Portret de coregraf ancorat în Pop culture: MORITZ OSTRUSCHNJAK
Personalitate remarcabilă a scenei dansului contemporan european prin abordările sale coregrafice inedite, puternic ancorate în simbolistica şi tropii Pop culture, münchenezul Moritz Ostruschnjak este preocupat de ideea transformărilor comportamentale la nivel individual şi colectiv induse de experienţele fizice şi sociale în epoca digitalizării, indiferent că avem în vedere Boids (2017), ce tratează tema disoluţiei inteligenţei colective, Autoplay (2019), despre existenţa umană în spaţiul digital, sau Trailer Park (2024), în care Moritz ne prezintă o societate lipsită de substanţă, guvernată de maşinării.
Venit din lumea Street Art-ului, a graffiti-ului şi a breakdance-ului, MORITZ OSTRUSCHNJAK s-a pregătit inclusiv cu celebrul coregraf Maurice Béjart înainte de a demara seria show-urilor de concepţie proprie, care i-au adus o binemeritată notorietate, iar şansa unui dialog nu putea fi ratată, mai ales că urmează să prezinte ludicul său Terminal Beach – spectacol-colaj ce ne poartă din Evul Mediu în Vestul Sălbatic pe muzica lui Elvis, Verdi sau Gigi d’Agostino – în cadrul Festivalului internaţional de dans contemporan IRIDESCENT , care se desfăşoară la Bucureşti pe întreaga durată a lunii noiembrie.
Terminal Beach, numele spectacolului pe care îl vei prezenta în cadrul festivalului Iridescent, intrigă prin faptul că “terminal” poate avea mai multe sensuri, fie ca ceva fatal, care conduce spre moarte, fie ca punct terminus, de capăt de linie. Care e, de fapt, semnificația titlului?
Ca să fiu sincer, este inspirat din cel al unei cărţi științifico-fantastice scrise de J.G. Ballard peste care am dat întâmplător şi tocmai titlul său mi-a atras atenţia.
Mi s-a părut interesantă asocierea dintre plajă şi un terminal, în sensul de terminal de aeroport, în fine, ceva de genul ăsta. Este un gând care mi-a plăcut foarte mult această plajă privită ca stație finală, fiindcă trimite inclusiv la această combinație de vacanță, de plăcere, cu ideea de ceva terminal, cum ar fi testele nucleare, dar desfăşurate pe o insulă foarte frumoasă… deci o combinație a două extreme.
Cu alte cuvinte, am fost atras și, de altfel, am şi rămas cumva la acest titlu exact datorită aspectului pe care l-ai remarcat la rândul tău, acela că, într-un fel, este surprinzător de concret, dar, pe de altă parte, poate asimila diferite layere ale semnificației, pe care i le poți atașa în funcţie de modul în care îl interpretezi.
Ceea ce pentru mine este foarte important la o lucrare, e să îi găsesc o anumită linie generală, care trebuie să se reflecte inclusiv în titlu. Nu vreau să mă uit la mișcare sau la titlu și acesta să poată însemna chiar orice, aşa cum, în același timp, nici nu mă adresez publicului spunându-i direct: ‘Despre asta e vorba, asta trebuie să gândiți.’.
De aceea, de exemplu, lucrez adesea cu icon-uri culturale Pop, pe care încerc să le reutilizez, să le dau o altă semnificație sau să le arăt într-o altă lumină, ca să ofer publicului varii interpretări posibile, printre care nu se numără însă niciodată… “whatever” sau “anything”.
Terminal Beach este conceput ca un colaj Pop culture, în linia pieselor tale coregrafice Autoplay, din 2019, și, mai ales, Yester:Now, din 2021. Le-am putea privi ca pe o trilogie sau sunt complet separate conceptual?
Nu m-am gândit niciodată la ele în mod conştient ca la o trilogie, dar, în general, lucrările mele sunt mereu legate cumva între ele. Mi-am dat seama că întotdeauna o lucrare iese din cealaltă într-un fel sau altul, dar, pe de altă parte, niciodată nu mi-am pus problema că ar fi nişte continuări ale celor anterioare.
Din punctul meu de vedere, lucrurile stau foarte simplu: trebuie să aprofundezi, adică să mergi mai adânc odată ce începi să lucrezi cu ceva anume.
