Rezumat
K not K, trupa românească cunoscută anterior ca „Karpov not Kasparov”, nu e doar un nume inspirat de șah. Valeriu Borcoș și Eduard Gabia au venit cu un curaj aproape de pionierat în piața muzicii electronice din România cu un amestec unic de beat-uri dansante, influențe clasice și orientale, care te poartă într-o călătorie sonoră fascinantă. Și nu se opresc aici: concertele lor sunt o experiență completă, cu spectacole teatrale, dansatori de balet și chiar partide de șah live, jucate de public.
Cu un sound fresh și inovator, K not K a cucerit Europa, concertând în cel puțin 38 de țări în ultimii opt ani. Au încins atmosfera la festivaluri legendare precum Nuits Sonores, Printemps de Bourges, Fusion, Amsterdam Dance Event și, bineînțeles, Electric Castle și au împărțit scena cu nume grele ca GusGus, Underworld și AltinGun – o performanță deloc de neglijat.
Anul acesta, K not K a adus energia lor contagioasă și la Summer Well București, transformând Hollow Idols Stage într-un ring de dans electrizant, unde publicul a fost captivat de sound-ul lor unic și de atmosfera vibrantă creată.
Niciodată muzica noastră nu sună la fel la două evenimente deși pare că sună la fel
Interviu K not K
Când vine vorba de inspirația din spatele muzicii lor, K not K dezvăluie o conexiune profundă cu lumea șahului, care se manifestă atât în aspecte tehnice, cât și din punct de vedere conceptual.
Știu că muzica voastră este inspirată de mișcările complexe ale jocului de șah. Dar cum influențează regulile și strategia șahului procesul vostru creativ, mai exact?
În muzica noastră folosim multe elemente tehnice dar și chestii conceptuale sau metaforice. De exemplu, prima corespondență – și cea mai evidentă – între șah și muzică este cea cu cifra 8, e matematică: sunt 8 pioni, 8 pătrățele. În muzică, cifra 8 reprezintă octava, iar noi lucrăm cu un tempo care este tot multiplu de 8. La un moment dat chiar aveam doar 8 tipuri de sunete în piese, deci era chiar o fixație cu treaba asta.
O altă asemănare dintre șah și muzica noastră este piesa dominantă. În piesele noastre sunt acorduri dominante sau acrotonuri dominante și în șah, dacă se începe cu o piesă dominantă, asta dictează toată partida. Deci trebuie să te gândești bine ce piesă muți prima dată pentru că nu mai poți schimba cu altceva.
Mai avem și universul semantic cultural al șahului care este un izvor nesecat și din care noi ne inspirăm constant: Elisabeta, policromia, Caïssa care era de fapt zeița șahului sau ultimele cuvinte ale lui Bobby Fischer care au fost „nothing is as healing as the human touch”. Plus toată istoria șahului care a plecat din Orient și care și-a câștigat treptat popularitatea către Occident. De aceea se simte în muzica noastră toată unduirea asta care se întâlnește cu „bum-bumul” occidental, 4 pe 4, adică ritmul mecanic regulat. Este și industrial și tribal.
Ați colaborat cu diverși artiști și ați adus elemente vizuale originale, pe alocuri intrigante, în spectacolele voastre. Cum se nasc aceste colaborări și ce rol joacă în performance-urile voastre?
Păi primul artist cu care am colaborat este Eduard (explică Valeriu) pentru că el este artist conceptual, dar am avut colaborări și cu șahiști, evident. De exemplu, avem un proiect care se numește Soundtrack for a Game of Chess, ca și albumul nostru. Încercăm să construim în timp real o coloană sonoră, pornind de la melodiile noastre, pentru jocuri de șah jucate în timp real de jucători. Totul se proiectează pe un perete. Am făcut asta la Muzeul de Artă Contemporană de la Varșovia, în câteva galerii de artă din București, în Neumünster, unde erau multe mese de șah și jucau oamenii din public. La Liege, era „The Royal Club of Chess” unde se juca rapid, la un minut, și apoi jucătorii se schimbau între ei. Dacă era tensiune în joc, încercam să creștem și noi tensiunea în muzică. Asta este tot timpul pentru noi o distracție.
Cu alți artiști, în general, a fost ideea de a combina know how-ul. De exemplu, cu Eduard am combinat ce făcea el deja în coregrafie și dans contemporan conceptual, dar colaborăm cu mulți artiști pe zona de dans contemporan, balet, coregrafie. Mai integrăm și filmul. De exemplu, la un moment dat am colaborat cu Andrei Rus de la „O revistă cinematografică”. El ne-a propus să facem o coloană sonară pentru un film mut rusesc mai vechi, iar de acolo s-a deschis o cutie a Pandorei pentru astfel de colaborări. Am lucrat și cu Institutul Francez.
