CLIN D’OEIL | Actorul KARIM LEKLOU: “Sunt interesat să lucrez prin osmoză cu regizorul”

Interviu cu Actorul KARIM LEKLOU: “Sunt interesat să lucrez prin osmoză cu regizorul”

Să moară Vincent!, film nominalizat la César, selectat în Semaine de la Critique la Festivalul de Film de la Cannes şi dublu premiat la Sitges, reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai originale poveşti pe care le putem vedea toamna aceasta pe marile ecrane, începând din 20 septembrie 2024.

Vincent este o persoană care-şi duce viaţa într-o deplină normalitate, prins în mediul urban între job-ul relativ anost într-o agenţie de publicitate şi tabieturile de burlac un pic asocial.

Asta până când, într-o bună zi, constată pe pielea lui că în toţi cei care ajung să-l privească, accidental sau nu, se naşte o acută şi instantanee dorinţă de a-l căsăpi… pare că întreaga lume şi-a fixat ca obiectiv să-l extermine pe Vincent!

Acesta nu înţelege nimic din ce i se întâmplă, cel puţin până când îşi schimbă, de nevoie, modul de viață şi se trezeşte implicat conjunctural într-o inedită relaţie sentimentală… ce transformă filmul lui Stéphan Castang, unul extrem de original ca tonalitate, dintr-o comedie absurdă cu accente Noir într-o epopee romantic-survivalistă consumată într-o lume pre-apocaliptică.

În pofida aparenţelor, Să moară Vincent! nu insistă pe brutalitatea fizică, punând în discuţie – într-un mod inteligent, inedit şi, într-adevăr, extrem, ca metaforizare – raporturile societăţii contemporane cu variile forme de violenţă, indiferent că aceasta se naşte la colţul străzii, într-un loc îndepărtat de pe planetă sau pe reţelele sociale, precum şi modul exploziv în care se propagă, asemenea unui virus deosebit de periculos.

Despre subtextul acestui film inclasificabil şi despre personajul pe care îl întrupează într-un mod memorabil am avut ocazia să stăm pe îndelete de vorbă, în cadrul Festivalului Filmului Francez, cu talentatul actor KARIM LEKLOU (n. 1982), care a fost nominalizat pentru întâia oară la César în 2019, pentru rolul din Le monde a toi.

Cariera lui Karim a început prin apariţia din Profetul lui Jacques Audiard, din 2009, iar parcursul lui a fost mereu ascendent, indiferent că ne raportăm la La Source des femmes, al lui Radu Mihăileanu, Les Anarchistes, prezentat în 2015 la Cannes, sau la Coup de chaud, care i-a adus premiul de interpretare la Torino Film Festival.

Până să ajungem însă la detalii despre celelalte roluri, ne-a interesat să aflăm cine este, de fapt, Vincent şi… de ce vrea toată lumea să-l omoare.

Karim, ai fost în pielea lui Vincent suficient de mult timp încât să-l cunoşti în profunzime. Pictează-mi un portret al său, folosindu-te de cuvinte, ca să-l putem înţelege şi noi mai bine.  

Vincent este un “cineva” care nu-și pune prea multe întrebări despre lumea din jurul său, o persoană destul de mulțumită de sine la început, convinsă că şi-a găsit locul în această lume, pentru că are o slujbă bună și o viaţă personală care nu-l obligă să se îndoiască de el însuşi sau de ceilalți.

Pe scurt, nu e neapărat un personaj simpatic sau antipatic, ci un om obișnuit, completamente luat prin suprindere de apariţia acestui fenomen, că cei din jur au impulsul de a-l ataca atunci când îl privesc.

Totul începe cu acea glumă proastă pe care Vincent o face, care, în opinia mea, reprezintă primul act de violență, unul comis de personajul meu, atunci când îi adresează stagiarului întrebarea: ‘Ei bine, atunci unde este cafeaua mea?’, o replică destul de violentă dat fiind contextul.

Odată cu declanşarea acestui fenomen, personajul suferă o mutaţie intelectuală și socială, începând să privească oamenii cum nu o mai făcuse niciodată până atunci.

De fapt, acest Vincent care ajunge să o întâlnească apoi pe Margaux, interpretată de Vimala Pons, este o persoană căreia, probabil, nu i-ar fi acordat niciodată atenție dacă ar fi cunoscut-o în viaţa lui ternă de dinainte, dar acum, dintr-o dată, pe fondul izolării sale, personajul îşi dezvoltă un soi de umanitate ce i se pare chiar lui ciudată la în primele momente, devenind gradual mai empatic față de ceilalți, din cauza situației nefireşti.

Tocmai acest aspect mi s-a părut interesant în călătoria personajului, dincolo de tot prin ceea ce trece fizic, modul în care Vincent începe să pună sub semnul întrebării tot ce-l înconjoară, ca victimă al acestei crize.

Dacă nu ar fi trăit-o, la propriu, pe pielea lui, nu cred că ar fi ajuns vreodată să reflecteze în acest mod profund. 

Prin natura poveştii, translatezi aceste diverse nuanţe ale personalităţii lui Vincent în comportamentul acestuia apelând, în principal, la forme de limbaj non-verbal. Din această pespectivă, cum ai abordat construcţia rolului?

