Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 09/05/2024
Muzică Viața Orașului

Fits ne-o prezintă pe Fiț. Alexandra Fiț

Adina Chirvasă De Adina Chirvasă
Comentarii Fits ne-o prezintă pe Fiț. Alexandra Fiț Share Fits ne-o prezintă pe Fiț. Alexandra Fiț
Fits


Fits ne-o prezintă pe Fiț. Alexandra Fiț

Alexandra Fits aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Proiectele în care readuce la viață spiritul Mariei Tănase și pe cel al lui Edith Piaf în aranjamentele lui Mariano Castro sunt sold-out, indiferent de perioada în care sunt programate. Mergi să o reasculți pe Alexandra Fits, chiar dacă ai mai văzut-o în concerte. Iar anul acesta am avut această șansă de mai multe ori, după o perioadă în care artista a făcut o pauză. O vom putea asculta din nou pe Alexandra Fits și în cea de-a XII-a ediție a Brașov Jazz and Blues Festival. De trecut datele de festival în agendă, între 15 și 18 august. Despre omul de scenă s-a scris și încă se scrie, pentru că Alexandra Fits mai are multe de spus (și cântat). Noi am dorit să știm mai multe despre omul de dincolo de scenă, așa încât am provocat-o pe Alexandra Fiț la un dialog. Iată ce a ieșit.

Ești o artistă extrem de apreciată, dar în același timp, o persoană extrem de discretă. Cine este, de fapt, Alexandra Fits, dincolo de datele din CV?

Sunt, în cea mai mare parte, mamă și soție. Am trei fiice – de 14, 4 și 2 ani jumătate -, iar recent, am primit vestea că așteptăm un băiat. Ce binecuvântări! Cândva, pe traseul meu, am simțit că e nevoie să-mi lămuresc mie care este – pentru mine și nu pentru părinți sau profesori sau persoane din jur – prioritatea 0. Când mi-a devenit limpede că e „familia”, totul s-a reașezat pentru mine. Da, mai degrabă, sunt un om. Eu am devenit mamă foarte tânără și, la un moment dat, era zdroaba asta: „Vai de mine! Dar de ce așa de repede, că poate ar fi trebuit să fac alte lucruri înainte…” după care m-am dezmeticit și mi-am dat seama că asta e cea mai mare binecuvântare din viața mea.

Apoi, da, există și componenta mea artistică, pentru care m-am pregătit toată copilăria, căci la  noi în societate nu te pregătești să devii mamă, femeie sau soție, ci te pregătești pentru o profesie. Născându-mă într-o familie de profesori de muzică – ambii părinți, care și-ar fi dorit să-și fi putut începe educația muzicală mai repede și să fie soliști – au investit cât au putut în mine și s-au ocupat zilnic de educația mea profesională când m-au avut pe mine și au descoperit că am potential, și intelectual, și talent. Deci, ei m-au pregătit pentru o profesie de muzician, pentru scenă, iar asta este, iarăși, foarte puternic înrădăcinat în mine. Dar a fost un moment în care mi-am dat seama că trebuie să-mi să decid prioritățile. Eu eram foarte liniștită că mi le cunosc. Dacă mă întreba cineva care e cel mai important pentru mine, ziceam profesia și familia. Apoi a apărut întrebarea: Care e cea mai importantă dintre ele? Numărul 1 poate fi unul singur. A început chinul. Cum să pun una în față și una la urmă? Că eu am început profesia… din familie. A, bun! Deci din familie începem. M-am căsătorit tânără și nu m-am descurcat, dar nu m-am descurcat eu cu mine însămi. N-am absolut nimic să-i reproșez tatălui Sofiei, care e un om bun și minunat și a avut grijă de mine, doar că eu eram foarte tânără și speriată… nu eram pregătită pentru familie. În următorii ani, mi-am dat seama că n-o să-mi găsesc echilibrul în afara unei familii, că  am nevoie să o refac pe a mea și am început să mut focusul foarte tare pe asta. Din familie pleacăm și cu familia rămâi. Pentru mine acesta a fost răspunsul. Nu este unul general valabil, știu foarte bine asta, dar așa am fost formată. Bineînțeles că mă încurcă foarte tare conștientizarea asta, adică acum chiar sunt „mamă de trib” și e multă treabă când ai familie mare… Este minunat, e împlinitor, e cel mai frumos lucru din viața mea, dar este și cel mai greu și solicitant.

