De vorbă cu BABA ZULA despre muzica live, creativitate și imperialism
Baba Zula au devenit cunoscuți unei lumi întregi de prin 2005, după apariția în documentarul Crossing the Bridge, despre fenomenele muzicale din Istanbulul acelor ani.
Din acest punct de vedere, ei sunt niște deschizători de drumuri pentru scena muzicală independentă din Turcia, fiind unii dintre primii artiști locali care să se bucure de succes internațional în secolul 21.
Din alt punct de vedere, aspectul cel mai important al activității lor este de fapt reînnodarea conexiunii cu rockul psihedelic anatolian al anilor ’60 și ’70, legătură care a inspirat o nouă generație de artiști de succes și care, mai ales, are o coloratură politică foarte importantă, ceva mai dificil de înțeles din exterior.
Despre aceste istorii am avut ocazia să stau de povești cu trupa într-o dimineață, în așteptarea ediției din acest an a Balkanik Festival (6-8 septembrie, la Grădina Uranus), la care Baba Zula vor reveni pentru a patra oară, atât cu un concert, cât și cu un DJ set în premieră.
Voi ați fost la Balkanik Festival chiar de la început, de la prima ediție, acum e a patra ediție la care veniți, iar sâmbătă veți face un DJ set pentru prima oară. Spuneți-mi ce vă face să reveniți din nou și din nou la festival, care este aspectul vostru preferat la Balkanik Festival? Spuneți-mi puțin despre proiectul acesta de DJ set.
Murat Ertel: Cred că e vorba de o legătură pe care nu o poți vedea, dar care se simte.
Din punct de vedere geografic, România este foarte importantă pentru mine, fiindcă încă din copilărie călătoream acolo împreună cu familia mea, așa că îmi place România foarte mult.
De asemenea, muzica mea preferată de prin Balcani este din România, cred că este un loc foarte special. Preferata mea este muzica din regiunea Maramureș, o ador. Iar una dintre cântărețele mele preferate ale tuturor timpurilor este Maria Tănase. Am multe discuri de-ale ei și o ascult foarte mult.
Acest festival este special. Eu cred în el și ei cred în noi. Avem atât de multe amintiri împreună, spunem aceste povești pretutindeni în lume. Este un festival special. Cultura este ceva care crește pe termen lung, este o relație pe termen lung. Când se întâmplă, creșterea este lentă, dar este foarte prețioasă și e minunat să o simți. În special în timpul pandemiei, noi am simțit asta foarte mult. În acele vremuri, relația noastră cu publicul s-a oprit, iar noi ne-am simțit foarte triști. Iar încet, a început din nou.
Balkanik a fost unul dintre primele festivaluri care ne-au chemat din nou, ceea ce are mare însemnătate pentru noi. Avem o vorbă – îți cunoști prietenii adevărați numai în vremurile grele. A avut mare însemnătate pentru noi faptul că Balkanik Festival și-a adus aminte de noi și ne-a chemat, știi, imediat după pandemie. Aveam mare nevoie de asta, aveam nevoie de conexiuni, de prietenie, aveam nevoie să cântăm în fața oamenilor care cred în ceea ce credem și noi.
Esma Ertel: Am început proiectul de DJ anul trecut, am făcut planuri și am vrut să îl scoatem la apă pentru prima oară la Balkanik Festival, ca un fel de favoare pentru ei, fiindcă mereu ne-au invitat, pentru sprijinul pe care ni l-au acordat, pentru spiritul acesta special. Vrem să fim acolo și să împărtășim sunete mișto. Am învățat cum să ducem mai departe niște sunete speciale, pentru ei.
Esma, am citit despre activitatea ta, despre faptul că ai scris inclusiv o carte pentru copii pornind de la desene pe care le-ai găsit într-un sertar. Ești de asemenea parte dintr-o mână de alte proiecte muzicale, ai participat inclusiv la un album de jazz cu trupa Compro Oro din Belgia. Voiam să te întreb cum reușești să echilibrezi toată această activitate artistică și creativă cu viața de familie?
Esma: Este prima oară când creez alături de familia mea, spre norocul meu!