Urmează să colaborăm cu un artist vizual pentru festivalul RADAR din octombrie, mai colaborăm cu un artist din Polonia cu care vom avea un proiect audio-video la Paris. Am mai făcut un AudioHappening pentru o expoziție de artă contemporană. Avem un concept foarte interesant care presupune să strângem mai mulți oameni într-o galerie de artă sau într-un spațiu, iar ideea este să-i privăm vizual, să nu vadă nimic, astfel încât ei să se poată deschide foarte mult la sunet.
sursa foto: Facebook K not K
Mă refeream dacă aceste propuneri vin dinspre voi, sau dinspre artiștii cu care lucrați.
Și/și. Nu suntem cunoscuți în sensul mainstream, doar în nișa asta de muzică electronică. Dar suntem mult mai integrați în zona artistică-culturală-boemă. Am cântat de exemplu și la Gala Premiilor Uniter, deci suntem și căutați din afară.
Albumul vostru de debut a fost descris ca unul dintre cele mai valoroase lansări ale anului la vremea respectivă. Cum ați evoluat de la acel album la sunetul pe care îl aveți acum?
Da, au fost review-uri foarte bune în revistele de specialitate de la noi și chiar câteva din afară pentru că a fost ceva mai puțin obișnuit, cel puțin pe piața noastră muzicală de la vremea aia.
Păi nu știu, a evoluat? Se poate spune că s-a schimbat în sensul că înainte era ceva mai „psihedelic” și, să zicem, impresionist, iar acum este mai definit și mai solid, poate chiar mai „punchy”, iar acum migrăm spre o zonă mai tehno. Dar încercăm să ne și păstrăm virtuozitățile orientale.
Revenind la ideea de șah, în principiu noi nu repetăm niciodată, ne întâlnim direct la concert și asta chiar se simte exact ca o partidă de șah, de la ideea aceasta am și pornit. Fiecare aducea și muta câte o piesă, câte un kick de tobă sau un bas, ca niște piese care se mutau și se duelau. Acum am modificat puțin în sensul că avem niște structuri de piese, dar putem să le cântăm cum vrem noi, și atunci mereu este acel challenge.
Niciodată muzica noastră nu sună la fel la două evenimente deși pare că sună la fel. Uneori durează un minut, alteori zece. Bineînțeles, colaborăm, dar ne și punem în dificultate ca niște rivali. Uneori este imprevizibil ce „mută” celalalt, dar tocmai din asta iese spectacolul. De multe ori ne luăm unul pe altul prin surprindere și avem rezultate foarte mișto.
Care ar fi mesajul principal pe care încercați să-l transmiteți prin muzica voastră în acest context al spațiului geografic (Europa de Est)?
Eu am obosit puțin cu Europa de Est sincer, aud discursul acesta de 30 de ani. Trebuie să ținem cont de faptul că pentru șah este foarte important spațiul acesta – al Europei de Est –, chiar dacă este spațiu ex-sovietic. Da, este o situație oribilă ce se întâmplă cu războiul și Rusia ca stat terorist. Tocmai de asta a fost puțin delicat când am ieșit în lume cu numele nostru care vine de la Karpov și Kasparov, mari maeștri ai șahului. De aceea am ajuns la acest compromis „K not K”. Am spus cu mult înainte de război că numele nostru de scenă se referă la faptul că „numele nostru preferat este Kasparov nu Karpov”, că este un nume trupei ironic, dar am reiterat în momentul în care a început războiul. Am avut feedback foarte bun de la diverși oameni din Ucraina, ne-au scris și ne-au spus că apreciază această clarificare a situației și poziționarea noastră, că avem un mesaj clar de susținere a Ucrainei.
Pe de altă parte, cea mai mare deschidere pentru sound-ul ăsta am întâlnit-o în Europa de Vest, de fapt. Publicul de acolo a fost mai receptiv fiind un sound mai exotic și acolo ne-am simțit cei mai apreciați chiar dacă mergea la un festival random. Plus că ei au altă educație muzicală, sunt mai deschiși la muzică electronică.
În România, printre primele nostre experiențe a fost cea de la Sibiu, unde concertul a durat trei ore. În prima oră a stat toată lumea jos, și abia apoi au început să danseze. De asta, în România se simt niște diferențe interesante între orașe, de exemplu între București care, na, este capitală, și Timișoara de exemplu, sau Sibiu sau Iași. Pe de o parte eram mai bine primiți, pe de altă parte publicul se „încingea” mai greu.