Fits ne-o prezintă pe Fiț. Alexandra Fiț

foto © Iosif Trif

Mentorii tăi sunt nume care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. În ce mod și-au lăsat ei amprenta asupra ta?

Mentorii mei sunt în primul rând părinții mei și apoi un mănunchi de Dascăli cu Har și Cunoaștere. Cred că e important să răspund sincer la întrebarea asta. Am fost mereu în tensiune cu cerințele și așteptările lor. Acum pot să zic fără bâjbâială că mie la 11 ani, mi-a fost clar drumul meu. Nu puteam pronunța atunci grozăvia asta, dar eu știam că sunt cântăreață și mamă de trib. Mentorii mei au forțat mereu trunchiul copacului meu, cu cea mai bună intenție, știu, văzând și intuind uriașul meu potențial. Doar că eu mereu am simțit că viața curge dincolo de mirajul profesiei. Am fost o elevă nărăvașă, dar care are o recunoștință nesfârșită pentru tot ce mi-au pus în tolbă profesorii mei. Cu „uneltele profesionale” de la ei și zvâcurile mele de muncă și studiu, mă mișc în profesia mea ca peștele în apă și am o siguranță fantastică în tot ce fac.

Deși cred că le-a fost greu alor mei să mă organizeze zilnic, pentru că eram curioasă de foarte multe domenii, reușeam să mă descurc în orice domeniu foarte repede. Am avut, cred, mare șansă de profesori absolut extraordinari la Liceul de Muzică din Alba Iulia. La toate materiile. La un moment dat, plângeam acasă de disperare că eu nu mă puteam decide în ce direcție să o iau. Eu îl iubeam pe profesorul de matematică, un om care a făcut din matematică o bucurie, o sărbătoare. Ne plăcea tuturor matematica în clasa aia și am trecut fluierând prin examenul de capacitate, dar nu cred că aveam eu ce știu eu ce inteligență matematică. Cred că am avut un profesor cu har. Eu o iubeam pe profesoara de română și voiam să fac filologie, dar o iubeam și pe profesoara de biologie. În orice caz, ceea ce am vrut să zic este că eram foarte împrăștiată. Îmi plăcea istoria, îmi plăcea geografia, îmi plăceau foarte multe domenii. Îmi plăcea, dacă e vorba de muzică, să compun, să armonizez. Mi-aș fi dorit să încerc și alte instrumente. La un moment dat, chiar i-am zis mamei: „Mama, nu mai vreau să fac pian”. Mama a zis: „Bine!” Am făcut violoncel două luni de zile, până mi-am smuls unghia de la atâta exercițiu cu arcușul, că am exagerat și am vrut în două luni să recuperez toți cei șase ani din urmă. După aia am vrut să fac flaut și totul s-a terminat la prima gamă de re major, când am leșinat efectiv, că am vrut, tot așa, din prima, să-i demonstrez profesorului că eu pot să cânt la flaut. Așadar, ai mei erau totuși foarte conștienți că nu poți să faci de toate și trebuie să te specializezi.

Fits

Spuneai că la 11 ani ai simțit care-ți va fi drumul. Cum l-ai construit, între dorințele tale și cele ale părinților?