Dacă ai o minte creativă, vei găsi moduri diferite de a te exprima, fără să-ți trasezi granițe în minte. Dacă vrei să creezi ceva, vei încerca tot felul de moduri, îi vei aduna pe toți și veți încerca. Nu sunt o perfecționistă, dar am încredere în visele mele și am început să-mi implic prietenii și familia și iată că s-au întâmplat atât de multe lucruri!… creăm împreună, familia și prietenii!
Citesc atât de multe cărți împreună cu copiii mei, încât de la un punct încolo am început să ne gândim – „hai să ne creăm propriile povești!”. Dacă ai deveni scriitor, ce fel de povești ai vrea să spui? Am început să facem brainstorming împreună, să luăm notițe… Cred că în acest fel îmi pot urma visele.
Am citit de asemenea că activismul este un aspect foarte important în munca ta, ceea ce poate nu este atât de evident pentru cineva din afară, care nu e în Turcia. De pildă, ai conceput și regizat un film documentar – „7 diferențe, 7 gusturi, 7 cântece populare”…
Esma: Da, asta a inspirat un proiect de activism.
Am vizitat șapte orașe diferite din Turcia, unde sunt șapte grupuri etnice diferite. Este vorba de doamne care fac parte din aceste grupuri etnice, pe care am început să le întrebăm „cum vă influențează această variabilitate, aceste bule geografice?”
… da, exact, am citit despre acest proiect și mi se pare un subiect foarte puternic, așa că voiam să te întreb dacă există un subtext politic la muzica voastră. Cum se amestecă activismul în ceea ce face Baba Zula ca grup, dacă se amestecă?
Esma: Da, mie mi-ar plăcea mult să-mi ating rădăcinile și să ating rădăcinile vecinilor mei și prin ceea ce facem ca Baba Zula.
Dar am decis să creez acest documentar ca să pot arăta că sunt atâtea seturi de rădăcini diferite în Turcia, nu doar cultura islamică. De pildă, în partea de est a Turciei, sunt popoare asiriene, care erau acolo cu sute de ani înaintea apariției culturii islamice. Ei au început să se afilieze, să se integreze, dar cultura lor încă e vie acolo. Am vrut să îi cunosc, să îi întreb despre diferențele între cultura islamică și rădăcinile lor culturale.
Am adunat șapte cântece diferite de la aceste doamne, care ne povesteau despre lupta de a-și păstra cultura vie. Le-au cântat a capela, le învățaseră de la bunicii lor. Aceste elemente culturale străbat generațiile, spre viitor.
Este ceva foarte important pentru mine, am învățat multe lucruri, inclusiv despre diferențele pe care le văd oamenii din comunitățile de pe la granițele Turciei între stilul de conducere otoman și cel al Republicii. Ei au urât stilul otoman, pentru că erau sclavi! După instaurarea Republicii, ei și-au câștigat libertatea. Deci sunt conexiuni uimitoare și minunate pe care le-am găsit și care ne preocupă.
Acum vreo două săptămâni am fost la un mic festival din România unde am văzut-o pe Gaye Su Akyol. I-am descoperit recent și pe Altın Gün și pe Lalalar, este atât de multă muzică proaspătă, dar care sună totodată vintage, care iese din Turcia în ultimii ani. Mi se pare că rockul psihedelic este foarte răspândit, sunt multe trupe din Turcia care se inspiră din acest curent. De ce credeți că se întâmplă asta? De ce credeți că această parte a istoriei rockului occidental este atât de compatibilă cu sunetele și tradițiile culturale din Turcia?
Murat: Noi suntem copiii acestei generații muzicale.
Când era nouă această muzică, noi cumpăram discurile de 45 și ascultam piesele astea la radio, îi vedeam cântând live. Familia mea iubea și ea această mișcare psihedelică din Turcia anilor ’60, pentru că erau copiii Republicii, credeau în Revoluție, iar această revoluție implica muzica populară turcească. Trupele din această mișcare psihedelică foloseau instrumentele tradiționale turcești împreună cu cele occidentale, ca sintetizatoarele și chitarele electrice. Inițial, făceau interpretări ale unor piese populare turcești, iar apoi au început să compună piese originale. A fost o perioadă grozavă, cu un echilibru foarte bun, care a fost întreruptă de loviturile de stat militare.