În cazul ăsta, de exemplu, în Autoplay a fost pentru prima dată când am eșantionat lucrurile în mod radical și, de asemenea, când am lucrat cu adevărat cu ideea de a nu mă limita la cut şi apoi la copy&paste într-o frază de mișcare, ci și în secțiuni întregi din producţie, astfel încât să trecem, cumva, de la un stil sau gen de mișcare la altul.
Atunci s-a întâmplat că m-am apropiat mai mult de această idee de a nu lucra cu un singur stil, atâta vreme cât poţi lucra cu toate stilurile, și să aplici acest principiu inclusiv în ceea ce priveşte imaginea de ansamblu, adică la dramaturgie.
Iar în Terminal Beach, mai târziu, am încercat să experimentez şi mai mult în zona asta, prin acele secțiuni diferite, cu toate genurile care se înfruntă şi se ciocnesc între ele.
Deci cred că reprezintă doar o dezvoltare a acestei metode pe care eu încerc să lucrez pentru a o face mai complexă.
Pleci de la o idee și, în cele din urmă, ea nu ajunge să se exprime pe deplin în creația la care lucrezi la un moment dat, dar în următoarea sau în cea care urmează ea își găsește dintr-o dată expresia deplină, înfloreşte realmente, pentru că acolo, în fine, înțelegi cu adevărat: ‘Bine, asta a fost!’.
Spun asta pentru că, uneori, îmi dau seama că încep să lucrez pe o idee şi, instinctiv, știu că aceasta e interesantă şi că ar trebui să o urmăresc, însă ar trebui lăsată să se dezvolte în timp.
În cazul Terminal Beach, care au fost originile conceptului coregrafic? Având premiera în 2022, presupun că are rădăcini și în propria experiență din perioada pandemiei, nu?
Absolut!
Cred că o lucrare pornește întotdeauna de la o senzație, un sentiment sau o experiență personală, iar eu încerc să creez apoi, plecând de la aceasta, o imagine mai amplă, care poate are mai mult de-a face cu noi toţi decât numai cu trăirile mele.
În cazul ăsta, explicaţia e foarte simplă, fiindcă s-a născut din sentimentul meu că, după ce pandemia se va termina, lucrurile nu se vor îmbunătăți, ba dimpotrivă – din păcate -, așa că are acest aftertaste pandemic, pe care l-am asezonat cu anumite referințe, cum ar fi logo-urile steagurilor sau lucruri de genul acesta.
Pe de altă parte, într-un fel, încearcă să simtă ce va urma, să privească înainte, fără a fi însă o lucrare științifică, în sensul în care să fi făcut cercetări referitoare la viitor.
Este vorba doar de un sentiment sau de o senzație pe care am avut-o noi, ca grup, că ceva nu e în regulă, că lucrurile nu vor merge mai bine şi poate de aceea am și atins acest subiect.
Mă refeream inclusiv la faptul că este, în esenţă, destul de sumbru, ca multe dintre temele tale, de altfel. Mă refer în special la performance-uri colective precum Boids, despre disoluția inteligenței colective, sau Unstern, unde tratezi reacția colectivă la violență. Ești o persoană pesimistă prin natura ta?
Nu, eu chiar văd lumină în evoluţia speciei umane, dar este adevărat că m-am întrebat la rândul meu, mai ales în ultimul timp, de ce nu aș putea face o piesă despre fericire sau despre speranță, ceva de genul ăsta?
De fapt, nu știu. Sincer! Poate, de fapt, sunt mai multe motive, pentru că eu cred că totul este interconectat.
În opinia mea, bucuria colectivă, de exemplu, este foarte mult legată inclusiv de sentimentul opus şi, în acest sens, nu știu dacă pot fi considerat un pesimist… mai degrabă sunt un optimist pesimist, aș spune.
Ai însă dreptate în ce spui, fiindcă şi eu mă întreb câteodată de ce nu pot face o piesă veselă, numai că mă întreb, de asemenea, dacă ar merita, iar răspunsul e că nu știu. Ar trebui să mă gândesc mai mult la asta.
Cea mai recentă lucrare pe care am făcut-o este mai mult legată de ideea de… ştiu că nu va suna deloc profund, dar este vorba despre dragoste într-un fel şi se numeşte Cry Why. Care conţine însă, desigur, și o notă melancolică, precum și aspecte care nu sunt neapărat fericite, să zicem aşa.