Într-adevăr, am apelat foarte mult la limbajul corporal şi, pentru asta, am repetat extraordinar de mult scenele de luptă.

Au fost mai mult de 12 secvenţe ce presupuneau ca personajul meu să înfrunte pe cineva, să se lupte cu agresorii, așa că a trebuit să le coregrafiem și să le punem în scenă cu o foarte mare atenţie la detalii, deoarece am vrut să ne concentrăm pe redarea iminenţei şi nu să avem o abordare psihologizantă, care ar fi luat-o înaintea spectatorului, ba chiar ar fi devansat inteligența actorului în raport cu scenariul.

Pentru asta, nu doar că am lucrat cu un regizor formidabil [Stéphan Castang], dar și cu un prim asistent al său grozav, Lucas Loubaresse, plus că am avut norocul să filmăm chiar în ordinea din scenariu, element care s-a dovedit a fi hiper-interesant, pentru că, la un moment dat, la fel ca personajul meu, eu însumi nu mai suportam pe platou gesturile agresive, iar corpul meu reacționa instinctiv.

Chiar dacă, până la urmă, totul este doar o joacă, există un moment în care vrei să strigi ‘Stop!’, pentru că te simți şi tu exasperat, iar această senzație mi-a fost indusă cu adevărat.

Trăiam în timp real prin ce trecea personajul meu, iar ideea lui Stéphan a fost să lucrăm la un personaj care să aducă nițel cu Buster Keaton, adică un om care ia trenul din mers și este siderat de toată această violență înainte de a se arăta capabil să reacționeze, deci nu cineva care conturează in mod deliberat un discurs despre violență.

La început, îl vedem pe Vincent cât este destul de uimit şi cum îi iartă pe ceilalți, dar apoi, progresiv, exasperarea se acumulează în el… așa că am lucrat fizic, corporal, pentru a crea şi a sugera acest sentiment, iar asta mi s-a părut grozav, pentru că, în final, acestea au fost lucruri pe care le-am simțit cu adevărat pe pielea mea, să zic aşa, fiindcă această exasperare şi izolare erau foarte concrete, nu au fost sentimente prefabricate, ci s-au născut pe platou, în timp real, datorită ingeniozității regizorului arătate în modul de lucru cu noi. 

Poţi să-mi ilustrezi, măcar cu un exemplu, modul aparte la care s-a lucrat la Să moară Vincent!?

Da, sigur.

De exemplu, cu Vimala Pons, actriță pe care eu o ador, am făcut cunoştință la început, însă, după aceea, cu excepția doar a unor scene fizice, nu am mai repetat împreună niciodată, iar timiditatea și stânjeneala întâlnirii noastre amoroase a fost filmată aproape în timp real.

Stéphan a inițiat astfel un dispozitiv care, prin faptul că nu au existat repetiții, a dat naştere unui fel de intimitate între personaje, iar stângăcia emanată de două corpuri care nu se cunosc are un efect foarte frumos în povestea cinematografică prin modul în care defineşte această relație sentimentală dintre două creaturi nu foarte sociabile nici înainte de criză.

Pentru spectator este interesant faptul că percepe personajele ca pe doi naufragiați prin intermediul acestei întâlniri dintre un corp violentat, abuzat fizic, cel al lui Vincent, și corpul lui Margaux, persoană abuzată social datorită statutului ei de chelneriță ce a depăşit vârsta de 38 de ani, cineva care se plictisește de moarte în locul în care îşi duce viața – după propriile spuse – şi, din acest motiv, epuizată, inclusiv fizic… este întâlnirea a doi naufragiați care trebuie să facă față în tandem unei lumi ultra-violente.

În ceea ce priveşte scenele ce implică agresiune fizică, care a fost cea mai dificil de realizat? 

Norocul meu a fost că am lucrat cu acest regizor pasionat, care avea totul în minte, în cel mai mic detaliu, până să începem lucrul propriuzis… chiar și relația mea cu Suzie, cățelușa pe care personajul meu o adoptă, a fost una reală, pentru că am scos-o la plimbare prin pădure, cate două ore, cu o lună înainte de a filma efectiv, deci totul a fost imaginat și gândit în avans.

Revenind la întrebare, aș spune că cea mai țăcănită scenă a fost cea din fosa septică, în care mă lupt cu poștașul, pentru că a fost foarte solicitantă din punct de vedere fizic.

Stéphan ne-a rezervat o surpriză, fiindcă noi am repetat pe saltele și nu ne imaginasem – nici eu și nici partenerul meu, Guillaume Bursztyn, un actor excepțional de generos – că vor fi, de fapt, nisipuri mișcătoare, pe când el, de fapt, știa foarte bine că asta va destructura corpurile, inclusiv acea coregrafie pe care o repetasem în prealabil.

Ca urmare, a fost o scenă în care ne-am depășit limitele și am mers până la capătul puterilor… în două duble foarte lungi!

Aș spune că au durat între 15 și 35 de minute fiecare, ceea ce nu pare mult, însă, în interiorul nostru, s-a simțit ca o eternitate, pentru că, de la un moment dat, nu te mai poți mișca, având senzația că ți se îngreunează tot mai mult corpul, și atunci este nevoie de o încredere totală în celălalt actor.

În plus, această scenă are un rol pivotal, pentru că mi-a schimbat personajul din agresat în agresor.