Dar cu timpul, lucrurile s-au relegat și cred că Baba Zula a jucat un rol important în reconstruirea acestor legături cu muzica de pe vremurile noastre. Pentru că noi întotdeauna am iubit aceste trupe și am interpretat această muzică în felul nostru. Am făcut ce am crezut și am avut succes. Așa că multe dintre trupele astea mai tinere ne-au urmat pe noi, au văzut că avem succes în Europa și prin restul lumii și s-au gândit că pot face și ei asta. Și a fost această formulă de a combina muzică tradițională turcească și muzica psihedelică. Nouă ne place foarte mult, cred că avem nevoie de mai multe trupe care să facă asta.
De asemenea, trupele care au supraviețuit până acum din anii ’60 au început să cânte din ce în ce mai mult, iar lumea s-a prins de puterea acestei formule. Imperialismul nu e perpetuat de armate acum, ci este un imperialism cultural, mai ales dinspre imperiile britanice și americane, care au o forță enormă, au creat acest vis al Hollywood-ului, în care muzica americană și în general în limba engleză este cea mai bună, tot restul este mai puțin puternic.
Eu nu sunt de acord. Cred că fiecare țară ar trebui să se reîntoarcă la rădăcini, să le reinterpreteze cu o combinație de instrumente acustice și electronice. Asta e calea pe care cred că ar trebui să mergem. Sunt foarte bucuros că sunt trupe tinere care se inspiră din asta.
Levent Akman: Cred că mișcarea psihedelică a devenit puțin ca o modă mai nou.
În anii ’60 și ’70, acest gen a fost foarte popular, au fost multe grupuri care făceau astfel de muzică, dar au fost complet uitate în anii ’80 și ’90. Au apărut multe alte genuri muzicale, iar psihedelismul și muzica psihedelică au fost lăsate deoparte.
Dar acum, a devenit o formulă. Baba Zula face muzică din 1996 și nu am mers niciodată spre popularitate și spre formulă. Noi am început cu rockul psihedelic. Dar acum sunt trupe care tratează mișcarea asta ca pe o rețetă, fără să o înțeleagă cu adevărat. Copiază, dar nu au spiritul. Și poate formula funcționează acum, dar pe termen lung se va pierde. Mulți din tânăra generație cred că „rock and roll-ul a murit”, ceea ce pe mine mă șochează.
E vorba de spirit – ori îl ai, ori nu. E la fel și cu stilul psihedelic – ori îl ai, ori nu. Eu cred că Baba Zula îl are și cred că de aceea are succes trupa.
Cântați de atât de multă vreme, de aproape treizeci de ani deja. Spectacolele voastre live au fost mereu o parte foarte importantă din experiența unui concert Baba Zula. Știu că o vreme ați avut desen live în timpul spectacolelor voastre, dansatoare din buric, un amestec minunat de arte și de culori. Este ceva ce obișnuiați să faceți în timpul spectacolelor, de care vă e dor acum? Sau este ceva ce n-ați mai făcut niciodată și v-ar plăcea mult să încercați?
Murat: Albumele mele preferate au fost mereu și sunt în continuare albumele live.
Eu așa gândesc. De pildă, îl ador pe Jimi Hendrix și pentru mine, cele mai grozave reprezentații ale lui sunt din concerte. Sau Cream, albumele mele preferate ale lor sunt live. La fel și cu Bob Marley – doar în concerte simți cu adevărat interacțiunea dintre trupă și public. Îmi plac enorm de mult și cântecele lungi. De pildă Led Zeppelin – toate cântecele pe care le cântă live sunt mai bune decât înregistrările de studio.
Dacă văd o trupă și îmi vine să zic „ah, cred că prefer albumele lor de studio”, cred că asta e o insultă la adresa trupei. Dacă mă duc la un concert, vreau să simt că au fost mai buni decât pe CD.
Dacă o trupă nu cântă la fel de bine ca pe album live, asta nu e bine deloc. Cred că noi ascultăm muzică într-o formă inferioară. Cel mai bun loc de a asculta muzică este acolo unde ea se produce, unde este cântată. Noi încercăm să prindem acest sunet și în studio, să mai adăugăm câte ceva, dar cred că live este cel mai bine. Și cred că Baba Zula are statut legendar tocmai din pricina spectacolelor live.
