Elena Lozonschi este o actriță româncă plecată din Iași, ce a făcut din New York City terenul ei de joacă în ultimii șapte ani. Absolventă atât a Conservatorului Profesional Stella Adler, cât și a Academiei de Film din New York, Elena împinge limitele spectacolului și ale povestirii, căutând în mod constant să pătrundă în necunoscut pentru a înțelege și a înfățișa în profunzime aspecte ale experienței umane.
Viziunea ei are ca scop îmbunătățirea experienței teatrale prin povestiri sincere, scoțând publicul din zona de confort și provocându-l să înceapă o conversație. În lunile următoare, Elena își va pune în valoare talentele în două proiecte palpitante: Audience Directs Macbeth, un concept incitant și proaspăt care îmbină tehnologia, improvizația și interacțiunea cu publicul pentru a da o nouă viață poveștii clasice, și piesa de teatru Girls & Boys a lui Dennis Kelly, jucată de o singură femeie.
Entuziasmată să se lanseze în acest nou capitol în calitate de propriul director executiv, Elena este dedicată explorării posibilităților infinite ale expresiei artistice.
Elena, cum ai ajuns la New York să faci actorie?
Eu încă de când eram mică visam să ajung la New York, văzusem un film care mi-a plăcut mult, Center Stage se numea, era despre o trupă de dansatori și m-a atras domeniul acesta. Dar decizia de apleca nu a fost bruscă, ci s-au succedat mai multe întâmplări în viața mea. Înainte de asta, în România, am avut o cu totul altă carieră. Am studiat pianul clasic, dar la un moment dat nu mi-am mai găsit identitatea în asta, nu mai rezonam cu ceea ce făceam, eram în căutarea a ceva diferit.
Am luat niște cursuri de canto cu Ozana Barabancea și ea m-a întrebat dacă nu aș vrea să fac musical. M-a luat cu ea la un spectacol și acolo, văzând ce presupune un spectacol de musical, mi-am zis că mi se potrivește, mi-am dat seama că asta vreau să fac. Evident, îmi trebuia o formă de școală, ceva, așa că am pornit pe drumul acesta direct către New York, pentru prima dată și m-am înscris la New York Academy.
Actoria este doar un element, dar are un spațiu restrâns în care te învârți, dar pe lângă asta mai înveți și puțină regie sau producție.
Cum a fost să studiezi acolo și ce diferențe ai simțit din acest punct de vedere, venind deja tot dintr-o formă de școlarizare în domeniul artelor aici, în România?
În primul rând, este o altă mentalitate și o altă deschidere, în sensul că nu înveți numai un singur lucru și pe ăla rămâi. Există oportunitatea de a descoperi constant. Actoria este doar un element, dar are un spațiu restrâns în care te învârți, dar pe lângă asta mai înveți și puțină regie sau producție. Apoi, în școală înveți atât tehnici de actorie, cât și ce înseamnă independența și cum să devii propriul tău manager.
Cu alte cuvinte, înveți să devii mai mult decât un actor, un lucru foarte util mai ales la început, pentru că sunt foarte mulți artiști aspiranți veniți acolo din toată lumea. Înveți ce atuuri să-ți pui în valoare dacă vrei să te remarci și începi să lucrezi la proiecte pe cont propriu, folosind comunitatea în care te-ai învârtit în timpul școlii. Am avut câteva proiecte cu foști colegi. La fel a fost și la cea de-a doua școală la care am fost, Stella Adler. Cel puțin asta mi s-a părut diferit acum șapte ani când am plecat eu, unde era un singur traseu: înveți actorie și apoi te duci și te angajezi la teatru.
Deci mediul din New York ți-a pus mai mult în evidență potențialul?
Bineînțeles. Am descoperit lucruri pe care pot să le fac aici, la care nu m-aș fi gândit niciodată. Acum chiar îmi produc propriul meu spectacol solo, pe textul unui dramaturg britanic care îmi este tare drag. Toată munca este a mea, eu am plătit drepturile de autor, eu am căutat locația, eu sunt propriul regizor și producător. Într-un mediu clasic nu m-aș fi gândit că acest lucru este posibil, să fac eu singură un spectacol de care îmi place mie și la o scară mai mică.
