentru mine, aceea a fost o perioadă uimitoare şi, timp de câţiva ani, am făcut asta, numai că… din ce în ce mai puțin, pe măsură ce am început să cânt eu tot mai mult şi mi s-a aglomerat programul, iar acum, de când am un copil mic, posibilitatea de a ieși seara în oraș s-a diluat şi mai tare. Îmi lipsesc acele audiţii pe viu destul de mult, dar ceea ce primesc în schimb este natura, faţă de care simt o admirație crescândă și reprezintă pentru mine o continuă inspirație.
Mă simt conectată și văd legături între foarte multe lucruri diferite atunci când sunt în natură, iar muzica mea dobândeşte la rândul său un caracter aparte, curge în valuri, în diferite faze. Am traversat, de exemplu, o fază cu muzică minimalistă şi apoi am devenit interesată de unii compozitori nordici, deoarece au tradiții diferite de cele pe care le avem în Europa Centrală şi de Est, dar şi muzica folk mă atrage, pentru că este încă foarte organică, foarte sinceră, şi poţi căuta într-acolo locul de creație al muzicii noi.
Cam asta e, am o mulțime de lucruri care mă interesează, așa că am căutat să mă împrietenesc cu timpul. Înainte să devin mamă mă luptam cu timpul, dar, de atunci, nu mai am luxul să mă plâng, trebuie să valorific timpul la maximum… a trebuit să-l fac prietenul meu.
Pe acest fir al timpului, când ai început să crezi realmente că ai putea fi şi o compozitoare valoroasă, nu doar o violoncelistă de excepţie?
Aceasta e o întrebare foarte interesantă, pentru că noi suntem educați în școala de muzică și, după aceea, la universitate să fim foarte critici cu privire la ceea ce cântăm, deci gândirea critică despre noi înșine este foarte importantă. Asta pare un pic schizofrenic, aș putea spune, fiindcă, pe de-o parte, trebuie să crezi realmente că muzica pe care o faci și ceea ce interpretezi pe scenă este absolut minunat și să fii pe deplin încrezător în ce ai de oferit, altfel nu vei putea transfera cu adevărat arta către public, iar pe de altă parte, trebuie să te asculți cu o ureche foarte critică, să îţi dai seama ce a mers prost și cum să îmbunătățești lucrurile.
Aceste trăsături ale personalităţii tale trebuie dezvoltate foarte devreme, cred eu, dacă vrei să te impui ca muzician profesionist, iar compoziția, desigur, a reprezentat o nouă faţetă a modului meu de exprimare artistică. Referitor la întrebarea ta, de fapt, cred că răspunsul l-am primit de la public, fiindcă acesta a reacționat foarte bine.
Eram abia la început şi chiar mă gândeam cum va suna o mică piesă de-a mea strecurată printre lucrările minunate ale acelor mari compozitori, dar reacția publicului a fost cu adevărat uimitoare… şi mă refer la public într-un sens mai larg, pentru că includ aici reacții de la colegii mei, dar şi de la compozitori consacrați, în fine, de la oameni în a căror opinie, expertiză și gusturi am mare încredere. Mă gândesc la lucrurile astea din această perspectivă pentru că eu sunt o fire predispusă la îndoială, de altfel, ca mulți alţi artiști, şi, drept urmare, încerc să fac din îndoiala de sine prietena mea și să o folosesc într-un mod pozitiv.
Să vorbim în final şi de peisajul în care evoluezi din postura de compozitoare. În istoria muzicii, nume de compozitoare apar foarte rar. Nu am avut creatoare de muzică ori au rămas necunoscute? Cum stau lucrurile în societatea contemporană?
Privind în urmă, nu au fost atât de multe compozitoare, asta e adevărat, în principal din cauza construcției sociale şi a modului în care femeile erau educate în sensul dedicării pentru familie, deci nu pentru că n-ar fi fost talentate sau că nu şi-ar fi dorit să compună. Avem însă câteva personalităţi remarcabile în istorie care au fost compozitoare fantastice, iar motivul pentru care acestea nu sunt încă suficient de prezente în programele performative se datorează mai ales modului mai puţin grijuliu în care au fost tratate moştenirile lor artistice de către instituţiile abilitate sau chiar de către familiile lor.
Spun asta în comparaţie cu atenţia primită de legacy-urile compozitorilor bărbați, în cazul cărora au existat mulți oameni care s-au implicat în diverse feluri ca operele să le fie catalogate și interpretate după ce autorii s-au stins din viaţă. Drept urmare, multe dintre lucrările femeilor care au compus muzică au fost trecute cu vederea, iar numele lor a rămas foarte puţin cunoscut faţă de valoarea creaţiei lor.
Mi se pare însă important să subliniez aici faptul că eu nu apreciez o lucrare după autor, dacă e compozitor sau compozitoare, acesta fiind un aspect secundar pentru mine, ca și pentru mulți alţi artiști, de altfel. Principalul lucru de care sunt interesată este cât de bună e muzica, iar criteriul acesta rămâne mereu valabil. Chiar dacă programarea a cât mai multe lucrări ale compozitoarelor reprezintă pentru mine o preocupare şi explorez continuu activitatea acestora, nu le-aș da prioritate numai pentru că autoarele sunt femei.
Dincolo însă de asta, e limpede că avem multe compozitoare fantastice, deopotrivă în muzica clasică şi contemporană, doar că lucrările lor încă nu sunt suficient programate, deci multe dintre ele rămân inaccesibile şi aproape necunoscute publicului, dar, pe de altă parte, au început să apară diferite instituții şi festivaluri care îşi asumă în mod explicit promovarea compozitoarelor… cred că s-au făcut progrese mari în ultima vreme în direcţia asta și ne putem aștepta la și mai multe. În ce mă priveşte, sunt fericită dacă am parte de programe muzicale cât mai diverse, în cadrul cărora pot asculta sau interpreta inclusiv lucrări de calitate semnate de compozitoare.
Ana, în scurt timp vei interpreta la Sibiu, în premieră în versiunea cu orchestră simfonică, o lucrare compusă de Oliver Ostermann, World Concert. Despre ce e vorba? Titlul sugerează o muzică epică…
Da, exact, cam așa sună. De fapt, Oliver este un mare dirijor ce vine din lumea muzicii clasice, dar a fost mereu foarte activ în tot spectrul muzical, în operetă, operă, film, media muzicală și așa mai departe, şi, în acest concert, îmi place tocmai că trece cu atât de multă lejeritate de la un gen la altul. Lucrarea a fost prezentată pentru întâia oară la festivalul meu din Viena, acum câțiva ani, dar într-un format mai mic, fiindcă nu am avut atunci bugetul necesar pentru o întreagă orchestră şi l-am interpretat într-un aranjament foarte interesantă, cu o vioară, acordeon, pian, contrabas, flaut, chitară electrică și, evident, violoncel.
Este un mix foarte special, foarte plin de viață, de genuri și forme de expresie muzicală, cu rădăcini în diferite spaţii ale muzicii folclorice. De aceea se numește World Concert, pentru că în el co-există ritmuri sud-americane şi tradiții vieneze sau franţuzeşti. Cred că este una dintre cele mai frumoase lucrări din muzica contemporană pentru violoncel.
» Interviu de IOAN BIG | Clin D’Oeil
Foto header: ViennArt Media