De pildă, în țara noastră am fost interziși de la canalele TV și de la posturile radio. Se auzea despre noi numai de la om la om. Și își spuneau unii altora – „Baba Zula va cânta acolo, atunci. Spectacolele lor sunt legendare!”. Așa ni se ducea vestea și așa reușeam să cântăm mai departe. Cred că, indiferent câți urmăritori ai online, nu contează. Dacă te urci pe scenă și nu poți să cânți cum trebuie, pentru mine nu funcționează.
Poate mulți oameni nu fac decât să verifice Facebook și TikTok. Eu nu sunt așa. Indiferent ce numere sunt acolo, eu mă raportez doar la muzică.
Spectacolele live sunt extraordinar de importante pentru noi. Sunt multe lucruri pe care nu le-am încercat înainte. De pildă, la un spectacol live, pozițiile sunt mereu la fel. Artiștii sunt pe scenă, publicul e altundeva și ai niște difuzoare mari îndreptate spre public. Mie nu prea-mi place abordarea asta. Vreau să aud difuzoarele alea mari de pe scenă. De ce nu le putem îndrepta spre noi? Puse în spatele publicului! Să schimbăm asta! Am făcut asta o dată și a funcționat.
Vreau boxele mari spre scenă, ca să aud ce aude publicul! Vreau să schimb sistemul! Și vreau să schimb tot sistemul în toată lumea! Totul e dat naibii, nu funcționează, nimeni nu e fericit! Sunt niște formule, niște reguli, care trebuie realmente schimbate! Modul în care ascultăm muzică nu e bun. Stereo nu e bun. E doar din două dimensiuni. Revoluțiile tehnologice au dus la posibilitatea unui sunet care te înconjoară ca o sferă, din toate părțile! Asta e foarte bine! Trebuie să aibă loc niște revoluții în modul în care ascultăm muzică, asta va schimba totul. Toate limitările astea legate de popularitate ar trebui date naibii.
Urăsc din răsputeri muzica „pop”, oamenii care fac muzică pentru a fi populari. Chiar îi detest. Ei distrug muzica. N-ar trebui să se întâmple așa ceva. Uită-te la toți tipii din trecut, din anii ’60, ’70 – ei au distrus toate formulele! Li s-a spus că o piesă trebuie să aibă 3 minute?
Ei au făcut piese de 10 minute! Uită-te la Iron Butterfly, la In-A-Gadda-Da-Vida, care a devenit un hit! Sau punkiștii – Sex Pistols, The Clash! Ce-au făcut? Au distrus formulele, tot ce le spuneau managerii, organizatorii, industria muzicală… și au devenit de succes! Și făceau muzică „pop” – The Beatles erau pop, Rolling Stones erau pop, Jimi Hendrix era pop, Santana era pop.
Uită-te acum la muzicienii „pop”! Sunt sclavii industriei muzicale. Naiba să-i ia, zău, îi urăsc. Managerii, organizatorii și așa mai departe, care se gândesc doar la aspectul ăsta popular, îi detest! Dar mai ales pe artiștii vinovați de asta. Nu poți face muzică gândindu-te doar la succes și la popularitate. Este o insultă adusă muzicii!
Levent: Vreau să adaug și eu ceva la discuția despre spectacolele live!
După cum spunea și Murat, se folosesc formule chiar și în muzica live! Mulți muzicieni își cântă muzica la fel ca pe CD, de la lungime la efecte, complet identic. Și eu cred că e super plictisitor. Un scriitor belgian cu care am avut un interviu ne povestea despre ceva trupă foarte mare, populară, nu vreau să dau nume, despre care spunea că prima oară când i-a văzut a fost grozav. A doua oară, a devenit suspicios.
A treia oară s-a plictisit complet pentru că făceau exact același lucru la fiecare concert. Au lucrat la coregrafie, la fiecare element și totul e identic și e plictisitor. La Baba Zula, fiecare concert este diferit. Chiar dacă avem același listă de piese de la un concert la altul în timpul turneelor, fiecare concert e altfel, nu sună la fel. Din nefericire, unii oameni vor să fie exact ca pe CD.