Totul se putea încheia atunci când l-a încuiat, fiindcă putea să-l lase acolo și să cheme poliția, doar că el a ales să redeschidă ușa și să-l ucidă… este o alegere ieșită din comun.

Cu alte cuvinte, mi-a plăcut la acest film faptul că, dintr-un anumit punct, relația agresor-agresat începe să evolueze. 

Ca să-ți mai dau un exemplu, a mai fost o scenă care a fost foarte grea, dar într-un mod diferit, cea cu Vimala, în care încercam să facem credibilă relația noastră.

Imediat după momentul în care am intrat în centrul comercial și toată lumea mă alerga, iar ea a văzut că oamenii chiar vor să mă omoare, a fost o scenă destul de delicat de interpretat în care își transmite dragostea, odată cu acele informații.

A fost o reală plăcere să fac un astfel de film și, ca atare, îmi este greu să vorbesc despre dificultățile întâmpinate în proces, mai ales că sunt atâtea alte filme în care, ca actor, pur și simplu, te plictisești… stai la o masă cu o cană de cafea în față și porți cu alții niște dialoguri anemice, iar, dincolo de asta, nu se mai întâmplă nimic relevant.

În acest caz, am avut parte de o filmare care m-a stimulat extrem de mult, atât prin faptul că regizorul și-a jucat extraordinar de bine toate cărțile pe care le-a avut în mână, inclusiv colaborarea cu Manu Lanzi [veteranul cascador şi coregraf de mişcare Emmanuel Lanzi, reputat pentru filme ca Le pacte des loups, al lui Christophe Gans, Benedetta lui Paul Verhoeven sau producţii ale lui Luc Besson, precum Unleashed ori District B13 – n.r.], cât și pentru că, aici, ideea de corp a fost asociată fizicalității cotidiene, contrară codificărilor din cinematografia americană de gen, cu tipi având mușchii superb sculptați… noi am vrut să deconstruim asta și să facem un adevărat film european.

Inclusiv acesta e un aspect care a fost interesant pentru mine, întrucât îmi plac filmele ce presupun implicarea de competențe din mai multe zone.

La efectele de machiaj, de exemplu, am lucrat cu oameni din Spania, care au făcut Labirintul lui Pan, iar pe partea de producție am avut un partener din Belgia, Frakas Productions, care a lucrat, de altfel, și în România [apreciata dramă Singură la nunta mea, a Martei Bergman, din 2018 – n.r.], și care ne-a propus un director de imagine belgian nemaipomenit [Manuel Dacosse, multipremiat în carieră ca DoP, inclusiv la festivalurile de la Sundance, Nashville şi Sitges – n.r.], dar și alți tehnicieni foarte buni de acolo.

Toată această gamă de abilități, competenţe și perspective complementare de înțelegere a cinematografiei pe care oamenii au adus-o cu ei, a făcut ca Să moară Vincent! să fie realmente un film bogat și stimulator, cu toate că, în ceea ce mă privește, a fost, probabil, cea mai obositoare filmare la care am participat până acum.

Rezultatul a meritat însă cu prisosință.

A trecut deja destul timp de când filmările s-au încheiat, aşa că poţi privi cu o oarecare detaşare la raportul tău cu Vincent. A mai rămas în tine ceva din personaj?

Sincer? Nu.

Pentru că, deşi atunci când lucrez la un proiect sunt extrem de implicat şi, în acest caz, chiar am lucrat foarte mult cu Stéphan ca să pregătim filmul, știu că, odată ce ce am pătruns toate nuanţele personajului şi a poveştii, filmul este încheiat… mă detașez apoi, fiindcă trebuie să trec la altceva, iar ceea ce mă obsedează în continuare este următorul personaj pe care îl voi face.

Pe de altă parte, bineînțeles că personajul continuă să existe, vrând-nevrând, în corpul meu, întrucât el marchează o epocă din existența mea şi, ca profesionist, ajungi inerent să te mai gândești la locurile de filmare, la întrebările care ți-au trecut atunci prin minte, în fine, la ce ţi-a adus ţie acea experienţă.

Dincolo însă de perioada pe care o simbolizează, ceea ce îmi place cu adevărat la această meserie este că te poți reinventa în permanenţă, că ai mereu posibilitatea să încerci să faci și altceva.

Chiar mi-a plăcut să lucrez la acest film şi am încercat să-l construiesc cât mai onest posibil, printr-o relație cu Stéphan care a durat aproape un an – timp în care am avut schimburi regulate de opinii cu privire la scenariu, mi-a explicat viziunea sa artistică, mi-a dat filme să văd, toate pentru a crea un limbaj comun și a ajunge să fim eficienţi pe platou, unde nu ai niciodată timp de reflecţie -, dar apoi, odată ce s-a terminat, dincolo de faptul că am fost obosit vreo câteva săptămâni, am început să joc din nou… ceva complet diferit de ce făcusem [probabil, Karim Leklou se referă la drama-omnibus taiwaneză din 2023, Tales of Taipei – n.r.].

Ce iau cu mine însă din această experiență este prietenia și admirația mea pentru regizorul Stéphan Castang, un tip cu mintea deschisă, care vine cu experiență de actor în teatru [Castang a urcat pe scenă, printre alţii, cu Marion Guerrero şi Ivan Grinberg, a colaborat cu compania de teatru L’Artifice şi are numeroase piese semnate ca dramaturg – n.r.] și, de asemenea, realizează scurtmetraje de peste 10 ani, dintre care unele sunt strălucitoare.

