Imediat după premiera mondială de la Cannes, unde a obținut Premiul Queer Palm, filmul ”Trei kilometri până la capătul lumii” s-a văzut la Cluj în Piața Unirii, în cadrul celei de-a 23-a ediții a TIFF, în fața a mii de spectatori.
Am stat de vorbă cu regizorul Emanuel Pârvu despre cum testează, tensionează și chestionează relația dintre părinți și copii în cel de-al treilea lungmetraj al său.
După proiecția mondială de la Cannes, filmul s-a văzut imediat la TIFF. Ai sesizat diferențe în modul în care a fost perceput filmul la Cannes și la Cluj?
La Cannes filmul a fost perceput foarte bine. Publicul de acolo are niște pretenții extrem de ridicate, are o cultură cinematografică, știe să recunoască curente stilistice și estetice. E un public extrem de avizat.
În România, pentru că cei mai mulți dintre spectatori au fost vorbitori de limba română, s-a înțeles fiecare micronuanță și microintenție. Și chiar am fost curios de asta, de aceea am stat și eu în public la proiecție ca să văd cum reacționează oamenii.
Iar în momentul în care la sfârșitul filmului rămân peste 1.000 de oameni la Q&A și se ridică să-ți spună ”Aceasta e viața mea și vă mulțumesc frumos pentru film”, nu poți avea decât un sentiment minunat. E cel mai emoționant lucru pe care l-am trăit.
Imediat după proiecția de la Cannes au apărut și discuțiile despre subiectul filmului. Care e de fapt tema cupolă a filmului?
Tema mare a filmului e iubirea dintre părinți și copii. Această iubire merge de la regnul animal până la cel uman, din Noua Zeelandă până în Statele Unite ale Americii, pe tot globul pământesc. Un film dacă reușește să aibă un limbaj universal, cred că are un avantaj. Asta îl face un pic mai bun.
Și cred că asta e puterea filmului ”Trei kilometri până la capătul lumii”, faptul că se poate vedea în orice limbă, în orice cultură. Se poate uita oricine și cu siguranță va înțelege despre ce e vorba.
Cadrul familial e puternic perturbat în momentul în care există riscul ca localnicii să afle despre sexualitatea lui Adi. În ce fel influențează societatea relația intimă dintre părinți și copii?
Lucrurile merg mână în mână. În film avem reacția familiei, dar și a societății prin reprezentanții pe care am ales să-i expunem. În zona rurală instituția bisericii are o forță foarte mare în implicarea socială. Plus implicarea organelor statului prin poliție și protecția copilului.
Societatea nu-l dorește pe Adi acolo din momentul în care se vorbește despre sexualitatea lui. Oamenii la noi sunt în continuare aceste rămășițe ale unei mentalități învechite: ”Să nu afle lumea”. Asta cred că e o societate bolnavă.
În momentul în care familia nu-ți ia apărarea, te trezești de fapt într-o închisoare dublă. Ok, societatea e urâtă, dar hai să facem cumva ca măcar familia să fie frumoasă. Și atunci, dacă evenimentul depășește puterea de înțelegere a familiei, ce faci cu definiția iubirii? Că iubirea e prin definiție necondiționată. Și atunci ea de ce devine dintr-o dată condiționată? Astea sunt de fapt temele noastre de dezbatere în film.
De asta era important ca filmul să se întâmple în zona rurală?
Era important ca filmul să se întâmple într-o societate unde întâlnești două secole diferite. Iar în comunitatea de acolo le întâlnești. Timp de nouă luni pe an lucrurile stau greu. Dar societatea aia de acolo, în restul de trei luni ale anului, vara, se izbește de cea mai cool și nouă mentalitate, cea a tinerilor turiști. E cel mai dorit loc de pe tot litoralul Mării Negre. Oamenii vor să fie acolo. E festivalul de film, sunt festivalurile de muzică.
E o întâlnire de mentalități atât de diferite, încât am simțit că e nevoie în mod special de locul acela, care e într-adevăr la trei kilometri de ”capătul lumii”. Acolo se termină pământul și începe marea la propriu. Iar sensul figurat e că, din punctul nostru de vedere, dacă mergem în direcția asta suntem la trei kilometri de sfârșit.
Filmul prezintă versiunea care ne plasează la trei kilometri de sfârșit. În realitate cum ar trebui să fie lucrurile ca să nu simțim că suntem vecini cu sfârșitul?
În momentul în care vorbești de lucruri care țin de suflet cred că e nevoie de mai multă delicatețe. E frumos să încerci să te pui în condiția celuilalt. E foarte simplu să acuzi, să judeci. Nu cred că e cazul să explici tu oamenilor cum stau lucrurile. Hai să vedem cu blândețe dacă putem trăi împreună. Soarele răsare pentru toată lumea, chiar și pentru cei din pușcării.
