GRUP 74, la jumătate de veac de existență. Interviu cu Sandu Albiter
Jumătate de secol împlinește, în acest an, formația brașoveană GRUP 74, iar acest lucru va fi marcat cum se cuvinte printr-un concert-eveniment, ce va avea loc în 9 august, în Piața Sfatului.
Una dintre trupele care jalonează istoria muzicală din orașul de la poalele Tâmpei, o adevărată legendă muzicală și o „şcoală” care a adus un nou stil de muzică în oraş, GRUP 74 a încântat inimile a câteva generaţii. Și, poate și mai important, a rezistat testului timpului. Un motiv bun, așadar, de a face o incursiune în istoria formației, alături de Sandu Albiter, „nucleul” în jurul căruia trupa s-a înnoit de câteva ori.
50 de ani de la debut. Cine este în prezent, cine alcătuiește Grup 74?
În prezent, GRUP74 este o formație care există în stare hibernală, activă doar în plan creativ (realizăm cam un album pe an, mai ales sub denumirea de ALBITER SOUND, dar și GRUP74), mai apărem la câte o emisiune TV, dar cu activitate concertistică ocazională.
Cum a început pasiunea pentru muzică și cum s-a născut această trupă? Care a fost momentul 0 și care erau membrii atunci?
Aveam vreo 10 ani, prin clasa a III-a. Mergeam vara la ștrandul din Bartolomeu cu copiii din cartier. Acolo, de-o parte a bazinelor, era un teren cu gazon unde se bătea mingea toată ziua. Dar acolo am văzut un băiat cu ochelari cu multe dioptrii și care cânta la o chitară acustică atât de frumos, încât strângea în jurul său o audiență destul de numeroasă. M-a străfulgerat gândul că aș vrea să cânt și eu ca el.
De partea cealaltă a bazinelor era o esplanadă din lemn și cabinele de schimb pentru înot. Pe acea esplanadă stăteau la soare sașii Brașovului, cu părul lor blond și care ascultau la un magnetofon „Tesla” o muzică ce părea că vine din altă lume. Nu am înțeles atunci că era chiar așa.
Ceva mai târziu am aflat că acele cântece, care mi-au rămas în minte toată viața, „I wanna hold your hand”- Beatles sau „I can’t get no (Satisfaction)”- Rolling Stones, chiar veneau din altă lume: lumea liberă. Și atunci am hotărât că trebuie să învăț să cânt la chitară.
După mai mulți ani am reușit să îmi fac prima mea formație rock, denumită inițial „Doctor Blues”, dar transformată în GRUP74, la indicația directorului de la Casa de cultură a studenților, care considera denumirea „Dr. Blues” prea cosmopolită, botezându-ne GRUP74, cu sugestia că atunci când ne vom găsi un nume românesc, să ne redenumim. Dar succesele rapide obținute au trecut în plan secund dorința de a schimba numele formației.
Prima formulă GRUP74 a fost cu mine la chitară și voce, Nicu Stănescu – chitară și voce, Gyuri Voss – bas și Viorel Mureșan – tobe. Puteți găsi povestea scrisă mai pe larg în cartea mea autobiografică „ REBEL ȘI LIBER”, pe care o găsiți la librăria Libris, librărie care o distribuie și on line, pe adresa www.libris.ro
Există un stil care vă definește în toți acești ani, din punct de vedere muzical? Cum sau ce v-a determinat în alegerea membrilor formației?
Sincer, aș fi vrut să fim o formație de rock, hard rock. Dar Brașovul a fost un oraș aparte din punct de vedere al muzicii pop, folk, rock: în localurile ONT-ului din oraș și din Poiana Brașov instrumentiștii găseau de cântat tot timpul anului, spre deosebire de cei din București, Cluj, Timișoara, care dacă prindeau de cântat vara la mare, când se reîntorceau acasă trebuiau să compună piese proprii și să pornească în turnee pentru a supraviețui.
Pentru mine a fost o luptă colosală să găsesc băieți dispuși să plece în turnee. Când îi propuneam cuiva să vină cu mine, să compunem și să facem turnee, răspunsul era de genul: „Băi, mă lași? Să mă mut cu sculele în fiecare zi în alt oraș?! Păi, îmi pun stația în <<Capra neagră>> și șase luni nu plec de acolo!”
Apoi și cei care erau de acord cu propunerea mea aveau gusturi muzicale total diferite de ale mele, astfel încât rare au fost ocaziile când ne-am găsit împreună muzicieni cu aceleași viziuni muzicale. De aceea, schimbările de componență au fost foarte dese și mulți muzicieni din Brașov pot spune că au cântat cu GRUP74.
O glumă făcută de bateristul Puiu Delioran prin anii ’80, când cântam prin Germania de Est, exprimă de fapt adevărul despre formație: fiind la o masă cu mai multe frumuseți locale, una a întrebat de ce ne numim GRUP74.
Puiu a zis că la început am fost 74 în formație, dar doar la patru ne-a ieșit viza. „Ah, so!”, a exclamat fata, care chiar a crezut că așa stau lucrurile. Am fost luat în derâdere de mulți colegi de breaslă când auzeau că vreau să compun piese proprii: „Ce compui tu, mă, când nici nu citești note muzicale?”, de parcă John Lennon sau Paul McCartney erau cu studii de Conservator. Când un solist de la altă trupă de la Casa de cultură mi-a cerut să îi compun și lui două-trei piese precum cele pe care le cânt eu, am fost luat mai în serios de către cârcotași.
Rock-ul, cel puțin autohton, nu mai trăiește aceleași zile bune din anii 70-80. Aveți o explicație pentru această stare?