Am fost foarte fericit să lucrez cu el și mi-as dori să am mai frecvent oportunitatea de a colabora cu acest fel de oameni, hărăziţi cu o înţelegere si o interpretare profundă a ce se întâmplă în jurul lor şi cu o modestie în exprimarea sentimentelor, care, pe mine, mă sensibilizează foarte mult.

Să moară Vincent! poate fi privit inclusiv ca un studiu al fricilor, pentru că, în afară de cea de a muri, sunt prezente o sumedenie de temeri şi anxietăţi comune ale omului modern… 

Cu siguranţă, mai ales că, prin sentimentul de izolare, înglobează chiar și ceva care amintește de perioada Covid, cu toate că scenariul a fost scris, de fapt, înainte de pandemie, deci nu a existat o dorință anume de a specula pe marginea evenimentelor recente, ba dimpotrivă.

Ceea ce am apreciat însă la film, așa cum l-a conceput Stéphan, a fost că nu există neapărat un discurs în spatele violenței expuse, pentru că mie, întotdeauna, mi se pare foarte dificil să susții discursuri folosindu-te de probleme care nu și-au găsit încă o rezolvare.

Nu explicăm sau nu dăm neapărat un sens acestei violențe, pentru că, de multe ori, violența denotă o prostie formidabilă… gândește-te, chestia asta cu privirea chiorâș este ceva care se întâmplă de la grădiniță până la azilul de bătrâni. ‘De ce te uiți urât la mine?’… ‘Baang!’

Ei bine, astea au fost lucruri obişnuite pe marginea cărora mi-a plăcut să lucrez, iar cu Stéphan cred că am fost complet sincronizat în direcţia asta.

În consecinţă, am încercat ca personajele să se ridice la nivelul așteptărilor marelui public, adica să sublinieze ceva visceral despre societatea franceză și, în general, despre societăţile europene, să vorbească realmente oamenilor și ne-am bucurat că filmul a fost cumpărat pentru a fi distribuit în întreaga lume.

Este uimitor! Asta înseamnă că rezonează într-un fel cu privitorii, că le vorbește oamenilor fără a avea un discurs în spate. 

Totuși, în ce măsură crezi că este pregătit publicul larg să accepte această formă alegorică extrem de disconfortabilă a realității noastre?

Atrași de acest soi de oglindă, există oameni care se văd prinși cu adevărat de film și, din partea unora, am avut parte de reacții extrem de violente, pentru că, pur și simplu, nu-l pot suporta, dar acestea sunt dimensiuni ale violenței pe care noi am vrut în mod deliberat să le atingem, atât eu, cât și Stéphan.

Eu cred că modul în care acesta filmează violența reprezintă un act politic.

Cu alte cuvinte, în cinematografie, în special în cea americană sau din Hong Kong – care, ambele, îmi plac foarte mult, de altfel – s-au definit cu timpul standarde ale violenței datorită cărora, până la urmă, devine simplu să ucizi oameni pe marele ecran și e aproape agreabil să privești, pe când acesta e un film care poate provoca reacții foarte puternice.

Sunt oameni care nu îl suportă și părăsesc sala înainte de a se termina, pentru că există ceva care îi deranjează și îi atinge profund, iar ăsta a fost unul dintre lucrurile pe care am vrut neapărat să le obținem, să existe mai multe niveluri de interpretare, de la a fi doar amuzant până la un punct culminant în care să provocăm ceva aproape respingător spectatorului… simultan însă cu a-l trimite înapoi la posibilitatea de a fi el însuși Vincent, pentru că și acesta e doar un om obișnuit, iar tentația violenței născute impulsiv există în fiecare ființă umană.

Mi se pare un mister cum se împarte publicul la vizionare, pentru că unii oameni chiar se atașează de Vincent și alţii nu suportă să-l vadă până la final, dar este cert că e un film ce nu lasă pe nimeni indiferent.

Nouă ne place mai ales pentru că reușește să dea naștere la diverse sentimente în rândul spectatorilor nu datorită exclusiv violenței, ci și a faptul că acestea trec prin personaj. Mi se pare interesant faptul că, deși este un film SF și chiar dacă e preapocaliptic, atinge pe un palier visceral ceva recognoscibil ca fiind real.

De asta ne-am jucat mult cu canalele de știri și cu modul în care este transmisă violența în știrile TV, deoarece, în realitate, am ajuns să creăm o lume aproape paranoică prin supra-mediatizarea violenței… așadar, este vorba despre modul în care acest lucru are un impact asupra personajului și cum rezonează asta cu oamenii. 

Vincent trebuie să se teamă de întreaga societate contemporană, dar tu vieţuiești cu adevărat în mijlocul acesteia. Care sunt fricile tale? Nu ţi-e frică, de exemplu, că-ţi vei pierde economiile sau, poate, identitatea digitală?

Aș aminti aici de un lucru elementar la care ţin, o schemă pe care am învățat-o la liceu, piramida lui Maslow.