Sunt o mulțime de astfel de teatre și spectacole independente în New York pentru că așa ajungi să te faci remarcat pentru că se ridică puțin nivelul. În loc să te duci la casting, îți spui monologul și după aia ai plecat, tu devii propriul tău CV. Te poți mândri cu ceea ce ai făcut tu, iar asta arată că înțelegi și ce înseamnă valoarea unei producții. Am observat că americanilor le plac foarte mult oamenii întreprinzători.
Ești mai implicată și mai motivată să creezi un produs al tău, decât să joci pe scena unui teatru public?
Cu siguranță necesită mai multă implicare din partea mea și e o provocare pentru că am făcut o serie de sacrificii să vin aici și să-mi aleg cariera asta. Mă uit în toate direcțiile și încerc să-mi aleg o cale. Pe lângă asta, aici nu există mentalitatea că te angajezi la teatru și gata, asta este. Oamenii circulă mult, actorii se rotesc. Chiar și pe Broadway, cei care au contracte, au pe perioade mici, șase luni sau poate un an. Dar în rest, totul este mereu în mișcare, spre deosebire de ceea ce am sesizat în România, unde este cam închis cercul.
Bine, începutul a fost greu. Am plecat singură, nu știam pe nimeni aici și a fost complicat. Primul Paște pe care l-a făcut singură, de exemplu, mi l-am petrecut plângând singură toată ziua. Dar a fost un drum deosebit, ce a venit cu provocările specifice, dar m-am integrat destul de repede. Am avut norocul să dau peste o comunitate foarte primitoare în școala pe care am urmat-o, fiind foarte mulți străini din toată lumea, cumva ne-am lipit unii de alții. Am zis că măcar să fim singuri împreună și de aceea am construit prietenii frumoase.
E un drum complicat și pentru mine a fost mai degrabă un proces mental, să-mi dau seama cine sunt și unde mă situez. Toți acești ani au fost o perioadă de învățare și creștere.
Îți mai amintești vreun proiect din perioada de debut, când chiar ai reușit să intri în lumea asta a teatrului independent în New York?
Aș putea spune că proiectul meu de debut a fost foarte ciudățel, nu-s neapărat mândră. Dar cam despre asta este vorba cu teatrul independent, vine și cu provocare, nu tot timpul ai proiecte de un anumit calibru. Abia acum, anul ăsta, după tot felul de spectacole, am început să iau mai mult frâiele în mână și să fac mai mult din ceea ce-mi doresc.
E un drum complicat și pentru mine a fost mai degrabă un proces mental, să-mi dau seama cine sunt și unde mă situez. Toți acești ani au fost o perioadă de învățare și creștere. Dar dacă este să judec după debutul meu, sincer, mă mir că am rămas în actorie. Bine că mi-am dat seama că nu era chiar ceea ce voiam, iar după asta proiectele au început să fie mai dese și mai calitative. La un moment dat am colaborat și cu o scriitoare româncă, Cătălina Florescu, anul acesta am jucat și în Livada cu vișini, o producție multilingvă, unde fiecare actor vorbea în limba de origine și traducerea era proiectată pe un ecran în spate. Am mai avut și două spectacole radiofonice, acum fac spectacolul acesta propriu. Deci totul a fost o creștere, nu pot spune că am avut un debut din acela impresionant, ci am pornit de jos.
Despre ce este acest spectacol semnat de Elena Lozonschi?
Girls & Boys se numește, după un text scris de autorul britanic Denis Kelly. Este un spectacol solo despre o femeie oarecare – nu i-am dat o anumită identitate -, care discută cu publicul și povestește despre viața ei, despre schimbarea majoră când și-a dat seama că viața ei nu merge într-o direcție bună și care a trecut printr-un proces de autocunoaștere, a lucrat la ea. La un moment dat a existat un declin în viața cu partenerul ei, după care nimic nu a mai mers bine, a intrat în depresie, iar asta a ajuns să le distrugă familia. În final, partenerul ei își omoară cei doi copii. Este un twist la care nu se așteaptă nimeni, pentru că la început lasă impresia unei comedii, nu dă de înțeles că urmează o dramă. Practic este povestea unei supraviețuitoare care a reușit să meargă înainte chiar și prin astfel de situații groaznice.
În timp ce lucram la el, mi-am dat seama că este un spectacol foarte terapeutic. Când am citit prima dată piesa m-a emoționat profund și am considerat că este o provocare pe care trebuie s-o experimentez, un spectacol solo dramatic. Pentru asta am ales o scenă din Manhatten, se numește The Tank. Este o sala de spectacole cubică, ceva mai mică și mai intimă plus că este mai ieftin să închiriezi un astfel de spațiu.
