BUENA VISTA SOCIAL CLUB – O aniversare cu (mult) cântec
Cu 25 de ani în urmă, odată cu premiera din 1999 a documentarului realizat de celebrul cineast german Wim Wenders, Buena Vista Social Club, o filă din povestea artei contemporane şi lifestyle-ului cubanez, rămasă în obscuritate timp de jumătate de secol din cauza revoluţiei lui Castro, s-a transformat într-un real fenomen cu impact global.
Cu mult timp înainte ca Obama, cu ajutorul Papei Francisc, să facă un pas esenţial în normalizarea relaţiilor dintre democraţiile occidentale şi Cuba, Wim Wenders (Perfect Days, Wings of Desire, Paris, Texas) a prezentat întregii lumi acest univers plin de culoare şi sunet, de viață şi de emoţie al membrilor unui fost hub artistic din Havana, fondat şi devenit faimos în anii ’40, centrat pe susţinerea stilurilor muzicale tradiţionale afro-cubaneze.
Buena Vista Social Club a fost închis în timpul Războiului Rece, ca o consecinţă a politicii guvernamentale de abolire a centrelor culturale şi sociale etnice în favoarea societăţilor integrate rasial, dar şi a emergenţei muzicii Pop şi Salsa (derivată din muzica cubaneză, însă distilată în SUA), ce au dus son cubano într-o zonă de nişă, şi doar obstinaţia şi inspiraţia tandemului Wim Wenders-Ry Cooder au făcut posibilă redescoperirea acestor bijuterii artistice vii şi a mediului lor creativ de către melomani.
Inclusiv cei români, pentru că, pe parcursul a 10 ani, în marea lor majoritate – cu excepţia doar a lui Rubén Gonzáles, decedat în 2003, şi a lui Amadito Valdés -, membrii Buena Vista Social Club au concertat la noi oferind experienţe memorabile, indiferent că ne gândim la Ibrahim Ferrer la Sala Palatului în 2004, la concertul lui Orlando ‘Cachaito’ López şi Manuel ‘Guajiro’ Mirabal din 2006 sau la cel susţinut de Compay Segundo în vara lui 2009, ca să nu mai vorbim de Adios!, emoţionantele cântări de rămas bun din 2014, la care au participat Eliades Ochoa, Omara Portuondo, Guajiro Mirabal şi Barbarito Torres.
Întorcându-ne la documentar, care avea să fie nominalizat în 2000 la Oscar, acesta se relevă ca rezultat al combinării fericite a trei perspective culturale distincte: patrimoniul afro-hispanic din Cuba, inaccesibil atâta timp din cauza blocadei politice, apoi viziunea eliberată complet de prejudecăţi a unuia dintre cei mai pasionaţi exploratori ai confluențelor sonore multietnice, americanul Ry Cooder, şi, nu în ultimul rând, estetica unui artist vizual şi cineast caracterizat în aceeaşi măsură de spirit cultural transfrontalier prin teme şi forme de expresie, europeanul Wim Wenders, deja nominalizat la Grammy în 1998, pentru un alt documentar, Willie Nelson at the Teatro.
Wim Wenders | foto © Gerhard Kassner
Performanţa aproape miraculoasă a lui Wim Wenders cu Buena Vista Social Club, de a surprinde cu resurse minimale, într-un mod relevant, esenţa acestui grup de muzicieni trecuţi cu greutate prin viaţă, pe un teren care îi era completamente străin, îşi găseşte explicaţia – dincolo de experienţa în cinematografie – în sensibilitatea aparte care se relevă în acuarelele şi fotografiile sale, prezentate publicului încă din anii ’80 în galerii şi muzee de artă.
Expoziţii precum Pictures from the Surface of the Earth sau Two or Three Things I Know About Edward Hooper arată uluitoarea sa capacitate de absorbţie, filtrare şi interpretare a adevărului ‘real’, care devine un adevăr artistic ‘personal’, inclusiv în documentarele sale pre-Buena Vista, precum “jurnalele” Tokyo-Ga şi Notebook on Cities and Clothes, şi, mai apoi, în Biopic-urile dedicate coregrafei Pina Basuch şi pictorului Anselm Kiefer.
Ry Cooder | foto © Donata Wenders
Wenders n-ar fi ajuns însă în Cuba fără muzicianul californian Ry Cooder, pe care-l cunoscuse la filmările pentru Neo-Noir-ul Hammett, debutul la Hollywood din 1982 al regizorului, pentru care fusese angajat de F.F. Coppola.
În locul lui Cooder a fost însă preferat atunci un compozitor de clasică, John Barry, cu toate că avea deja la activ mai multe OST-uri, dar prietenia legată cu Wenders avea să ducă în 1984 la capodopera Paris, Texas.
Altfel, Ry Cooder s-a impus nu doar ca unul dintre cei mai valoroşi chitarişti slide din întreaga istorie a muzicii, dar şi ca un producător extrem de influent în spaţiul World Music, premiat în carieră cu şase Grammy-uri, extrem de implicat în proiecte cross-over, în cadrul cărora a colaborat cu muzicieni din Africa, India şi America de Sud, aşa că acceptarea invitaţiei de a participa la un session în Havana cu muzicieni din Mali a fost firească.
Doar că aceştia n-au primit viza, iar Cooder, deja la faţa locului, a decis să înregistreze cu nişte muzicieni locali un album de… son cubano.
foto © buenavistasocialclub.com
LP-ul Buena Vista Social Club, lucrat în numai şase zile, a depăşit la scurt timp de la lansarea din toamna lui 1997 un milion de unităţi vândute, iar Cooder compusese cam tot atunci şi muzica pentru filmul The End of Violence al lui Wenders, aşa că acesta s-a numărat printre primii căruia i-a împărtăşit entuziasmul descoperirii muzicii lui Ferrer, Ochoa & Co, şi o casetă cu înregistrări, plus câteva vorbe la telefon au fost suficiente pentru o deplasare la Havana.
De acolo, inclusiv prin contribuţia filmului care a rezultat, Buena Vista Social Club a devenit o parte importantă a istoriei Pop(ulare), dar şi a poveştii personale a fiecărui pasionat ce a intrat în contact cu această muzică fără vârstă.
Text de IOAN BIG | OPINII
Citește mai multe articole din MUZICĂ.
foto header © Eniac Martinez
