“THE BOY IN BLUE” (1986, r: Charles Jarrott)
Cu toate că avea doar 22 de ani sau, poate, tocmai din acest motiv, Nicolas Cage, înainte de prima sa nominalizare la Globul de Aur pentru “Moonstruck”, se arată în acest pasabil “The Boy on Blue” vânjos, vânos şi-n… ţurţure gros. Şi cam atât.
La fel de puţin arată, actoriceşte vorbind, şi legendarul Christopher Plummer (rolurile sale memorabile din “Sunetul muzicii”, “Noaptea generalilor”, “Waterloo” sau “Strada Hanovra” nu le mai spuneau mare lucru producătorilor americani, aparent, apropo de potenţialul său performativ), care, în a doua parte a anilor ’80, prindea cu totul accidental vreun job într-un lungmetraj, părând resemnat cu o carieră ce dădea semne că va eşua definitiv în televiziune şi jocuri video.
Din fericire, nu s-a întâmplat aşa, iar dovada o constituie cele trei nominalizări la Oscar, venite toate abia după 2010.
Niciunul dintre cei doi protagonişti nu poate fi însă făcut vinovat pentru rolurile lor plicticoase şi neofertante ori pentru implicarea, contra cost, evident, într-un proiect eminamente propagandistic din seria pe care am putea-o numi “Eterna şi fascinanta Canadă”, deoarece finanţarea a venit de la Canadian Broadcasting Corporation şi Téléfilm Canada, ambele instituţii fiind susţinute masiv din fonduri federale pentru promovarea industriei audiovizuale naţionale.
Fundamental, intenţia nu este rea întrucât are ca obiect un Biopic sportiv şi ca subiect pe Ivan Patzaichin a lor, canotorul Edward ‘Ned’ Hanlan (1855-1908) din Toronto, campion mondial al vâslaşilor timp de cinci ani la rând (a pierdut în cariera sa doar 6 dintre cele 300 de curse la care a participat), care, în plus, este considerat acum părintele tehnicii moderne de canotaj, deoarece a fost unul dintre primii sportivi care au adoptat scaunul glisant ca instrument esenţial care să îi completeze limitările fizice în cursul competiţiilor.
Prin mixul de naivitate provincială, determinare de catâr şi forţă fizică naturală, Nicolas Cage intră foarte bine în pielea personajului istoric, însă povestea în care trebuie să evolueze frizează pateticul – dincolo de inerentele inadvertenţe biografice – prin câteva erori de concepţie şi execuţie imposibil de trecut cu vederea:
a.) tensiunea este creată şi alimentată forţat prin introducerea în ecuaţie a contrabandei cu alcool şi a mafiei pariurilor (cu Plummer, potenţial socru bad guy), care, aparent, e o idee OK, doar că punerea în scenă aminteşte de ridicolul comic ale personajelor lui Mack Sennett (apropo, alt canadian) şi duce intenţia de dramatizare a contextului în derizoriu;
b.) infuzia de sirop sentimentaloid prin upgradarea juneului atras de partenere ocazionale de acelaşi nivel social inferior (‘fac sex, deci exist’) la nivelul aspiraţiilor romanţioase îndreptate, cu ochi lăcrimoşi şi declaraţii infantile de iubire, spre o reprezentantă a high class-ului, logodită cu un spilcuit educat la Harvard (‘exist pentru că iubesc’), nu susţine o eventuală intenţie de a sugera dorinţa sportivului de parvenire;
c.) definirea simplistă a motivaţiei sportivului, totul părând a se reduce la propriul ego şi la instincte primare.
Hanlan, care doarme în continuare într-o mansardă sărăcăcioasă şi are în el un fair-play de o naivitate care l-ar face erou doar în mintea copiilor de grădiniţă, nu ni se arată a fi interesat de bani, de performanţa în sine sau de construcţia unei cariere, ci, mai degrabă, ca un copil cu o minte cam leneşă, găzduită de un corp plin de fibre, care atâta ştie, atâta face… şi asta se întâmplă într-un film biografic ce se ia foarte în serios.
În fine, “The Boy in Blue” ne arată cum canadianul îi învinge şi pe americani şi pe australieni şi pe britanici într-o formă aproape caricaturală şi într-un mod în care nu avem nevoie de pauze de publicitate pentru a merge la toaletă sau la frigider.
Ca să vă faceţi o idee despre acest “The Boy in Blue” dincolo de trailer sau de opinii critice, un exerciţiu de câteva secunde este suficient.
Având în minte chipul emaciat şi brăzdat de riduri, după atâţia ani de manevrat ramele bărcii, al marelui nostru campion, regretatul Ivan Patzaichin, şi obstinaţia lui formidabilă în a continua să promoveze sporturile nautice prin intermediul canotcii sale, vă puteţi imagina cum ar fi ca un regizor specializat în producţii comerciale de televiziune cu iz tabloid să primească de la statul român milioane de euro pentru un Biopic cinematografic al acestuia şi să îl realizeze în baza unui scenariu scris de un vlogger în trend? Brrrrrrr!
Presupun că nu e necesar să speculez în continuare, mai ales în raport cu un film care nu se relevă a fi doar mediocru, ci, mai grav, este inutil şi plictisitor, un soi de non-“Chariots of Fire”, pe care, apropo, vă recomand să îl (re)descoperiţi, mai ales că am avut o vară olimpică.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