Când ești la nivelul de nevoi primare și nu mai reușești să le satisfaci, supraviețuirea generează teamă, una pe care aș putea să o am și eu într-o anume măsură, pentru că, din copilărie, i-am văzut pe părinții mei luptându-se ca să putem trăi decent, muncind din greu în locuri penibile, și atunci aș spune că problema supraviețuirii e un sentiment, să-i spunem, cu care am crescut la rândul meu.

Altfel, ca să-ţi răspund la partea a doua a întrebării, bani nu am suficienţi ca să joc la bursă, așa că n-am frica asta, dar aș spune că problema digitală ridică niște semne de întrebare pentru mine, atât ca actor, cât și ca om convins că legătura inter-umană este minunată.

Mă întreb deci, firesc, încotro ne îndreptăm în privinţa identității digitale, pentru că unele aspecte mi se par teribile și nu mă refer neapărat la faptul că am luat avionul ca să vin aici și, dintr-o dată, ducându-mă la casa de bilete n-am mai avut o persoană în fața mea, ci a trebuit să scanez o chestie, dar, în general, la ideea că locurile de muncă dispar.

E firesc să fiu interesat de cum va funcţiona intervenţia digitalului în cinematografie și cum vom lucra în continuare, inclusiv cu inteligența umană din spatele acesteia, și probabil că, în ziua în care interesul meu se va transforma într-o preocupare, voi fi speriat.

De exemplu, eu, personal, voi prefera întotdeauna un scenariu imperfect, dar scris de mâna omului, unui scenariu perfect scris de o mașină… iar posibilitățile oferite de mașini avansează într-un ritm atât de rapid, încât este destul de înfricoșător doar să te gândești că, în ziua de azi, o mașină ar putea crea un scenariu perfect.

Ce anume trebuie să aibă scenariul ca să accepți un nou rol? Întreb fiindcă, de exemplu, în ultimii ani, ai jucat atât un amnezic în C’est mon homme, cât şi un clarvăzător în Sons of Ramses, Goutte d’Or de fapt, un mix de genuri la fel de neobişnuit ca Vincent, dar între Thriller şi dramă metafizică… 

Depinde.

Poate fi un tip de personaj pe care nu l-am jucat încă, o poveste care îmi “vorbește”, un dialog care mă face să-mi pun întrebări sau un univers de care nu am cunoştinţă.

Asta nu înseamnă că n-am făcut în Franța și filme destinate publicului de masă, precum BAC Nord [drama poliţistă regizată de Cédric Jimenez, din 2020 – n.r.] sau Le Monde est à toi [filmul cu gangsteri al lui Romain Gavras, pentru care Karim Leklou a fost nominalizat la premiul César în 2019 – n.r.], inclusiv un serial de televiziune pentru Canal+, numit Hippocrate, care a mers foarte bine.

Îmi place să mă plimb pe ecran dintr-o lume în alta și să nu mă repet, şi, de asemenea, îmi place ideea de complexitate umană.

Cu alte cuvinte, ori de câte ori este posibil, mă pasionează să portretizez personaje care au o anume bogăţie din punct de vedere uman, ce combină în trăsăturile personalităţii lor un element de monstruozitate cu o parte caracterizată prin sensibilitate și empatie. Acestea sunt lucrurile care mă pasionează.

Chiar anul ăsta, de exemplu, sper să ajung să apar într-un film numit Il n’y a rien à voir, fiindcă eu iubesc fotbalul şi, pentru prima dată, mi s-a propus să joc un antrenor de fotbal… e un rol mic, dar sunt nebun după scenariu şi îmi face o reală plăcere să mă implic.

Ce vreau să spun este că, în mine, există și componenta de copil care caută să se distreze şi, în acest moment al vieții mele, simt nevoia să fac asemenea roluri tocmai ca să mă amuz.

Când am făcut BAC Nord, sigur că am tratat lucrurile cu foarte mare seriozitate, însă, pentru mine, a fost niţel şi o întoarcere cu gândul la copilăria în care mă jucam cu ceilalţi de-a hoţii şi vardiştii prin parcuri… în ce mă priveşte, continuă să reziste această părticică de copil jucăuş şi de asta, uneori, mă poate interesa un rol pe care nu l-am făcut, o epocă pe care nu am trăit-o sau o profesie de care nu am habar.

Caut să descopăr lucruri prin munca mea, așa că mă poţi eticheta drept un om extrem de curios. În condiţiile astea, evident, singurul lucru care nu-mi place în mod deosebit este acela de a fi nevoit să fac din nou exact același lucru imediat după ce l-am terminat.

Spiritul ludic şi apetitul pentru distracţie ar putea părea un pic ciudate, pentru că, în aceşti ultimi ani, ai jucat, aproape fără excepţie, în drame foarte sobre. Nu ți-ar place să faci mai multă comedie?

Am făcut o comedie pe care eu o iubesc, Le monde est à toi, de Romain Gavras, însă ceea ce îmi place şi ceea ce caut eu cu adevărat într-o poveste este amestecul de tonuri.

Există umor inclusiv în Să moară Vincent!. Vincent mă face să râd, iar tipul de umor negru pe care îl folosește, de exemplu, este ceva la care eu sunt foarte sensibil.

