“CARNAL KNOWLEDGE” (1971, r: Mike Nichols)
Cu 10 ani în urmă, pe 19 noiembrie, la 83 de ani, ne-a părăsit Mike Nichols, laureatul premiului Oscar din 1968 pentru “The Graduate”, unul dintre cei (doar) 12 artişti care a câştigat în carieră „The Big Four” – Emmy, Oscar, Grammy şi Tony -, autorul unor filme esenţiale pentru istoria cinematografiei americane, precum “Who’s Afraid of Virginia Woolf?” (1968), “Catch-22” (1970), “Silkwood” (1983) sau “Working Girl” (1988).
Am optat să revizitez în memoria sa un film la care se face acum referire mai rar, în ciuda distribuţiei realmente impresionante: Jack Nicholson (la acea vreme deja nominalizat la Oscar de două ori, pentru “Easy Rider” şi “Five Easy Pieces”), muzicianul Art Garfunkel (care se înstrăinase de Paul Simon după “Bridge over Troubled Water”, în 1970, şi îşi făcuse debutul ca actor în rolul Căpitanului Nately, în “Catch-22” al lui Nichols), Candice Bergen (tânără speranţă confirmată deja prin rolurile din “The Sand Peebles” al lui Robert Wise din 1966, “Vivre pour vivre” al lui Lelouch şi “The Day the Fish Came Out”, comedia lui Cacoyannis din ’67), Ann-Margret, sex-simbolul anilor ’60 ce lucrase cu cineaşti precum Dino Risi (“The Tiger and the Pussycat”) sau Stanley Kramer (“R.P.M.”) şi avea deja un Glob de Aur în palmares, precum şi Rita Moreno (Oscar pentru “West Side Story” în ’62, trofeu ce avea să o trimită în elita câştigătorilor celor patru premii de prestigiu, alături de Audrey Hepburn, Mel Brooks, John Gielgud şi… Mike Nichols). Cu alte cuvinte, fie şi pentru aceştia merită să (re)descoperiţi, eventual, “Carnal Knowledge” (cuvantul ‘eventual’ îşi va găsi justificarea în finalul cronicii).
Titlul filmului este un eufemism în sens biblic al actului sexual, care jonglează cu knowledge (cunoaşterea), deoarece, în engleză, în “Cartea Genezei”, descrierea este “And Adam knew Eve his wife…“. Scenariul – iniţial, scris ca piesă de teatru – îi aparţine unuia dintre pionierii comics-urilor americane, Jules Feiffer, ucenic al lui Will Eisner, dar care şi-a dobândit notorietatea în “The Village Voice”, autor a peste 20 de cărţi şi primul autor de BD-uri angajat cu normă întreagă de “The New York Times”, iar povestea se consumă în anii post-WWII, când doi buni prieteni şi colegi de cameră, studenţi virgini de la Colegiul Amherst (personajul lui Nicholson, guraliv, impulsiv şi viclean, iar cel al lui Garfunkel, raţional, calculat şi timid) sunt în căutarea primei iubiri carnale/aventuri sexuale din vieţile lor. Întâmplător, subiectul atenţiei se dovedeşte a fi comun, o studentă (Bergen) care sfârşeşte prin a se culca cu primul şi a se mărita cu al doilea într-o lume închisă, în care acest tip de opţiuni sunt tezaurizate în mare secret.
Peste ani, studiul sexist şi şovin-macho (acum desuet) al lui Mike Nichols se mută în faza maturităţii celor doi, cu un Nicholson (în continuare) fluşturatic, frustrat însă – în ciuda succesului pe toate planurile – de faptul că nu poate să îşi definească motivele lipsei de satisfacţii emoţionale, şi un Garfunkel ce conştientizează că, indiferent de talentul şi grija pentru a plănui totul cu grijă, destinul nu garantează… fericirea. Probabil că, în anul în care a avut premiera, “Carnal Knowledge” a avut un public receptiv la ce avea de spus, dar în 2024 se comportă la vizionare ca un balon viu colorat care se desumflă cu repeziciune.
În ce mă priveşte, mă limitez la doar trei observaţii generale, ca să evit, totuşi, spoilerele: 1.) Orice urmă de prospeţime s-a dus cu trecerea timpului şi a rămas un rezultat preţios şi pretenţios, care nu se susţine; 2.) Cu o singură excepţie notabilă (explicată mai jos), nu este un film în care să incite concepţia regizorală, pentru că e o simplă şi fadă punere în scenă teatrală a unor personaje care dialoghează; 3.) Construcţia narativă, sub faţada provocatoare a cinismului misogin, se dovedeşte a fi neaşteptat de prăfuită şi de arhaică.
Există, totuşi, un plus notabil. Probabil fascinat de aceasta – pare verosimil, ţinând cont că a avut nu mai puţin de patru soţii în viaţa lui -, Mike Nichols îşi demonstrează abilităţile de mare cineast doar în cazul lui Ann-Margret (ce a fost nominalizată la Oscar, dar a pierdut finalmente în faţa lui Cloris Leachman şi a trebuit să se mulţumească cu Globul de Aur), într-o suită de cadre de o picturalitate ce aminteşte de capodoperele italiene ale anilor ’60. Mai mult, actriţa de origine suedeză, deşi mult mai parcimonioasă în comunicarea directă, reuşeşte să îl eclipseze pe Jack Nicholson prin feminitatea ei acaparatoare. Cu alte cuvinte, “Carnal Knowledge” merită eventual (re)văzut pentru Ann-Margret şi din respect pentru o distribuţie impecabilă, dar nu şi nu pentru calitatea cinematografică, producţia fiind catalogabilă acum mai degrabă, chiar in versiune restaurată, ca teatru filmat.
Text de IOAN BIG
Citește mai multe articole din FILM.