Părinții m-au și lăsat un pic să tatonez în jur, dar s-au străduit să mă ducă pe firul pianului, la profesori foarte buni. Nu s-au mulțumit cu ce mi-a oferit școala, mereu au căutat profesori peste tot în țară, la care m-au dus în diferitele mele etape, ca să mă pregătesc la nivel de olimpiadă. Am și mers la olimpiade până în clasa a XII-a, când am luat premiul I la Olimpiada de pian. Ei m-au pregătit pentru profesie. Or, eu am fost și un copil foarte intuitiv. Atunci, pe la 11 ani, am simțit, fără să o pot formula, fără să îndrăznesc vreodată să o spun tare, nici măcar mie în cuvinte, dar am simțit: „Eu sunt cântăreață!” și mi-era foarte rușine că simțeam asta. Pentru că mi se spunea la vremea aia: „Tu n-ai voce”. La mine în clasă, eram o grupă foarte bună de teorie și toate fetele din grupă cântau mult mai bine decât mine și mai natural, și mai dezinvolt, și mai curat. Eu eram o fire foarte năvalnică și încrâncenată și puneam foarte mult patos și mereu ajungem să cânt fals, să cânt prea tare, prea spart, ca un bolovan, ca un diamant necizelat și nu au greșit cei care mi au zis: „Măi, tu n-ai voce! Ia-ți gândul!” Numai că eu simțeam că nu-i adevărat. Și tot timpul, în ascuns, când ai mei nu erau foarte atenți, când nu erau acasă, eu îmi porneam reportofonul și încercam să fac vocalize, să mă înregistrez. Mi-am fost dascăl câțiva ani să încerc să învăț ce să fac cu vocea asta sălbatică, foarte atipică, nu semăna cu a nimănui. În cor, tata tot timpul strângea din măsele, pentru că vocea mea stridentă ieșea din armonia corului. Am cântat 12 ani în cor și am în permanență privirea lui tata de strâmbare: „Mai încet, mai încet! Alexandra, mai încet!” Și eu voiam să cânt tare, voiam să cânt cât tot corul laolaltă. Eram numai suflet și entuziasm. Da, și mie mi-a rămas asta: „Măi, tu n-ai voce, ești măgarul din Bremen. Du-te și studiază la pian”. A, și încă ascultam Celine Dion, adică aveam standardele în vârful cerului, și apoi pe Mariah Carey și Whitney Houston și nu dormeam noaptea, ascultam casetele de la cap la coadă. Apoi am descoperit-o pe Maria Tănase și am zis: „Asta e prietena mea! Uite una care cântă zgâriat, ea are voie să cânte așa. Cine i-a dat voie să cânte așa? Super tare!” Și când am descoperit-o pe Maria Tănase, iarăși a fost un moment de am oprit tot, nici la școală nu am mers. Trei zile m-am închis în sufragerie. Am găsit o cutie cu viniluri, de la Electrecord, erau cinci discuri, cred că erau 40 și ceva de piese și erau și textele. Am ascultat tot și unele dintre ele m-au bulversat atât de tare, plângeam în timp ce ascultam și am zis: „Eu vreau să cânt asta pe scenă într-o zi”. Și după aia plângeam de rușine că am îndrăznit: „Cum să fac, dar eu nu am voce, dar nu se poate așa ceva, dar eu vreau”. Și era lupta asta, eu vreau, eu nu pot. Eu am o voce gravă și eu admiram tot timpul femeile cu vocile înalte. E foarte greu să accepți, ca femeie, că ai o voce gravă, mai ales ca fată tânără, eu puteam să cânt foarte bine în cor la tenor. Dar fetele toate aveau o voce cu mult mai subțire decât a mea și m-am tot luptat să trag de vocea mea: Vino mai sus, poate mai subțire, poate mai delicată, nu mai fi atât de grunjoasă! Și a fost o luptă de ani de zile.

Alexandra Fits

A fost vreun moment în care ai vrut să renunți?