Pentru mine, filmul lui Stéphan reprezintă un divertisment, mi s-a părut amuzant şi, în general, consider că pot găsi lucruri care mă fac să râd inclusiv într-o dramă. Aş face comedie pură cu plăcere, dar trebuie să apară propuneri care să mi se pară atractive, să aibă ceva ca să îmi doresc să mă implic şi aici mă refer nu doar la viziunea regizorului.

Nu trebuie uitat că, deseori, există tematici la care suntem expuşi ca actori şi care ne depășesc, pentru că devenim prinși în marea istorie a lumii, ceea ce înseamnă că, într-un moment sau altul, reflectăm o anume epocă, temele sociale şi politice ale unei epoci pe care le aducem în atenţia publicului contemporan cu noi.

Aceste tematici societale ni se impun prin scenarii și, inevitabil, infuzează cinematografia, dar mie, în esenţă, asta îmi place, legătura cu realitatea, legătura cu existența cetățenilor din jurul nostru, eu însumi numărându-mă printre aceştia în viaţa mea de zi cu zi.

Revenind la varietatea uimitoare a tipurilor de personaje pe care le-ai interpretat, care este modalitatea prin care abordezi un rol?

Încerc să lucrez în colaborare totală cu persoana care pune în scenă povestea și să mă integrez în lumea lui sau a ei.

Nu sunt interesat de mine însumi, sunt interesat să lucrez prin osmoză. Mai mult, atunci când nu mi se oferă suficient timp în prealabil ca să lucrez astfel, lucrul ăsta mă poate frustra, pentru că mie, în primul rând, mi se pare interesant dialogul prin care te familiarizezi cu gramatica cinematografică a realizatorului.

De exemplu, tot ce am făcut împreună cu Stéphan [Castang] la nivel de corporalitate, dar şi de costum, de îmbrăcămintea pe care nu şi-o schimbă aproape niciodată, care îl face pe Vincent aproape un personaj de benzi desenate prin identitatea vizuală specifică, reprezintă, de fapt, elemente dintr-o gramatică cinematografică care aparține realizatorului, iar tu, ca actor, trebuie să adopţi acea gramatică pentru a te apropia de personajul pe care-l interpretezi.

Ceea ce găsesc eu atât de interesant în legătură cu meseria mea este tocmai faptul că lucrul în acest fel îmi permite să abordez complet diferit fiecare rol.

În Vincent, a fost un proces foarte fizic și l-am conturat în special prin intermediul cascadoriilor, pe când în Goutte d’Or, de exemplu, cu Clément [Cogitore, regizorul filmului – n.r.], am lucrat asupra vocii, în special în timpul consultărilor prealabile, încercând să-mi menţin vocea la un nivel cât mai jos, mai ales că el este foarte sensibil la acest aspect, deoarece a regizat inclusiv opere.

Sau am avut un rol într-un film, Réparer les vivants [drama din 2016 regizată de Katell Quillévéré, cu Tahar Rahim şi Emmanuelle Seigner – n.r.], pentru pregătirea căruia am decis să învăţ câte ceva de la un chirurg şi am urmat un curs de formare în chirurgie cardiacă la care mi-am luat notiţe conștiincios… ba chiar, la un moment dat, am asistat la o prelevare reală de organe, în fine, am văzut multe.

Atunci mi-am spus că OK, mi-am antrenat sensibilitatea pentru a intra într-o sală de operație, fiindcă acolo nu ar trebui să ai – sau, în cazul personajului, să arăţi – nicio emoție, deci și în acest caz definirea modului în care am abordat rolul m-a pasionat foarte mult. 

Un alt exemplu. După cum aminteam deja, am făcut un serial numit Hippocrate, în care interpretez un personaj albanez, așa că mi-am dorit să pot insera în replicile mele cuvinte din acea limbă.

Prin urmare, în acord cu regizorul, am luat lecţii de albaneză de la un coach. Ce vreau să zic este că, fie prin limbă, fie prin alte elemente din perioada pe care o reflectă personajul tău, te vezi nevoit ca, în mod inevitabil, să te interesezi de acea epocă, să cunoști întregul context socio-politic în care evoluează persoana pe care o interpretezi, iar asta mie mi se pare cu totul și cu totul fascinant.

Uite, pentru acel rol de antrenor din filmul despre fotbal care sper că se va face, totuși, am văzut discuţiile pe care acesta ar trebui să le poarte și, dintr-o dată, am început să privesc spre lumea asta cu alţi ochi.

Interpretând un antrenor al unei echipe din divizia a patra ce pregătește un meci în Cupa Frantei, mi se pare, de exemplu, că va fi nevoie să trec în revistă toate isprăvile cluburilor mai mici din această competiţie pentru a-mi putea imagina ce le-aș putea spune jucătorilor mei ca să-i motivez, de fapt să aflu cam tot ce mi-ar putea fi de folos ca să pot da consistenţă dialogului.

La BAC Nord, de asemenea, era un mod foarte concret și specific de a face apeluri prin radio, de a mânui o armă sau de a avansa în carieră ca polițist și, de aceea, sunt o sumedenie de lucruri cu care trebuie să te familiarizezi într-un proces de lucru în care investești alături de regizor.

Acesta trebuie să te călăuzească spre personajul pe care îl are în minte, spre lumea sa, și, ca atare, e nevoie ca relaţia să fie una de adevărată colaborare, iar actorul să nu rămână doar un simplu executant, fiindcă, eu cel puţin, nu sunt deloc interesat de o asemenea premisă.