Crezi că acest real regres social, cauzat în mare măsură de evoluţia explozivă a tehnologiei, ar putea fi stopat sau inversat?
Eu cred că da, numai că nu putem anticipa, iar acum asta încercăm să facem într-un fel, să anticipăm anumite evoluții sociopolitice bazându-ne, cumva, pe ce știm din trecut.
Sunt oameni care îmi amintesc mereu că nu e vorba doar de o singură cauză, dar părerea mea este că acest regres are mult de-a face cu tehnologia, eu chiar cred că aceasta reprezinta unul dintre cei mai importanţi factori care au determinat marile schimbări în felul în care interacționăm şi că mass-media joacă unul dintre cele mai importante roluri în modul în care politica se schimbă, în modul în care viețile noastre sociale se transformă… este unul dintre principalii factori, iar noi încă nu înțelegem acest lucru. Îl vom înțelege însă mai bine.
Acum, ne minunăm de AI și chestii de genul ăsta, dar am mereu sentimentul că, după ce le încercăm, va trebui să dăm nițel înapoi.
Simt că acest lucru este emblematic inclusiv pentru entităţi de felul guvernelor, care ajung să spună ‘Oh, chiar va trebui să facem ceva în privința asta!’ abia după ce se confruntă cu o problemă sau cu o criză serioasă… cam ăsta e sentimentul pe care îl am, fiindcă eu am cu adevărat convingerea că social media, toate aceste telefoane şi computere, ne schimbă fizic, ne modifică percepţiile.
Admit că sunt foarte atașat de ideile lui Marshall McLuhan, că mediul este mesajul, şi m-au influenţat mult cărțile sale despre influența mass-media asupra noastră și despre modul în care ne modifică în creier conexiunile… cred că vom ajunge să înțelegem odată, dar abia după ce vom trece prin asta.
Acum, simt că suntem încă în faza de adolescență în privinţa aceasta, dar poate o vom depăşi cumva, nu sunt foarte sigur.
Există chiar o tendință în acest moment… tinerii din ziua de azi, ce au vârste între 13 şi 16 ani, încep să prefere dumbphone-urile, telefoanele pe care nu poți folosi social media, deci cred că se întâmplă ceva și s-ar putea să ne săturăm și noi de folosirea excesivă a tehnologiei, pentru că naşte dependenţă, precum drogurile.
Nu îţi dai seama, fiindcă eşti ca peștele în apă, iar ea se află pretutindeni în jurul tău… tu nu percepi apa, peștele nu percepe apa în care îşi consumă existenţa.
Această temă te-a preocupat încă de la primele tale coregrafii, dacă mă gândesc la Text Neck, din 2016, centrată pe schimbările identitare în societatea digitală…
Da, exact. De fapt, totul a început în cazul meu cu Island of Only Oneland [solo-ul cu care Moritz Ostruschnjak a debutat coregrafic în 2015 – n.r.]…
Da, însă acea piesă reflecta preocuparea pentru un trend social, Hikikomori, şi mai puţin pentru impactul tehnologiei…
Da și nu, pentru că mulți dintre acești oameni recluzivi comunică adesea doar prin intermediul mediilor digitale, iar acel solo s-a născut în circumstanţe un pic ciudate, fiind inspirat de cineva pe care am ajuns să-l cunosc din întâmplare şi care deja era dependent de Facebook în acea perioadă. Serios dependent, întrucât a trebuit să urmeze un tratament pentru asta, el neputând să facă nimic altceva decât să fie activ pe Facebook.
Asta a fost ceva care a declanșat în mine, la acel moment, ideea despre cum să lucrez.
De asemenea, singurătatea a fost ceva care m-a pasionat în termeni de studiu social, ca o consecinţă a ce ne poate face lumea modernă, deci de aici a pornit totul, mai ales că lucrul cel mai interesant este că acest fenomen se manifestă în principal doar în țările din “lumea întâi”.
În clipa de faţă, o multitudine de informații și idei potențial interesante cu privire la mediul în care trăim sunt accesibile oricând şi oricui, astfel încât selectarea lor e foarte problematică. Încotro te uiţi? Ce poate da naștere imboldului de a merge coregrafic pe o direcţie sau alta?