Era un concurs, urma să cânt în ziua respectivă. Eram deja în clasa a XI-a. I-am zis mamei dimineața: „Mama, eu nu pot să mă duc să cânt, nu mai pot. Muncesc tot anul ca să urc pe scenă o dată, să cânt pentru un juriu care e acolo numai ca să vâneze ce am greșit, ce n-am făcut bine, ce ar fi trebuit să fac altfel, așteaptă cu pixul ca aia din Alba să greșească, să uite o notă. Simt asta când intru în sală, e un aer ostil, nu-mi vine să trag aer în piept când sunt în sală cu juriul. Te rog, vreau să plecăm acasă!”. A fost un concurs la Olimpiadă și ai mei au făcut eforturi foarte mari să putem să mergem, pentru că am plecat cu câteva zile înainte ca să mă obișnuiesc cu pianul. Și eu am clacat. Mama – apropo de înțelepciunea părinților – zice: „Bine! Mergem acasă”. O reacție complet atipică. De obicei se lupta cu mine. Dar cred că a înțeles și ea… Dar înainte a zis că mergem la gară, să mâncăm și ne-am dus în locul în care mâncam noi de obicei, în Botoșani. Mi-a comandat în ziua aia mâncarea preferată, deși era scump. Nu am zis nimic. Eram mută, eram într-un moment groaznic. Și nici „Mulțumesc!” nu am putut să îi zic că mi-a comandat chestia aia. A venit mâncarea, am înghițit-o anevoie, mi-era foame și mi-era poftă și îmi plăcea, dar îmi era și foarte rușine că cedasem chiar când trebuia să fiu cel mai puternică. Și în timp ce eram acolo, a intrat în restaurant o doamnă din Filarmonică, pe care o cunoscusem în zilele respective, chiar fusesem la ei în casă cu câteva zile înainte și am iubit-o pe femeia aia instantaneu. A vorbit niște lucruri cu mama, și-a luat geanta și când a ieșit, s-a întors și zice: „La 3 mă întorc și vin și te ascult”. M-a apucat plânsul „Și acum ce să fac?” Că Marieta a zis: „Vin și te ascult” și a plecat. Ăsta este „omul aripă”: îți zice o vorbă, nu poți decât să zbori. Cum mai puteam eu să cad dacă Marieta vine să mă asculte? Și de atunci, întotdeauna, la fiecare concert, la mine începe cu un „om aripă” în sală. Și dacă omul ăla e în sală, tot ce vine peste este extrabonus. „Da, o să vin să te ascult”. Cât de mult poate însemna pentru copil care a auzit: „Tu n-ai voce, tu nu știi să cânți” să audă „O să vin să te ascult”. Ție atunci ți se pune coroana pe cap. Aia înseamnă că ești cântăreț. Când cineva e dispus să vină să te suporte o oră și să nu plece, dacă poate să stea în sală și să te asculte și să îi placă înseamnă că ceva faci bine. Atunci am înțeles ce am de făcut ca să mă deblochez și în toate situațiile de examen care au urmat. Au fost și situațiile în care n-am putut avea „om aripă” în sală, dar mi-l imaginam. Îmi imaginam: cânt pentru cutare și atunci puteam să intru în starea aia, nu de defensivă, să mă apăr de un juriu, și nici de frondă, las că vă arăt eu – că transmiți asta când cânți – nu, e starea de excelență, în care tu ești în starea ta cea mai bună și oferi ce ai tu cel mai bun atunci. Marieta mi-a dat o lecție foarte importantă: Cel mai bine cânți pentru oamenii pe care-i iubești.

Deci ai mers cu pianul o bună bucată de timp, iar în ascuns cu vocea. Când a venit vocea în prim-plan?