Îmi doresc să aducem mai mult în prim plan doar jocul actoricesc în sine. Actorul este capabil să creeze povestea în așa fel încât să nu fie nevoie de lucruri fără substanță doar pentru a încărca spectacolul.”
De regulă pe ce fel de scene joci?
Depinde de ce îmi cere piesa. Am jucat și în săli clasice de spectacol, acum mai lucrez la un proiect cu un coleg și căutăm o zonă industrială, vrem să experimentăm și asta. În general, însă, nu căutăm nimic glam, care să ia ochii, pentru că mizez pe ideea de a ne întoarce la ceea ce înseamnă de fapt teatrul și actorul mai degrabă decât la a lua ochii cu anumite costume sau cu decorul.
Îmi doresc să aducem mai mult în prim plan doar jocul actoricesc în sine. Actorul este capabil să creeze povestea în așa fel încât să nu fie nevoie de lucruri fără substanță doar pentru a încărca spectacolul. Munca actorului și psihologia din spatele textului, pentru mine sunt mai importante. Am descoperit că poți să fii foarte creativ când vrei să faci producțiile tale personale, astfel încât să nu dai o avere pe lucruri impresionante. Am mai descoperit și că o locație se alege astfel încât să fie accesibilă pentru oameni, să fie aproape de mijloacele de transport în comun, să fie în inima unor comunități și tot așa. Dar cum spuneam, te lovești de toate astea abia atunci când intri în producție.
Cum e publicul din New York? Ce fel de experiențe caută?
Cred că din cauză că pe Broadway au început să se facă spectacole tot mai glamuroase, nu prea mai există substanță. Oamenii se duc la spectacole, plătesc o grămadă de bani, dar când ies de acolo simt că nu au rămas cu nimic, cu vreo poveste sau lecție de viață. Totuși, New York este un loc imens și reușești să ai tot felul de experiențe. Sunt oameni care sunt doar curioși, oameni care vorbesc între ei și merg la spectacole așa ca activitate de grup într-o seară în care nu au ce face, dar și oameni care merg regulat la teatru și vor să exploreze noul și teatrul independent. Per total, există cultura spectacolului și oamenii merg măcar din curiozitate. Biletele nu costă foarte mult, iar ei rămân cu un mesaj sau cu o poveste. Apoi, ținem cont și de faptul că în New York sunt multe comunități de peste tot în lume și asta îl face să fie un centru cultural vibrant. Deci nu putem vorbi de un anumit tip de spectator.
Asta nu înseamnă că America este perfectă, am și eu multe opinii contradictorii legate de asta, însă, cu toate defectele sale, îți dă oportunitatea asta să te descoperi ca artist și să faci o carieră din ceea ce îți place. Din păcate, aș fi avut șanse mici să fac asta în România ca actor, mai ales că am început destul de târziu față de alți colegi. Câteodată chiar stau și mă minunez că am reușit să-mi creez aici o rețea destul de mare și am oricând pe cineva la care să apelez.
Zilele astea toată lumea este speriată de ideea de eșec, dar eu cred că nu trebuie privit așa, ci că mai bine te gândești la ce ai învățat din acea situație.”
Te-ai gândit să te întorci în țară și să încerci să creezi pe modelul spectacolelor pe care le faci în America?
Da, sigur că m-am gândit, dar nu știu ce fel de primire aș avea. Mi-aș dori să fac asta la un moment dat pentru că avem oameni foarte talentați, care probabil nu au șansa s-o arate și care au nevoie de un alt mediu. Mi-ar plăcea să pot aduce măcar această deschidere și să-i sfătuiesc să aibă curaj să facă lucrurile la care s-au gândit, chiar dacă nu este ușor. Eu am mai învățat că e ok și dacă ceva nu merge.
Zilele astea toată lumea este speriată de ideea de eșec, dar eu cred că nu trebuie privit așa, ci că mai bine te gândești la ce ai învățat din acea situație. N-ar trebui să se aștepte nimeni să fii perfect, ci ar trebui să se uite la faptul că ieși din spațiul tău de confort și faci ceva. Până la urmă, acesta este principiul succesului, este un cumul de învățat lecții și mers înainte.