Pe tema asta, ai fost chiar categoric, spunând: “Mă apuc de un film doar pentru că îmi doresc realmente să îl fac.”. Vorbește-mi de un caz aparte, de acum 10 ani, pentru că Sous X a rămas un film trecut cu vederea datorită naturalismului social cu care abordează un context sensibil, infracţionalitatea în comunitatea musulmană franceză.

Sous X a reprezentat ideea unui prieten, regizorul Jean-Michel Correia, cu care am colaborat la începutul carierei mele, pe când era asistent de regie al lui Jacques Audiard la filmul Un prophète [ce reprezintă debutul în lungmetraj al lui Karim Leklou, în 2009 – n.r.].

Legătura creată atunci între noi s-a menţinut pe parcursul timpului, iar acest film îi reflectă, de fapt, propria viaţă.

Este povestea unui tânăr care, în anii de formare ca om, se abate de la traiectorie și, în loc să-și găsească un rost în societate, ajunge în închisoare, care funcţionează pentru el ca o școală a crimei. Când este eliberat, după nouă ani, rămâne ancorat în traficul de droguri și nu se va mai reintegra niciodată.

Pentru mine, să lucrez la acest film a fost foarte interesant deoarece nu mai interpretasem niciodată un infractor autentic, aici fiind vorba de un tip care a creat o întreagă rețea de trafic de cannabis între Spania și Franța, și, drept urmare, a reprezentat o provocare să pătrund într-o lume pe care nu o cunoșteam absolut deloc și – prin intermediul lui Jean-Michel – să întruchipez o realitate care este extrem de pregnantă în societatea franceză.

Ce mi-a mai plăcut la filmul său a fost că am păstrat o latură foarte umană. Nu a fost o caricatură de genul “toţi sunt niște bătăuși care întotdeauna se poartă foarte dur”, asta nu, pentru că există destulă tandrețe și umanitate în acești oameni, care încearcă doar să se descurce cum știu sau cum pot prin viaţă.

Fiindcă ai menționat Un prophète, primii paşi în profesie au fost reprezentaţi de roluri mici, adevărat, realizate însă sub îndrumarea unor regizori mari, precum Jacques Audiard sau Radu Mihăileanu. Mai sunt învăţăminte din acea perioadă pe care le aplici și în prezent?

Investiția pe care trebuie să o faci în rol, de exemplu.

Chiar dacă am avut un rol minuscul în filmul lui Jacques Audiard, investiția pe care a trebuit să o fac în acesta m-a făcut să realizez cât de pasionat trebuie să fii de această profesie, fiindcă regizorul aștepta foarte mult de la actori, indiferent de anvergura partiturilor, și, drept urmare, trebuia să fii mereu la înălțime și complet imersat în personaj, pentru că timpul trece realmente foarte repede pe platoul de filmare.

Filmarea cu Radu [Karim Leklou a jucat în dramedia lui Radu Mihăileanu, La Source des femmes, din 2011 – n.r.] a reprezentat, la rândul său, o adevărată provocare, fiindcă eu nu vorbesc araba dialectală, iar noi am filmat în araba marocană, deci mi-am asumat sarcina să o învăț fonetic cu un dascăl, care a avut răbdarea necesară și încrederea în mine că o pot face onorabil.

În plus, exigența permanentă a lui Radu în privinţa încărcăturii și a sensului pe care trebuia să le aibă fiecare replică a forjat și mai mult în mine dorința de a persevera ca actor de film. 

Dincolo de asta, indiferent că mă gândesc la Bouli Lanners [Les Géants, 2011 – n.r.] sau Romain Gavras, la Cédric Jimenez, Katell Quillévéré, Stéphan Castang sau Clément Cogitore, am avut parte de întâlniri frumoase cu regizori foarte diferiți între ei ca personalitate, dar care, întotdeauna, au manifestat cu toții o anume visceralitate în face cinema.

Toți aceștia au în ei ceva prețios și rar din punctul ăsta de vedere și e fascinant să lucrezi cu astfel de oameni. Îți transmit perfecţionism și standarde ridicate pentru a practica această profesie, te fac să încerci cu adevărat să te pregătești cât mai mult și mai bine, atât pe cont propriu, cât și în echipă.

Pentru că aceste colaborari mi-au arătat pregnant – tocmai pentru că o parte dintre ele s-au materializat prin roluri de mai mică întindere – că nu trebuie să fii un actor egocentric, ba dimpotrivă, să lucrezi inteligent, în bună armonie, cu tehnicienii și cu ceilalți actori.

Un film este responsabilitatea tuturor celor de pe platou, nu doar a unui actor sau a unui regizor.

Mi-am dat seama cât a fost de important să accept acele roluri mici și să învăț din experiența acestora abia atunci când mi s-au oferit unele mai mari… pentru că, atunci când ai un rol principal, din cele 35 de zile de filmare, poate că există una sau două în care ai o prestație slabă sau chiar proastă, dar lecțiile primite cu acele roluri mici, filmate într-o singură zi, inclusiv simțul colectivului, ar putea salva scena și să o ducă într-o altă zonă. 