M-am gândit foarte mult la ce se constituie în triggere în cazul meu, de ce ajung să aleg un lucru sau altul, pentru că, aşa cum am spus adineaori, referindu-mă la Terminal Beach, la început nu există nimic şi plec doar de la o senzație, ca să fiu sincer, eu nefiind om de știință sau ceva de genul ăsta.
Încerc realmente să mă ascult pe mine însumi sau să analizez ceea ce simt şi, de asemenea, încerc să ascult ce mă înconjoară. Ideile se nasc uneori în mintea mea doar dintr-un sentiment stupid că ceva ar putea fi interesant sau că situaţia nu se va îmbunătăți după ce se petrece acel ceva.
Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu Yester:Now [colajul coregrafic Pop al lui Moritz Ostruschnjak, focusat pe cultura celebrităţii, din 2021 – n.r.], unde era vorba despre percepţia mea asupra polarizării generale în mass-media și Pop culture din timpul Corona.
Deci începutul se reduce doar acea senzație, care, totuși, trebuie să aibă o anume legătură cu mine, fiindcă, de asemenea, încerc să observ pe parcursul procesului ce mi se întâmplă şi, uneori, simt că nu sunt singurul… asta poate sună niţel prostesc şi aș vrea să am o explicație cu adevărat poetică pentru curiozitatea ta, dar, uneori, după ce stau de vorbă cu oameni şi observ ce se petrece în jur, îmi pun întrebarea ‘Cum mă afectează asta?’ şi apoi, desigur, încep să explorez.
Dacă se naşte cumva în mine un sentiment referitor la un subiect anume, încerc să cercetez, adică mă apropii de tot felul de forme de artă, lecturi, arte vizuale, muzică sau filme, care sunt legate într-un fel sau altul de ceea ce l-a declanşat.
De obicei, păstrez apoi o abordare foarte, foarte largă şi, pe parcursul procesului, nu încerc să o limitez cumva, deoarece mi-am dat seama de mult timp că acest lucru poate fi mai degrabă contraproductiv.
A ști prea exact ce vrei să faci încă de la început îți îngustează creativitatea, aşa că, de multe ori, eu renunţ să mai asimilez ceea ce mai poate apare legat de subiect și să caut instinctiv elemente pe care s-ar putea să nu le percep ca existând acolo, numai că a le găsi în felul acesta presupune asumarea de multe încercări și erori.
Din acest punct de vedere, eu sunt un om practic şi mă manifest foarte jucăuș în studio, adică încerc să las totul cât de deschis și să nu restrâng prea mult creativitatea. Experimentăm mult și deviem la fel de mult, şi, prin aceste abateri, ni se relevă conexiuni foarte interesante cu aceste elemente despre care credeam că nu ar exista sau că nu ar avea nicio legătură cu direcţia noastră iniţială.
Unele pot părea chiar banale sau stupide şi un bun exemplu în sensul ăsta e dansul din buric din Terminal Beach. Ce naiba are de-a face conceptul lucrării cu dansul din buric?
Ei bine, asocierea s-a născut dintr-o glumă făcută în studio, dar apoi ne-am dat seama că acest belly dance ar putea fi ca un val, aşa cum, la fel de bine, ar putea fi ca o plajă sau ca mersul pe cal a călăreților fantomă. Fiindcă avem momentul acela de inspiraţie mitologică cu călăreții fantomă, cu amenințarea ce se simte în aer ca o vreme rea care se apropie, plus că am folosit şi (Ghost) Riders in the Sky [melodia interpretată de Johnny Cash – n.r.], care, de fapt, este o versiune Country a Walkiriei lui Richard Wagner.
Cumva, am realizat în procesul de lucru că toate acestea ar putea fi conectate, deși, aparent, nu exista nicio legătură între ele.
Pentru mine, în esență, este mai interesant să găsesc conexiuni sau verigi lipsă între lucruri despre care nu ştiam că se află acolo, mai degrabă decât să fac, de exemplu, un spectacol cu caracter documentar despre lucruri de a căror existenţă știu, pe care un cercetător le poate face mult mai precis.
În primul rând, mă interesează să sap mult mai profund prin intermediul artei în această intersecție şi să explorez noi semnificații, să încerc să experimentez în zona asta de confluenţă, după care, în studio, trecem la încercări. Încercăm, la propriu… este ca o tehnică de colaj.