Norocul a fost în anul II de facultate. Am făcut o crampă musculară la mâna dreaptă. Aproape un soi de paralizie temporară. Eram în plin cantonament de studiu, mă pregăteam pentru concurs international. Era visul meu să cânt Concertul nr. 2 de Rachmaninoff pe scenă și profesoara mea, doamna Stela Drăgulin, a decis: „Ăsta este momentul! Poftim, în vara asta îl înveți”. După o ceartă cu mama, m-am apucat să-l învăț și în 23 de zile l-am învățat pe de rost. Prin noiembrie – eram cu două săptămâni înainte de concurs – studiam și mâna dreaptă mi-a căzut de pe pian, n-am mai putut face nimic cu ea. Două luni n-am putut să mă piaptăn, n-am putut să mă spăl pe dinți cu mâna dreaptă. N-am prea știut ce să facem cu chestia asta. Toată lumea din jur a luat-o așa: no, ai obosit, poate ai exagerat. Ia o pauză și mai vedem după aceea. Dar la mine s-a instalat un soi de teamă: „Bun, și când o să reiau cum o să fie? Și asta, o să fie tot timpul așa când o să studiez un pic mai mult?” Bineînțeles că s-a încheiat tot ce ține de concert, concurs, mi-am dat examenele după aceea… Am reușit cât de cât să-mi termin facultatea, dar nu am mai făcut la potențialul meu. De ce zic noroc? Căci absolut tot ce-i groaznic poate să fie și foarte bun. Lunile alea două am avut un fel de medical de la facultate. Știu că m-am întors acasă și m-am plimbat foarte mult, am petrecut foarte mult timp cu mine și mi-am scos notițele mele din copilărie, cântecele, niște texte și am început să-mi alcătuiesc un mic repertoriu, ca să ies din starea aia, de de depresie groaznică. Când am revenit la Brașov, a venit la mine o fată de la Forumul German și mi-a zis: Am auzit de tine, uite, avem un eveniment peste zece zile și n-are cine să cânte. Trebuie niște piese de Marlene Dietrich. Nu poți tu să ne ajuți? În zece zile? Dacă e din scurt și greu, și imposibil, e pentru mine. Era de cântat și la pian, dar deja un pic îmi revenisem, puteam să cânt, dar nu mai puteam să mă arunc la lucruri foarte complicate. Am învățat cele zece piese, cu toate strofele în limba germană și am făcut un mic eveniment Marlene Dietrich. La eveniment au venit Elena Anghelescu și Calude Aube, de la Alianța Franceză, și a fost coup de foudre. Mi-au propus să mergem la concurs la Plovdiv. Ce mai aveam de pierdut? O mână stricată. Numai dezamăgiri în urmă, nu mai era foarte mult de pierdut. M-am luat în serios, m-am pregătit cum m-am priceput eu mai bine, mi-am ales un repertoriu cât am crezut eu de potrivit, două piese pentru concurs, și norocul meu a fost că atunci, concursul a început cu un masterclass de cânt vocal: și cu gimnastică vocală, și cu vocalize, și practică foarte multă, opt ore pe zi. Am învățat enorm de mult în zece zile. Practic, a fost prima dată când am lucrat cu profesioniști ai vocii. Eu până atunci am lucrat numai cu profesori de pian și acum am lucrat cu trei profesori, cu o cântăreață franțuzoaică, cu o pianistă care lucra cu cântăreți și cu un alt trainer vocal, astfel că eu m-am dezvoltat fantastic. Aici te ajută baza clasică, te face un soldat foarte eficient, tu ești deja călit, tu deja știi toate procedurile, ești capabil când ți se dă o sarcină imediat să o aplici. Am luat atunci premiul I, ceea ce mi-a dat curaj să îndrăznesc un pic mai departe. Am venit acasă, mi-am făcut un repertoriu și am început să cânt în Brașov și au urmat și altele. Cam așa a început parcursul meu cu vocea – dintr-un accident.

Fits

Fără niciun dubiu ai o preferință pentru repertoriul francez. Cum a început acest drum în cazul tău?

Înainte de repertoriul francez, eu m-am îndrăgostit de un băiat francez. Eram copii, vârsta inocenței și a viselor înaripate. Între anii 1992-2002 am mers în fiecare în Franța cu părinții și sora mea. Cu adulții mai era cum era, dar copiii erau foarte răi cu noi. Ne taxau la orice greșeală de limbă franceză, râdeau, ne umileau. Din capul locului mi-am promis că voi vorbi franceza în așa fel încât să nu-și mai dea seama că sunt româncă. Impecabil, fără greșeli, fără accent, dezinvolt, literar sau jargon, funcție de context. Că voi citi ce citesc ei, voi face ce fac ei, voi asculta ce ascultă ei. Cel mai ușor am învățat limbile străine ascultând și cântând în limbi străine. Trei zile cât ne lua drumul cu mașina înspre Franța, ascultam casetele atent selecționate de mama și învățam cântecele pe de rost, cu pronunție perfectă. În felul acesta, Édith Piaf a ajuns de timpuriu în urechile mele, în repertoriul meu, în mod firesc. Dar înainte de Piaf am cântat Brel, Brassens, Moustaki, Aznavour, Nougaro, Leclerc, Barbara, Joe Dassin, Renaud, Gréco etc. Repertoriul francez mi s-a consolidat foarte lent, treptat, cu tatonări, ezitări, apoi în colaborare cu Alianța Franceză.