În încheiere, pentru că ai amintit de relaţia cu colegii de platou, spune-mi câteva cuvinte despre experienţa cu Le Monde est à toi, care te-a consacrat ca actor emergent în Hexagon, mai ales că ai colaborat la acea vreme cu stele precum Isabelle Adjani sau Vincent Cassel?

Un lucru bun a fost acela că am avut posibilitatea să lucrez cu regizorul Romain Gavras pe marginea filmului încă de dinainte de a începe producţia propriuzisă.

Poate părea ciudat, însă eu chiar îmi doream ca acest lucru să se întâmple la un moment dat, deoarece, cu opt ani înainte, îi văzusem filmul [debutul lui Romain Gavras, Notre jour viendra, din 2010, cu Vincent Cassel şi Olivier Barthélémy – n.r.], care m-a făcut instantaneu să-mi pun nişte întrebări.

Cine este posesorul acestui talent vizual extraordinar? Cine mai filmează în Franța în felul ăsta?

Pur şi simplu, nu înțelegeam ce tocmai văzusem. Sigur, erau în acel film lucruri care puteau fi criticate, dar eu am fost atunci foarte impresionat de farmecul poeziei conţinute în imagine, surprinsă de cineva care știe să țină în mână o cameră ca nimeni altcineva în Franța.

Aşadar, îţi poţi imagina surpriza mea atunci când, din senin, chiar el m-a sunat și mi-a spus că ar vrea să-mi propună ceva. După aceea, într-una din discuţiile mele cu Romain, acesta a venit cu ideea grozavă de a o avea pe Isabelle Adjani în rolul mamei mele şi s-a luptat apoi ca să o convingă să accepte.

Dincolo de toate astea, singura chestie care m-a făcut să mă simt cu adevărat straniu în acest proiect, cel puţin la început, a fost prezenţa lui Vincent Cassel, pentru că este un erou al copilăriei mele, un actor căruia i-am urmărit absolut toate filmele… având două videocasetofoane, le-am revăzut de nenumărate ori, ba chiar vindeam şi copii ale acestora la școală, cu 10 franci.

Așa că, pe platou, la un moment dat, după ce am jucat o scenă şi totul a mers foarte bine, nu m-am putut abţine şi i-am spus: ‘Vincent, nu pot să te mint, ești un tip pe care îl ador de cand eram copil!’.

A fost prima şi singura dată când am simțit asta, pentru că, altfel, în general, mă interesează actorii exclusiv în calitate de parteneri de scenă şi ca mod în care susţin povestea ce trebuie spusă.

La un film, focusul meu este pe personaj şi pe felul în care cei din jurul său contribuie la a-l defini, deci nu stau să studiez în prealabil toată filmografia fiecărui actor alături de care joc.

Rolul pe care-l am de interpretat atunci este cel va ghida şi modul în care interacționez cu ceilalţi, pentru că ceea ce trebuie să-i ofer eu partenerului rămâne, de asemenea, foarte important pentru mine… este esenţial de a împlini, cumva, fiecare scenă, lucru foarte greu, date fiind toate nuanțele şi subtilitățile scenariului.

De fapt, ceea ce este pasionant în meseria mea, în care nimic nu este stabilit complet dinainte, este că ai doar câteva ore la dispoziție pentru a filma o scenă, după care această întâlnire nu se va mai repeta niciodată. În acele momente irepetabile reuşeşte sau nu să se producă magia cinematografului! 

Să privim un pic şi spre viitorul apropiat. La ce ne putem aștepta de la Karim Leklou în continuare, după ce s-a detaşat de Vincent?

Ei bine, tocmai am făcut Le Roman de Jim, cu fraţii Larrieu [cineaştii francezi Arnaud şi Jean-Marie Larrieu – n.r.], cu care mă aflu la prima colaborare.

Sunt oameni cu care nu credeam că voi ajunge să filmez vreodată, aşa că, cel puţin la început, am avut senzaţia unui soi de întâlnire de gradul III între mine și ei.

Filmul este o adaptare după un roman foarte bun de Pierric Bailly, în care sunt înconjurat de două actrițe pentru care am multă admirație și afecțiune, Laetitia Dosch și Sara Giraudeau.

Mi se pare că a ieşit un film frumos şi delicat despre paternitate, spus într-un mod foarte simplu, dintr-o perspectivă care mi-a plăcut, cea a tandreţii şi gentileții unui bărbat, şi spun asta pentru că bărbații drăguţi şi amabili sunt arătaţi din ce în ce mai rar în cinema, de parcă ar exista întotdeauna nevoia ca bărbaţii să ucidă sau să facă diverse lucruri deranjante… drept urmare, mi s-a părut destul de interesant să joc un tip care, de la început până la sfârșit, nu a suferit nicio schimbare psihologică majoră, care a trăit o viață simplă, de om obişnuit cu micile bune şi rele ale existenţei. 

De curând, am avut posibilitatea să fiu implicat într-un mare proiect despre Charles De Gaulle, în care am interpretat un personaj polonez din Londra care îl primește pe De Gaulle şi îi devine un soi de secretar particular, dar cam scrântit.

Altfel, despre restul planurilor mele, inclusiv acel film despre fotbal, vom vedea ce se materializează… cam asta e tot.

Interviu de IOAN BIG

Foto Karim Lelou în Să moară Vincent! – Courtesy of Independenţa Film