De pildă, am cântat o dată în Turcia, iar după al doilea sau al treilea cântec, vreo 10-15 oameni au plecat de la concert. După concert, organizatorii ne-au spus că aceia veniseră la ei și le spuseseră că nu credeau că noi suntem Baba Zula! Au ascultat o piesă, un hit de-ale noastre, o piesă de dragoste, nu contează, ideea e că au ascultat-o și au crezut că nu suntem noi Baba Zula și s-au certat cu organizatorii, că se simțeau trași pe sfoară.
Din păcate, uneori așa e. Unora le plac formulele. Nouă nu. Cum noi suntem cenzurați, nu suntem lăsați la televizor sau la radio, muzica live este esența!
Preferați scenele mari de festival, sau cele mai mici, de club?
Murat: Cred că ambele au avantajele lor. Pot să zic acuma că festivalurile sunt mai bune, dar dacă facem zece concerte de festival la rând, atunci îmi va lipsi intimitatea unui club mic. Dar apoi dacă pornim într-un turneu, cum va fi în noiembrie, în 15 cluburi diferite, atunci sunt sigur că îmi va lipsi să cânt la festivaluri, ca vara.
Levent: E ca și atunci când mergi să mănânci undeva. Uneori vrei să mergi la un mare restaurant, alteori vrei să mănânci la împinge-tava local. Așa e pentru mine. Fiecare spațiu are altă vibrație, alt sentiment!
Ați călătorit peste tot, din Kazahstan în Portugalia, la Veneția și în câte și mai câte locuri din toată lumea! Spuneți-mi o poveste de pe drum, de la vreunul dintre concertele voastre, o poveste de spus la nepoți, ceva de neuitat.
Murat: Sunt multe, dar tocmai vreau să zic una de la Balkanik Festival pe care o spunem peste tot prin lume.
Odată am venit la festival și ne-au dus la un restaurant unde era niște muzică live. Am intrat acolo, era complet lambrisat, un loc de lemn și era un taraf țigănesc enorm acolo, vreo 15 oameni, iar muzica era atât de tare încât imediat ne-am îndesat niște batiste în urechi, ca să putem supraviețui.
Și am început să-i ascultăm. Erau foarte buni, dar se întâmpla ceva foarte interesant – vreo 5 cântau, apoi unul vorbea la telefon, vreo doi mâncau, câțiva povesteau…
Esma: Da, chiar pe scenă! (râde)
Murat: Da! Pentru că erau atât de mulți încât nu trebuiau să cânte toți în același timp!
Esma: …important era să cânte câțiva!
Murat: Și apoi, la un moment dat, cântărețul, care avea un microfon fără fir, a coborât de pe scenă cântând, toată lumea bătea din palme! Și cânta și s-a apropiat de mine…
Levent: Murat, nu uita să spui că piesa era foarte similară cu un cântec turcesc. Același cântec, dar alte versuri, deci știam cântecul…
Murat: … da, iar eu am luat microfonul și singurul cuvânt în comun era „mahale”, așa că m-am urcat pe o masă…
Levent: … da și toată lumea a rămas mască, ca-n filme, toți au început să se uite la Murat…
Murat: … și eu am început să cânt în turcă piesa, de pe masă… *cântă*… iar publicul a început să aplaude și a izbucnit în urale, au fost șocați. A fost grozav, e o poveste pe care n-o putem uita și ne place să o spunem tuturor!
Vă mulțumesc foarte mult pentru poveste! Un alt lucru la care mă gândeam legat de muzica voastră este că ați început trupa ca să faceți coloana sonoră a unui film, iar apoi ați continuat să faceți muzică originală pentru multe filme și producții de teatru. Ați făcut și cine-concerte? Cum se compară industria filmului din Turcia cu industria muzicală? Este camaraderie? Cum funcționează colaborările?
Murat: Încă de când eram mic am fost foarte interesat de muzica de film, tatăl meu a fost unul dintre fondatorii cinematecii turcești, așa că mereu priveam filme importante cu muzică foarte bună.
De pildă „Ivan cel Groaznic”, cu muzica lui Prokofiev! Și tata închiria casete video cu filme. Baba Zula a început din pricina unui film și noi facem cine-concerte, în care acompaniem filme mute. Unele sunt foarte speciale pentru noi.
De pildă „Floarea răsăritului”, cel mai vechi film făcut la Istanbul, în 1917, chiar înaintea sfârșitului Primului Război Mondial. Îl adorăm. Cred că muzica făcută pentru filme se bucură de mai multă toleranță din partea publicului și industriei.