Care este povestea din spatele colaborărilor cu dirijorul Cristian Oroșanu și Mariano Castro?

Cristian a trăit ani buni în Franța. E francofon și francofil, un fin cunoscător și iubitor al culturii franceze. În 2014 m-a căutat și mi-a propus să facem împreună un proiect de muzică franceză. În acea perioadă el lucra la un proiect de suflet, „Kamerata Kronstadt”, o orchestră de cameră cu care, o dată pe lună, oferea publicului brașovean concerte inedite. În acea perioadă eu colaboram cu autor-compozitorul olandez Guido van de Meent. Tocmai scosesem un album împreună, începusem să avem tot mai multe concerte împreună și ne doream să aducem publicului brașovean un repertoriu francez cât mai divers. Ne-am întâlnit toți trei în cel mai propice moment. În mai 2015 am făcut concertul „Ma plus belle histoire d’amour c’est vous”, la Sala Patria, cu orchestra de cameră Kamerata Kronstadt, condusă de Cristian Oroșanu, pentru care Guido van de Meent a scris aranjamentele orchestrale. Așa a început. Pe de altă parte, Mariano Castro venise de curând în România și cânta deja cu Analia Selis. M-am dus la un concert de-ale lor cu Kamerata și după concert, am fugit la ei în culise să îi felicit, să le mulțumesc, să îi îmbrățișez! Am fost extrem de entuziasmată să le pot vorbi și spune cât de mult m-au bucurat! Cred că era și Cristi acolo și le-a zis că sunt și eu muzician și că știu ce vorbesc. Apoi, nu după mult timp, Cristian mi-a spus că trebuie să fac un concert Piaf în aranjamentele lui Mariano Castro. A fost ziua în care am crezut în miracole. De două ori. O dată că cinceva precum Cristian credea că eu pot face un astfel de concert și apoi că urma să cânt piesele lui Édith în aranjamentele lui Mariano! Așa a început pentru mine cea mai împlinitoare perioadă profesională. (Tot Cristian a inițiat și ideea de Tănase Simfonic. Inițial, proiectul a fost gândit pentru trei soliste: Analia Selis, Nadia Trohin și eu. După primul concert, Cristian a primit solicitare să reluăm. Analia și Nadia nu puteau veni, aveau alte angajamente, iar Cristi m-a întrebat dacă pot să fac eu tot concertul. A fost un „Da!” fără ezitare! Un alt vis împlinit pentru mine, să cânt Maria Tănase!)

Fits

 Viața de artist vine pentru oricine cu provocări. Pentru tine care au fost acelea?

Provocările au fost (și încă sunt) să îmbin viața de familie cu cea profesională și să mă descurc cu temerile legate de vocea mea. Cum le depășesc? Nu întotdeauna le depășesc. Uneori trăiesc pur și simplu cu ele. Au fost și sunt momente cu temeri legate de voce și nu știu dacă va fi vreodată altfel. Am acceptat că e partenerea mea de scenă și elementul de fragilitate și smerenie din povestea mea. Ca om de scenă e mereu acea teamă/ îndoială că poate nu e de ajuns ce sunt, ce fac, ce vorbesc, ce tac.

Dar care sunt cele mai mari bucurii pentru tine?

Cele mai mari bucurii recente au fost vestea că am șansa să fiu din nou mamă și, de această dată, mamă de băiat, iar cealaltă mare bucurie a fost concertul din iarnă cu Mariano, Cristian și Orchestra Filarmonicii Brașov.

Cum privesc acum părinții tăi această etapă a vieții tale?