Cum putem noi să devenim un pic mai buni? E nevoie de mai multă încurajare. De aceea cred că investițiile în educație și felul în care ne creștem copiii pot face țara asta minunată mai bună. Cred că mergem în direcția care trebuie, dar nu-mi dau seama dacă mergem cu viteza cu care ar merita să mergem. În copii și în felul lor de a pune problemele stă viitorul. Trebuie neapărat să ne rupem de sistemul din trecut. Oamenii trebuie să comunice între ei, să nu mai fie totul cu fereală, pe la spate.
Uite, noi încă nu avem în sistemul de învățământ debate-ul pus în programă. Debate-ul ține de filosofie, de psihologie, de logică. E o modalitate de a educa un copil să-și exprime civilizat punctul de vedere.
Doar puncte de vedere civilizate n-am văzut în scandalul național Babasha la concertul Coldplay. Chiar, tu cum ai ajuns la melodia din final? Nu te temi că vor ridica unii din sprâncene?
În genericul de final e o proto-manea a fraților Pește. Nu-mi dau seama cum s-a auzit la proiecția din Piața Unirii, dar în seara când tatăl stă pe prispă și bea bere și îl așteaptă pe Adi să vină, se aude din sat o petrecere cu aceeași melodie. Melodia de final e de fapt melodia de la petrecerea din sat.
Am hotărât să o folosim pentru că la filmare noi auzeam petrecerile din sat și eram curioși să aflăm ce muzică ascultă localnicii. Ascultau melodii din anii ’90 cântate de Albastros, Generic, Frații Pește. E ceva care nu e ales întâmplător.
Întâmplător nu e nici faptul că până la genericul de final nu există muzică, nu?
Nu, a fost decizia noastră să creăm niște stări prin multitudinea de sunete care se aud în natura locului. Tipul de vânt și tipul de ambianță folosit, lucrate astfel încât să susțină, nu să evidențieze, niște stări pe care dramaturgia le propune.
După gustul meu, muzica în film are și rolul de a te trage de mânecă: ”Hei, acum e un moment dramatic” sau ”Hei, acum e un moment vesel”. Nu vreau să impun punctul meu de vedere privitorului, să-i spun că acum urmează o situație dramatică și să-i explic eu spectatorului cum stau lucrurile. Prefer să las multă libertate. Poate trecutul emoțional al spectatorului înseamnă mai mult prin interpretarea lui proprie decât dacă i-aș da eu ceva.
În finalul filmului, în momentul în care Adi se privește în oglindă se observă o fotografie a formației U2, care ar putea funcționa chiar ca un nou trend: #U2 – și tu te poți regăsi oricând într-o condiție minoritară.
Condiția minoritară e o condiție veșnică pe care o trăim cu toții. Că aminteai de momentul Coldplay – Babasha, aia e o condiție minoritară. Dacă vrei să sancționezi pe cineva neapărat sunt o grămadă de forme de a sancționa.
Cred că huiduiala e una dintre formele spre final, care deja depășește limitele sancțiunii. De aici mai e un pas până la violența fizică. Cum se întâmplă în film, în cazul lui Adi.
Și cu ce ar trebui să înlocuim instinctul ăsta prin care suntem gata oricând să sancționăm pe oricine pentru orice?
Cred că de dialog e nevoie. Să vezi ce a vrut celălalt să spună. Despre asta e și filmul, despre dialog. Felul în care te raportezi la ceva ce depășește în momentul respectiv puterea ta de înțelegere. Puțină blândețe n-ar strica.
Dar cum facem când, exact ca în film, ideea de bine are semnificații diferite, atât de diferite încât binele unuia ajunge să fie răul altuia?
Eu cred că trecutul străzii cu japca nu e ceva ce ar trebui să se întâmple. Poate mie mi-e bine pe trotuarul ăsta. Dacă tu crezi că îmi faci un bine pentru că mă treci strada, măcar întreabă-mă înainte. Prefer să fiu întrebat înainte. Mă face să mă simt mai bine.
Nu cred în binele făcut după cum crede cineva că îți face bine. Am multe întrebări despre ce înseamnă de fapt binele, unde se oprește binele general. Nu cred în adevărul unic. Adevărul unic e doar la Dumnezeu, restul sunt perspective. Și nu știu dacă perspectiva unuia poate fi mai bună decât a altuia în ceea ce privește chestiuni personale.
Trebuie doar să încerci să-l înțelegi pe celălalt și să vezi cum se vede din papucii lui.
Deci filmul își propune să trimită acasă spectatorul și cu multe întrebări?
Da! Mi-ar plăcea ca oamenii să plece cu întrebări, precum: Sunt un om bun? Sunt un părinte bun? Sunt un copil bun pentru părinții mei? Sunt în stare să am un dialog cu părinții mei / copilul meu? Am reușit să ne spunem punctul de vedere astfel încât părinții noștri să nu se simtă intimidați, înfricați de ceva ce depășește puterea lor de înțelegere? Putem să avem grijă de omul de lângă noi?
INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN, apărut în revista Zile și Nopți Sibiu, nr. 12, 16-31 iulie 2024