Pe de altă parte, experimentele tale, deşi pleacă de la teme întunecate sau sobre, au o componentă substanţială de ironie și umor. Acest tip de căutare a contrabalansului sugerează o abordare de tip dramaturgic, aşa că spune-mi mai multe despre cum pleci la drum în construcția unui spectacol…
Într-adevăr, pentru mine, contrastul este foarte important, iar atunci când mă aventurez în întuneric, de multe ori îmi place să arăt tocmai opusul.
În abordarea modului în care creăm materialul, încerc să înțeleg dacă pot găsi ceva care să contrasteze cu premisa, mai ales că abordarea e una conceptuală, dar, în schimb, rezultatul este foarte fizic, iar asta, pentru mine, reprezintă deja un contrast foarte mare, într-un fel… chiar vesel.
Ceea ce mă interesează în general este cum poate fi, în acelaşi timp, o lucrare accesibilă și totuși experimentală, concepută fără compromisuri, în fine, o autentică lucrare de artă.
Am nevoie ca oamenilor să le placă lucrarea mea, dar cum se poate combina asta cu ceea ce vreau eu să trasmit? Aceasta e o întrebare pe care mi-o pun frecvent, care-mi rămane apoi constant în minte şi, pe parcurs, totul se întâmplă în mod natural.
Putem vorbi, eventual, pe marginea un caz concret?
În Tanzanweisungen [colaj de instrucţiuni de dans şi mişcare din 2020 – n.r.], de exemplu, totul a început cu ideea mea de a le spune dansatorilor că trebuie să îşi aleagă 20 de videoclipuri din online și să-si facă un playlist personal.
Condiţia a fost ca toate aceste videoclipuri să conţină o formă de mișcare, indiferent că ar fi fost un dans dintr-un film, un fragment din lucrarea unui alt coregraf, o filmare cu cineva care mărșăluiește, care dansează în sufragerie sau repară ceva la o mașină.
I-am rugat deci să-şi alcătuiască această listă cu circa 20 de videoclipuri și, din fiecare, să fure între trei și cinci secunde de material de mișcare, după care să le lipească pe toate într-un rând… ei bine, succesiunea aia a reprezentat în final, în fiecare caz, un material total de o absurditate uimitoare, pentru că, într-un minut definit prin mişcare, conținea 20 de videoclipuri diferite ca material.
Ei bine, doar din acest proces, valurile au adus la ţărm o sumedenie de idei noi, să spun aşa, şi gândeşte-te că am făcut exerciţiul ăsta nu cu unul, ci cu un grup întreg de performeri.
Deci, practic, ceea ce se întâmplă este că oamenii eșantionează tot felul de lucruri diferite și apoi le pun unul lângă altul, rezultând asocieri ce nu-mi trec prin minte şi din care pot apărea chestii uimitoare, poate cam ţăcănite în aparenţă, dar cu potenţialul de a da naştere la idei proaspete… de aceea interesul meu s-a îndreptat spre suma tuturor sample-urilor şi nu a unuia izolat, pentru că întotdeauna mă surprinde ce se întâmplă prin asocierile involuntare.
Descoperi aceste legături ciudate între lucruri sau începi să te conectezi la ceva fără să fi crezut înainte că ai putea s-o faci şi asta plecând de la acest mare puzzle, care ne-a permis să creăm apoi o mulțime de secțiuni, practic un soi de mini-scene.
În Terminal Beach auzim de la arii de Verdi până la hit-uri de Gigi D’Agostino. Unde sau când intră muzica în cronologia procesului tău creativ?
Chiar de la început. De fapt, intervine înainte de a dezvolta orice altceva, pentru că, de obicei, explorez foarte mult, fiind interesat de toate formele de muzică, de la muzica nouă sau cea clasică până la Pop și la toate tipurile de experimente.
În unele cazuri, am început să adun muzică mai înainte de a începe să lucrez chiar cu un an şi, în general, colecționez într-un mod haotic… foarte asemănător cu social media, adică ce pun laolaltă este muzică veselă, dar şi tristă, antrenantă sau, la fel de bine, amuzantă.
Apropo de Gigi D’Agostino, că l-ai menţionat, ştiai că piesa lui [L’amour toujours, ce apare pe OST-ul performance-ului Terminal Beach din 2022 – n.r.] este folosită acum în Germania ca imn al dreptei? Este chiar absurd!