Pentru părinții mei e în continuare dificil să fie părinții mei, pentru că provocările nu se termină. S-au speriat un pic când au văzut că mă retrag din viața de scenă, aproape patru ani nu am cântat deloc în public. M-am dedicat total vieții de familie, cu copii mici, cu alt mediu, cu alte idei. Pentru ei a fost așa: „Bun, și acum toată munca ta va fi fost pentru asta? Adică s-a terminat?” Nu mi-au spus-o niciodată așa, direct, dar o simt. Ei și-ar fi dorit, ca orice părinte, ca dacă am muncit atât de mult cât am muncit copil, să am o viață înaripată și ușoară, și lipsită de greutăți. Or, viața mea e departe de a fi înaripată și ușoară, și lipsită de greutăți. Mie mi se pare foarte interesant și benefic pentru mine, ca om, că e așa. Adică să trăiesc într-o bulă de succes, într-o lume suspendată nu mi-ar fi plăcut. Eu am copilărit la țară. Ăia șapte ani în care verile și iernile eram în curtea aia din Apuseni, cu bunicii mei pe malul Arieșului – la casa parohială am crescut, că unchiul meu a fost și este preot celib – pentru mine acolo a fost tot. Nu-mi mai trebuia nimic. Era râul, erau bunicii, care ne iubeau fără să spună nicio vorbă, pur și simplu eram, și era iubire și atât. Nu trebuia să demonstrez nimic, nu trebuia să cer nimic. Pur și simplu mă iubeau pentru simplul fapt că exist. Atât! Era suficient. Eu de acolo plec. La mine ăsta a fost centrul: familie, cu gospodărie și cu biserica și orice bucle am făcut, tot acolo mă întorc. Pentru mine, de fapt, acestea sunt valorile. Bineînțeles, profesia mea este un motor fantastic, care mie îmi demonstrează că sunt competentă, că pot să fac asta. Pot să le arăt fiicelor mele și această latură a mea și foarte mult și de asta am revenit pe scenă. Adică îmi doresc să mă vadă și în acest rol.

Fetele tale ce fel de relație au cu muzica?

Elena, cea mijlocie, e foarte curioasă de absolut tot. Eu am cântat, însărcinată fiind cu Elena, până înainte să nasc și am avut cele mai fantastice concerte, însărcinată fiind cu ea. A fost concertul acela din Piața Sfântul Ioan, la TamTam, am înregistrat CD-ul Tănase Fits Piaf, am cântat de 1 Decembrie în Alba Iulia, în Casa de Cultură – iarăși vis împlinit. După ce s-a născut, am oprit, a fost și pandemia și s-a și potrivit așa. Apoi, când Elena m-a auzit cântând – în înregistrări – Dumnezeule, cum a fost în primii ani! Plângea de îmi doream să nu mai cânt niciodată. Nu mă refer la cântecele de leagăn și cântecele de copii. Dacă mă auzea cântând repertoriul ăsta de scenă, vocea puternică și implicată, începea să plângă. Și mi-a luat mult timp să îmi găsesc vorbele cu care să o ajut să depășească dificultatea emoțională. Foarte mult am lucrat cu Elena la treaba asta. Prima oară când am revenit, în urmă cu un an, în 4 aprilie am cântat la lansarea de carte a lui Paul Prună. A fost un eveniment foarte mic, cumva de familie. Dar eram mult cu gândul la Elena, voiam să o ajut să depășească pragul ăsta. Nu am repetat eu cu mine atât cât am repetat cu Elena. O luam cu mine, îi explicam ce fac, cum mă încălzesc, ce cânt, ce înseamnă cântecele alea, cum intrăm pe scenă, ce facem. Și primele zile plângea atât de dureros, că nu puteam să repet. Doar o strângeam în brațe și o duceam să se liniștească și apoi încercam din nou să cânt. Mi-am dat seama că eu o să mă întorc pe scenă doar când „repar” acest copil. La primul concert a venit cu mine pe scenă și a fost nostimă, că a văzut înregistrări cu mine, ce se întâmplă pe scenă: cânt, apoi salut publicul, mă înclin. Am cântat singură la pian prima piesă. Publicul aplauda și Elena se uita așa, foarte contrariată în jur, și văzând că eu nu mă ridic de la pian să mă înclin, s-a ridicat ea. E un copil fantastic.