Nu am vrut niciodată să fiu încadrat la categoria „rock autohton”, m-am inspirat întotdeauna din rock-ul și blues-ul american și englez, de limbă engleză, în general. După revoluție au apărut genurile trash, metal, grunge și altele, care au prins foarte bine la tinerii proaspăt eliberați din cenzura comunistă, iar românii, în general, au perceput aceste curente noi drept rock-ul clasic, pe care eu îl știu și căruia i-am rămas fidel.
Și totuși, ce îi lipsește rock-ului autohton pentru a fi la fel de apreciat?
Consider că „rock autohton” adevărat au făcut doar Phoenix, Semnal M, Mondial, Roșu și Negru, Sfinx, Compact, chiar Taxi, Roata lui Chifiriuc. Ei au cântat o muzică melodioasă, cu texte frumoase. Trupele care au venit după, cu mici excepții, au fost influențate de genuri de nișă de afară.
Cum și când s-a făcut trecerea spre blues?
Blues-ul a fost prezent și m-a influențat tot timpul, dar ocazia de a-l cânta în concerte a fost în festivalurile organizate de regretatul Sandu Șipa. Datorită lui am făcut ALBITER BLUES COMPANY și apoi CEAȚA BLUE. Există și două CD-uri cu aceste trupe.
Aveți un concert aniversar în Piața Sfatului. Ne puteți dezvălui câte ceva din pregătirile/ surprizele pe care le-ați gândit? Sau câțiva dintre invitații care vor urca pe scenă?
Vor fi multe surprize. Nu vi le spun pe toate, doar că va fi un nucleu de bază, cu mine la chitară și voce, Adrian Vălușescu – clape, voce, Leo Ioan – chitară și voce, Mihai Avram – chitară și voce, Loți Borkics – bas, George Tohat – tobe. Apoi vom avea invitați muzicieni care au cântat în GRUP74.
Dacă părinții și bunicii noștri au crescut cu muzica dumneavoastră, tinerii n-au fost pe aceeași lungime de undă. Cum ați atrage tânăra generație la concertul pe care îl pregătiți?
Dacă acum 10 ani, la aniversarea a 40 de ani de activitate-GRUP74, Piața Sfatului a fost plină, acum, la 50 de ani, sperăm ca Piața să fie arhiplină. Omul de radio Dan Ghiță mi-a spus o vorbă acum 10 ani: „Măi, Sandule, mie mi-a plăcut GRUP74, i-a plăcut și lui taică-miu, i-a plăcut și bunicului meu!” Acum eu sper să le placă GRUP74 și copiilor lui.
Lăsând gluma la o parte, vom face mediatizare intensă pe net și în media locală. Concertul va fi transmis cu 10 camere în direct pe internet, ne va putea vedea oricine pe tot globul și mai vedem ce se poate face.
Care au fost lucrurile, valorile care și-au lăsat amprenta asupra creației, trupei și cât din ele regăsiți acum față de începutul din anii 70? Acum se cântă și foarte mult în limba engleză, față de anii de atunci. Cântați și în engleză?
La acestă întrebare am răspuns deja, nu am schimbat nimic de-a lungul anilor. Am compus și compun în continuare și în limba engleză, albumul ALBITER SOUND -„MOTOR” conține piese doar în limba engleză, a fost distribuit în State cu ajutorul producătorului Jimmy Hotz, care mi-a și orchestrat piesa „Hard leave”.
Apropo, datorită lui Jimmy sunt membru ASCAP, am primit un cec cu drepturi de autor de la JP Morgan, pe care îl voi putea încasa în septembrie, când voi pleca la New York cu cei doi fii ai mei, Alex și Andy. Tot atunci mă voi întâlni cu Benny Rietveld, basistul lui Santana, căruia i-au plăcut două piese de-ale mele și sper să facem un proiect împreună. Pe noul album ALBITER SOUND -„ FAREWELL ALBUM NO.1” sunt, de asemenea, câteva piese în limba engleză.
Ați avut și concerte în alte țări. Ce vă mai amintiți de atunci? Amintiri plăcute, amintiri amuzante?
Am avut și concerte în alte țări: în vara lui 1980 am fost în turneu două luni cu Dida Drăgan, de la Moscova până în Orientul îndepărtat, la Novosibirsk. Un turneu fabulos, cu amintiri puternice, pe care le povestim și acum cu mare plăcere cu cei cu care am fost împreună acolo: Dida, Florin Ochescu, Mircea Bodolan, Sandu Grosu. Apoi, de câteva ori în Polonia, la Opole, într-o colaborare cu Teatrul Muzical Brașov, cu artiști ca Păunița Ionescu, Cornel Marta sau Naty Zoltan.
Am mai fost în Bulgaria, Germania de Est și de Vest, toată Scandinavia, Suedia, Norvegia, Finlanda și Danemarca. Amintirile sunt multe, în cea mai mare parte frumoase, dar le puteți citi în aceeași carte „REBEL ȘI LIBER”.
Care au fost provocările pentru formație, de-a lungul timpului?
Provocările au fost tot timpul, dar am urmărit ca trupa să nu dispară. Au fost situații când m-am întors singur acasă, colegii au ales să rămână prin țări străine, dar eu am luat deciziile juste, sunt convins de asta, și am venit mereu acasă.
Aveți și un studio. Cine v-a trecut pragul până acum? Pe care dintre artiștii de astăzi ați dori să îi vedeți în studioul dumneavoastră?
Studioul meu este personal, îmi înregistrez doar eu compozițiile, nu este pentru scopuri comerciale, dar muzicieni apropiați mai vin să repete cu mine sau pentru proiectele lor personale: Marcian Petrescu, Victor Solomon, Paul Negoiță…