Cineva mi-a povestit că, zilele astea, oamenii dintr-un partid de dreapta strigau pe muzica acestui cântec ‘Străinii afară, străinii afară!’ şi a fost un mare circ mediatic pe tema asta, așa că, într-un mod ciudat, am anticipat unele dintre aceste lucruri.
Precum corpul în sine, totul este politic într-un fel sau altul în ziua de azi, cred eu, indiferent de forma de exprimare pe care am lua-o în considerare, iar artele performative joacă un rol important în acest război ideologic.
Revenind la întrebare, este vorba şi aici de foarte mult trial & error, fiindcă mi se întâmplă deseori ca, pur și simplu, să ascult muzică și să descopăr ceva care mi se pare interesant și atunci mă gândesc:
‘De ce să nu încerc o altă alegere muzicală, total diferită? De ce să nu pun Michael Jackson, de exemplu, de ce n-aş folosi ceva foarte evident?’.
Pentru că, la mine, se manifestă de asemenea şi încercarea de a fi evident, deci nu se întâmplă prea des, ca în arta contemporană în general, să auzi o muzică foarte intelectuală.
Mie îmi place foarte mult relația dintre text și mișcare, precum și modul în care anumite mișcări sau scene ar putea reorienta uneori mesajul piesei sau ar da un alt sens textului unui cântec, iar asta, la fel, poate genera semnificații multiple, deoarece tu, ca spectator, știi semnificația pe care cântecul l-a avut în perioada în care a fost lansat, tocmai pentru că este un cântec destul de popular, şi uite că vin eu, care, dintr-odată, schimb total sensul versurilor.
Asta e ce-am făcut, folosindu-mă de video, în finalul lui Yester:Now, cu acea piesă a lui Michael Jackson, Earth Song, care e deopotrivă epică şi foarte “cheesy”.
Pe melodia asta am proiectat portrete ale multor oameni răi sau nepopulari, altfel puternic mediatizati, precum Harvey Weinstein sau fiica lui Trump, de exemplu, care se transformă unii în alții, pentru a lansa întrebarea… cum rămâne cu noi?
Și a fost foarte interesant, pentru că, de fapt, nu era vorba despre “noi, minoritatea”, ci despre “noi, majoritatea” şi despre viețile noastre care se schimbă, iar asta a nuanţat într-un mod complet diferit sensul versurilor cântecului… iar asta se întâmplă doar printr-un şir de încercări și erori.
Altfel, au fost destule alte melodii care mi se păreau iniţial mai bine legate tematic de subiectul lucrării mele și le-am colecționat, o gamă largă, dar în cazul unora s-a dovedit a fi dificilă găsirea unor conexiuni directe, aşa că, în general, mereu le testez, recreez fraze și apoi încerc pe mişcare varii tipuri de muzică, de multe ori radical opuse tentativelor anterioare.
Încerc ceva foarte artistic, apoi ceva foarte Pop, sau, căutând uneori să definesc și unele stări de spirit, încerc o muzică foarte agresivă, dar o schimb pe urmă într-una delicată și blândă, în fine, îmi place realmente să experimentez plecând de la contrastele dure din muzică.
De la conceptul coregrafic, pe care-l testezi prin trial and error, cum ajungi însă în faza de dezvoltare a spectacolului ce va fi prezentat publicului? Care sunt elementele fundamentale pentru tine în pregătirea unui performance?
Cel mai important este dialogul permanent pe care îl am cu oamenii cu care colaborez.
Desigur, totul începe cu acea idee, după care încep să mă documentez, adică citesc foarte mult și încerc să adun tot soiul de informații care ar putea avea legătură cu subiectul.
Folosesc un soi de tablă, dar digitală, un panou online pe care fixez imagini sau materiale potenţial interesante pentru topic-ul pe care mă concentrez, pe care, treptat, încep să le pun în discuţie în cadrul întâlnirilor cu membrii echipei cu care lucrez, fie că este vorba de dramaturgul meu sau de cel care creează roboții, de artistul media sau de un muzician.
Cu aceştia am o serie de sesiuni în care facem schimb de opinii… nu știu dacă asta poate fi considerată o abordare strategică din partea mea, pentru că, mai degrabă, dau ascultare instinctului, având clar sentimentul că intuiția mea face alegeri mai inteligente decât intelectul meu.
