Martin Lee Gore (Depeche Mode), arhitectul sonic
A pornit la drum ca un introvertit care și-a descoperit de mic vocația pentru muzică și a urcat pas cu pas pe scara celebrității. I-a luat două decenii să scape de trac pe scenă și încă preferă să stea între patru pereți, la studio. Îi place să bibilească la sunete și are probabil cea mai mare colecție de sintetizatoare din lume. Inspirația creatoare i-a asigurat un loc de cinste între cei mai mari „ciudați” ai muzicii, precum Robert Smith, Thom Yorke sau Morrissey.
Muzica, pasiunea cea dintâi
Londonez din naștere, Gore a copilărit în estul metropolei, pe rând la Dagenham, Hornchurch și Basildon, mici localități în care tatăl său adoptiv a găsit de lucru. A fost un elev de nota zece la limbi străine. I-a plăcut în special germana, dar știe și franceză. Când era elev, a participat la o excursie în cadrul unui schimb de experiență, petrecând câteva luni la muls vaca, în Schleswig Holstein.
A descoperit muzica pe la 10-11 ani, scotocind prin discurile mamei. A găsit acolo viniluri cu Elvis, Chuck Berry, Del Shannon, pe care le-a tocit. S-a abonat la Disco 45, o revistă songbook, de unde a învățat o groază de versuri. La 12 ani a primit cadou prima chitară, iar în mai puțin de un an, cu ajutorul unui prieten, deja scria cântece.
„Evident, erau groaznice, dar eram foarte mândru de ele”, spune Martin, privind în urmă.
A fondat trupa Norman and the Worms, alături de câțiva prieteni, fără să aibă vreun succes.
Într-o bună zi, Andy Fletcher, un tip pe care-l știa din școala generală, i-a bătut la uşă pentru a-l atrage în Boys’ Brigade (un fel de cercetași religioși). Nu a reușit, dar s-a o prietenie de durată. Peste câțiva ani, Andy îi va bate din nou la ușă, iar de data asta va reuși să îl atragă în cel mai important proiect al vieții sale.
Plecarea lui Vince și sosirea muzelor
Martin lucra la National Westminster Bank din City-ul londonez când a fost înrolat în Depeche Mode. Ar fi preferat să fie traducător, dar nu prea găsea de lucru, așa că s-a angajat funcționar la NatWest și a făcut naveta.
După apariția Depeche la emisiunea Top of the Pops și succesul primului album, Speak & Spell, Martin a fost mai mult decât fericit să renunțe la slujbă. S-a dedicat muzicii, iar după ce Vince Clarke, fondatorul și „motorul” formației a cedat și a plecat, a trebuit să preia greul creației. Sarcina i s-a potrivit ca o mănușă.
Depeche Mode – Just Can’t Get Enough – Top of the Pops, 1981:
A creat melodii interesante, însă complet lipsite de potențial comercial. Pe măsură ce a prins experiență, creația lui a căpătat un plus de profunzime. Albume precum Some Great Reward (1984) și Black Celebration (1986) sunt dovada evoluției sale. Muzele au început să i se arate din ce în ce mai des și să-l conducă spre locuri din ce în ce mai frumoase, unde a creat melodii încărcate de o sensibilitate neobișnuită. Music for the Masses (1987), Violator (1990) și Songs of Faith and Devotion (1993) sunt creațiile care l-au propulsat pe Martin Gore în galeria arhitecților sonici contemporani.
Depeche Mode – One Caress:
Succesul a venit treptat și numai după o muncă asiduă, iar Gore a preferat întotdeauna să rămână în planul secund.
Pe scenă, s-a ascuns după piruetele lui Dave Gahan și în spatele virtuozității singurului muzician autentic al trupei, Alan Wilder. Chiar și în producție, în studio, obișnuia să prezinte un material brut și apoi să-l lase pe Wilder să se desfășoare. S-a „limitat” cu bună știință la rolul de forță creatoare.
Depeche Mode e muzica lui Gore și vocea lui Gahan
Dacă la începutul anilor ’90 Depeche Mode atingea vârful succesului, în cea de-a doua parte a decadei, lucrurile aveau să se schimbe. După ce au umplut săli și stadioane în jurul lumii în turneul Devotional, cei patru Depeche au rămas trei. Alan a plecat, nemulțumit că muncea mult, ducea greul și nu i se ridicase încă statuie. A fost nevoie de un Andy care să sintetizeze esența formației și să o resusciteze.
Până la urmă, ce este Depeche Mode dacă nu muzica lui Martin Gore și vocea lui Dave Gahan? Și astfel, Martin Gore a continuat să creeze minunății de piese, autodepășindu- se. Născut în chinuri și fără „doctorul” Wilder, albumul Ultra (1997) este unul dintre cele mai bune materiale Depeche. La fel și Exciter (2001). După un timp, Gahan a simțit nevoia să-i conteste supremația în ceea ce privește creația. A primit asta cu deschidere și entuziasm.
Depeche Mode – Live in Paris – Home:
Ce-i drept – iar asta o poate confirma orice fan Depeche –, propunerile lui Dave au fost de fiecare dată foarte bune și, nu în ultimul rând, au venit la timp. Nu din cauză că l-ar fi părăsit muzele pe Martin, dar – trebuie spus – după o vârstă, excesele își schimbă domeniul sau obiectul de activitate, iar asta e normal.
Așadar, dacă în trecut se lăsa pradă instinctului și creația era un lucru spontan, acum Martin Gore lucrează mai „așezat” și e infinit mai meticulos. Poate prea meticulos, prea așezat! Și deși nu a avut note bune la științele reale, se dovedește un fin cunoscător al legilor echilibrului și un bun calculator al intensității melodiilor. Doar că, mai nou, pare să fi dezvoltat o serie de idei fixe și modele din care îi este greu să iasă.
Concret, este vorba de o electronicizare excesivă a unor melodii care ar fi putut avea o cu totul altă viață dacă abordarea ar fi diferită. Iar asta se datorează faptului că ține morțiș să folosească întreg arsenalul de sintetizatoare de care dispune.
La fel și în ceea ce privește versificația. Poezia sa pare înscrisă în teme, tipare, pe alocuri nefirești (vezi tema socialistă a albumului Spirit). Spun „pare” pentru că, e drept, există oameni de litere care consideră că Martin Gore e într-un fel de continuă atingere a apogeului creației, judecând asta desigur după melodiile prezente pe ultimele trei albume ale trupei. Nu mulți sunt de acord cu aceasta, dar nu multora le sunt la îndemână instrumentele de măsură.
Profunzimea creației lui Martin Gore depășește de prea multe ori capacitatea comprehensivă a ascultătorilor muzicii sale. Chiar dacă e mereu pătruns de lirism și cu școală de muzică la activ, mecanismul creator al lui Gore rămâne unul foarte greu descifrabil.
Nu degeaba i se spune Martin Lee Genius.
Articol publicat în revista SUNETE DM 40 (2001). Revista se poate comanda de aici.
Martin Lee Gore este născut în data de 23 iulie 1961.
