VIDEODOME | “THE INTERVIEW” (2014, r: Evan Goldberg & Seth Rogen)
De la Iisus la Hitler, de la Regina Angliei la Împăratul Japoniei, de la Osama la Obama, personalităţile care au contribuit esenţial în definirea istoriei contemporane au fost permanent parodiate, ironizate, pastişate, satirizate în cinematografie cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, fie că avem în vedere “The Simpsons, “Life of Brian”, “Naked Gun” sau “X-Men”, “South Park” şi “Postal”… aşa că un personaj foarte prezent în ştirile despre geopolitica actuală, precum liderul nord-coreean Kim Jong-un, nu este un subiect lipsit de atractivitate.
Trebuie să ne reamintim însă că, la vremea lor, nici Monty Python nu au fost crucificaţi, lui Uwe Böll nu i-a fost omorât căţelul drept represalii şi nici Leslie Nielsen nu a fost executat de S.A.S. ca reacţie la lipsa sa de reverenţă. În schimb, “The Interview” a fost, acum 10 ani, pretextul unuia dintre cele mai furibunde atacuri informatice declanşate de o dictatură asupra unei companii private, Sony Pictures, în urma căruia o sumedenie de informaţii interne strict confidenţiale ale acesteia au fost făcute publice de către hackerii de la “Guardians of Peace”, suspectaţi de FBI de legături cu Coreea de Nord.
A apărut un nou concept, “terorismul cinematografic“. ‘Pedeapsa’ aplicată a dus, pe de-o parte, la amânarea şi apoi la decizia anulării lansării filmului în cinematografele americane, iar pe de cealaltă, la încasări record pe difuzarea digitală datorită interesului firesc al publicului generat de dimensiunea scandalului.
Ce conţine acest film de i-a enervat în halul ăsta pe coreeni?, s-a întrebat fiecare, oarecum pe bună dreptate. Plot-ul este, fără îndoială, inedit. Dave Skylark (James Franco), dirijat de producătorul său Aaron Rapoport (Seth Rogen) este un realizator de talk-show tabloid specializat în a persuada vedete să facă confesiuni inedite, de cele mai multe ori din zona penibilului (că rapperul Eminem e gay, actoriul Rob Lowe chel, iar Matthew McConaughey zoofil etc)… parte dintre aceştia chiar au cameo-uri în film (inclusiv Emma Stone, Joseph Gordon-Levitt, Bill Maher şi Zac Efron).
Dave descoperă că are un fan neaşteptat, pe Kim Jong-un, care acceptă prin intermediul subalternilor însărcinaţi cu propaganda, după un întreg ‘balet’ procedural, să îi acorde un interviu în exclusivitate chiar în bunkerul său hiper-securizat. CIA nu ratează oportunitatea şi convinge tandemul să încerce să îl asasineze pe Kim. Celor doi nu le iese figura şi, până la urmă, rămâne doar speranţa obţinerii unor mărturisiri inedite în cadrul interviului propriu-zis care să îi ruineze cultul personalităţii.
Mai ales că lui Kim-comunistul, în particular, se pare că îi place baschetul, muzica lui Katy Perry, orgiile şi… plimbatul cu tancul pe maidan. Teoretic, avem de-a face cu un subiect suculen, dar practic ni se livrează o comedie fără suficient umor şi, în acelaşi ambalaj, o satiră a cărui potenţial este înăbuşit de excesele vulgare şi inutile de violenţă fizică şi de limbaj, ratată ca intenţie, atât la adresa politicului cât şi a influentei mass-media în manipularea maselor, mai ales îcontextul actual.
“The Interview” de dovedeşte a fi, până la urmă, doar un hibrid necizelat, aproape grotesc, ce pare că nu ştie căror categorii de spectatori ar trebui să se adreseze. Contra-performanţa lui Rogen şi Franco (similară cu cea ai fraţilor Coen prin uimitor de neinspiratul scenariu pentru „Gambit”, din 2012), tandem care se comportă la Hollywood ca nişte copilaşi răsfăţaţi afişând arogant o atitudine à-la-DiCaprio în “Titanic” (‘Lumea e la picioarele noastre’), dar omiţând că, la un moment dat, nava lor s-ar putea să se scufunde, este mai ofensatoare pentru nivelul de inteligenţă al publicului decât faţă de regimul nord-coreean.
Cu alte cuvinte, încă un balon umflat excesiv datorită scandalurilor adiacente şi care, din prima jumătate de oră se fâsâie în mod patetic.
Asta nu înseamnă că “The Interview” este de nevizionat, căci, până la urmă, nu îşi arogă mari pretenţii, însă dezamăgirea faţă de aşteptările setate de premisă este semnificativă, mai ales când acestea sunt legate de doi oameni de film cu adevărat talentaţi.
Să nu uităm nici de proiectele lor comune anterioare din 2008 şi, respectiv, 2013, mult mai reuşite, “Pineapple Express” şi “This Is the End” şi nici de apetenţa de cineast independent a lui Franco pentru explorări culturale (“The Broken Tower” – 2011, “Bukowski” – 2015) sau de succesul dobândit pe merit de Rogen în producţiile lui Judd Apatow (“Knocked Up”, “Superbad”, etc.). În cazul lui “The Interview” funcţionează însă zicala: ‘La pomul lăudat, să nu te duci cu sacul!’.