Nu știu dacă ţi se pare că are sens ce-ţi spun, dar eu chiar simt asta pe tot parcursul procesului și e ca și cum aș încerca să mă învăț pe mine însumi să am încredere în acel sentiment. Sună ca un clișeu, dar este adevărul, e ca și cum mi-aș spune:
‘E interesant ce se întâmplă cu mine. Nu știu ce este, dar poate că tocmai asta este interesant.’.
Mi se pare că atunci când devine prea logică și strategică, munca mea îşi pierde din viaţă.
În general, eu am impresia că, de fapt, luăm multe decizii înainte să gândim sau să credem că luăm decizii.
La fel, în ceea ce privește corpul, întregul limbaj corporal spune mult mai multe înainte de a întâlni pe cineva şi atunci luăm decizii mult mai rapide, chiar înainte de a ne spune ceva unul altuia. Cred foarte mult în această formă de inteligență şi încerc să mă educ pe parcursul procesului astfel încât să o ascult, pentru că, de fiecare dată când mă gândesc atent şi raţional că ar trebui să fac un lucru, rezultatul nu este atât de interesant.
În societatea noastră se aşteaptă ca totul să se încadreze într-o logică, aşa că trebuie să explici foarte mult, inclusiv în ceea ce privește un performance, este ca și cum ai fi un om de știință în domeniul teatrului sau al dansului, ori eu, într-un fel, încerc să mă dezvăț de asta, să-mi regăsesc un pic naivitatea.
De multe ori îmi dau seama că poţi ajunge să îţi cenzurezi ideile interesante, lucrurile amuzante care ies la iveală din tine, doar pentru că ţi se par prea evidente şi este ca și cum… ai vrea să faci asta, dar apoi îți interzici singur să o faci. Eu încerc să fiu sincer cu ceea ce simt atunci când sunt expus la ceva, pentru că, ulterior, din cea mai stupidă idee poate ieși o scenă fantastică.
Prin urmare, simt că trebuie să urmăresc întotdeauna intenția care se naşte în mine, inclusiv prin foarte mult dialog, așa că, în prima fază, se adună o grămadă de lucruri, din care, încet-încet, încep să arunc, iar asta e, într-adevăr, o alegere strategică a mea, să zicem aşa.
Nu știu dacă asta îți răspunde la întrebare, însă repet, în esenţă, la mine este vorba de instinct.
Am încercat mereu să lucrez cu instinctul pe care îl am, să am încredere în acesta și să îl cultiv. De aceea, pot începe doar cu o idee, fără a ști mai mult, pentru că atunci intervine… speranța.
Trebuie doar să sper că din acea idee se va forma ceva și să am încredere că așa va fi. Până acum, întotdeauna când am făcut asta, în fiecare proces în care mi-am permis să fiu mai liber, a funcționat foarte bine.
Moritz, în coregrafiile tale, lucrezi foarte mult cu materiale de pe Internet referitoare la mișcare, fie că avem în vedere Rabbit Hole, în care deconstruiesti limbajul corporal, sau Terminal Beach, pentru care te-ai bazat pe “un playlist de mișcări”. Unde tragi linia dintre mișcare și dans?
Nici măcar nu știu dacă trag o linie, poate pentru că am mai mult o abordare de felul lui John Cage. Aşa cum sunetul este muzică, pentru mine mișcarea este dans, iar dansul este mișcare… dar asta nu înseamnă că, în mod curent, tot ceea ce fac eu este să iau mișcări din viaţa de zi cu zi și să fac o piesă de dans din ele.
Îmi este foarte dificil să trasez o linie, întrucât trebuie să te miști inclusiv pentru a cânta la un instrument.
De fapt, dansezi atunci când cânți la vioară sau, dacă e nevoie să te miști, trebuie să îți coordonezi foarte bine mișcarea. Întotdeauna mi-a plăcut această asociere cu muzica fiindcă, de exemplu, în unele culturi africane chiar nu există nicio separare între muzică și dans, iar pentru mine este un pic similar, adică eu nu cred că există atât de multe diferențe.
Cu toții avem nevoie să ne mișcăm corpul. Dansul este, în cele din urmă, doar o mișcare coordonată, ce este de obicei conectată la muzică.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Franziska Strauss