Nu trebuie să te ții de formule pop pentru acest fel de muzică, poți exprima stări mentale și emoționale mult mai variate. Poți să scrii muzică urâtă, furioasă, înfiorătoare, le poți face pe toate. Pe când în zona muzicii pop nu poți înota în acest fel de ape.
Levent: Cred că și industria filmului este o altă unealtă imperialistă a guvernului american.
Din această cauză, guvernele unor țări ca Turcia, România, Bulgaria ar trebui să înțeleagă și să sponsorizeze mult mai mult creatorii de film și de muzică. Dar din nefericire, mai ales în țara noastră, guvernul nostru poate știe asta, dar nu susține deloc industria de film și nici muzicienii de film. Îi sprijină doar pe cei care îi urmează orbește, în lumea lor fantastică. Guvernele trebuie să aibă politici culturale mai bune.
Foarte multe orașe mari din Turcia nici măcar nu mai au cinematografe. E de necrezut. Foarte multe dintre cele din Istanbul au fost închise, dărâmate de politicieni corupți care au construit apoi clădiri rezidențiale acolo… dar da, muzica de film este foarte importantă. Avem nevoie de regizori neînfricați. Pentru că unii regizori se tem de muzică, au impresia că muzica va deveni mai cunoscută decât filmul lor și așa mai departe. Eu cred că mulți regizori mari devin repere tocmai când își înfrâng acest fel de temeri. E foarte important.
Esma: Chiar și în condițiile astea, sunt mulți regizori de succes din Turcia. Au ajuns și la Oscar, sunt mulți actori și actrițe care sunt chemați la mai multe evenimente importante din lume, cred că toate astea contează mult. Sunt pași mici pentru Turcia, dar sunt în direcția potrivită.
Levent: Gândește-te cum ar fi dacă guvernul i-ar sprijini pe tinerii ăștia geniali, ce s-ar întâmpla atunci cu industria de film din Turcia?
Esma: Da, exact! Momentan, ei lucrează singuri, guvernul nu-i ajută cu nimic.
Levent: Avem prieteni regizori care și-au vândut casele ca să poată încerca să-și termine filmele. Avem nevoie de politici culturale mai bune, să le vedem înainte să murim.
Esma: Trebuie să ne facem cyborgi, Levent! *râd*
Ultimul vostru album a fost înregistrat în august 2019, complet live în studio, dintr-o singură dublă. Ținând cont de ce am vorbit înainte și de importanța experienței live pentru voi, ați dori să continuați să înregistrați în același fel? Aveți planuri să lansați vreun album nou realizat în acest fel în viitor? Aveți planuri pentru vreun nou album?
Murat: Tocmai am terminat de înregistrat un album, îl vom lansa în noiembrie, foarte curând.
Pandemia asta a fost un mare șoc pentru noi și abia ne-am revenit. Mulți muzicieni au fost în stare să continue să lanseze albume și să-și ducă mai departe carierele în timpul pandemiei, dar noi nu am fost așa. Pentru noi a fost un șoc, noi depindem în cea mai mare parte de concerte. Dacă nu am putut cânta live, a fost o situație foarte dezechilibrată.
Acum însă scăpăm de dificultatea asta și suntem foarte bucuroși că vom lansa un nou album în noiembrie. Cred că este cel mai bun album pe care l-am făcut până acum. Chiar îl ador. Îmi plac toate albumele noastre, desigur, dar acesta este foarte special, cu versuri și muzică foarte puternice. Până și coperta de album este foarte frumoasă. Va apărea pe vinil și pe CD. Ceea ce e grozav, pentru că nu prea îmi place muzica digitală – e practică, e la îndemână, dar nu îmi place altminteri.
Vreau să ascult muzică de pe vinil, până și proiectul de DJ despre care vorbeam e tot de pe vinil. E mai ușor să pui muzică din mediul digital, dar nu cred că e la fel. Chiar și să asculți muzică de pe suport digital nu e prea bine, e ușor, dar îi lipsește o componentă spirituală. Când aleg un disc de vinil și îl ascult, pentru mine e o ceremonie.
Interviu de MIRCEA LASLO
Foto Baba Zula © Tankut Kılınç
Citește mai multe articole din MUZICĂ.