Fits

La următorul concert a apucat-o plânsul înainte să încep să cânt, a venit la mine în brațe pe scenă și n-a mai plecat. Era publicul de față și ea stătea agățată de mine și plângea. Și cu publicul am cântat cântecele de copii, am pus-o pe ea să cânte „Bate vântul frunzele” și mai știu eu ce cântecele și nu se dezlipea de mine. Mă gândeam „Ce Dumnezeu fac?” Era la Racoș. Oamenii ăștia au venit din Brașov, au bătut drumul, au urcat munții, au venit aici în țărână și eu le cânt „Bate vântul frunzele”. Este ultima mea apariție pe scenă! Și apoi s-a întâmplat ceva incredibil. Bun, odată am decis că nu renunț la copil. Aș fi putut să-i zic bărbatului să o ia, dar am decis: „Nu!” Ăsta e copilul, asta e etapa mea: acum e mică, după ce o să fie mai mare nu vor mai fi situațiile astea. În mine am acceptat să fac concertul cu ea în poală. Oricum, m-am gândit că 80% din note o să le nimeresc, pentru că oricum, așa am repetat și acasă, deci nu e o problemă, o să mă descurc. Am început prima piesă, am început-o și pe a doua și, la un moment dat, Elena mă înghiontește: „Mama, oprește-te!” Iarăși, am simțit cum mă scurg cu totul. Dar îmi zice: „Te rog, cântă piesa aia”. Ceva foarte specific. Și nu știu cum mi-a picat fisa, în clipa aia am înțeles, de fapt, ce și-ar fi dorit din capul locului. Cu trei zile înainte de concert, mi-a venit ideea: Hai să repet Milord! Asta e o piesă bună, ca un shot de adrenalină, e o piesă foarte bună. Și cu trei zile înainte de concert, ăsta l-am repetat cel mai mult, iar ea tot apărea din cameră: „Ce înseamnă?” Mă punea să-i spun povestea și o auzeam fredonând prin casă! I-a plăcut foarte mult, asta era „piesa aia”, dar nu știa să zică Milord. Și acum mi-a picat fisa că despre asta e vorba și am început să cântăm Milord cu ea în poală, i-a făcut pe oameni să aplaude, cum au văzut că fac în filmulețe, și în timp ce cântam, a zis: „Mama, sunt ok, am plecat!” Și m-am bucurat în momentul ăla că nu am renunțat. Prietenele mele au fost supărate pe mine: „Așa ceva nu se poate! Să vii cu copilul pe scenă! Trebuia s-o lași acasă, a fost mult prea greu”. Dar am zis: „nu știu alte concerte dacă o să le țin minte sau nu. Dar pe ăsta toți îl ținem minte”.

Acum cântă foarte mult, improvizează, ceea ce mă surprinde. Cântă foarte curat, cântă corect. E în filmul cu scena: își ia rochiile, urcă pe masă cu câte un băț, câte o lingură, acum îmi ia și microfonul și cântă așa, din toți rărunchii, în sufragerie.

Deja ești obișnuită să concertezi cu copiii în sală. Dar înainte de a deveni mamă cum era pentru tine, ca artist, să fie copii la concerte. Mă gândesc că sunt și artiști care nu duc foarte ușor un astfel de concert…

La concertul din 2015, primul cu Cristian Oroșanu și cu Kamerata, știu că era plin de copii în sală. Era înainte de pandemie, înainte de toate problemele cu ISU, și erau scaune puse peste tot, era arhiplină sala. A fost foarte fain concertul, dar a fost lung și, la un moment dat, copiii alergau. În sală se auzea șhhhhhh!. Înțeleg și persoanele care cereau liniște, că uneori ai nevoie să te duci la un concert să te reculegi, să stai în gândurile tale, e enervant poate cu un copil care se foiește, aleargă. Dar atunci știu că am oprit și am oprit ca să fac viața mai ușoară celor din sală și zic: „Auziți, după ce noi nu o să mai fim în sala asta, o să fie ei, dați-le pace!” Eu acum am avut norocul ăsta să fiu devreme cu copii mici și cam toate concertele mele importante le-am făcut cu copiii în poală sau desenând lângă mine sau cu: „Mama, mama!” „Mama, dă-mi!”, „Mama, fă!” Copilul nu stă până termină mama propoziția Și dacă tu ai șansa cu un copil mic să repeți un cântec de la cap la coadă, nu știu, înseamnă că acel copil vopsește pereții sau rochia de mireasă. E adevărat că la un moment dat m-am frustrat. După care mi-am adus aminte experiența mea de copil, când teroarea mea cea mai mare era nu cumva cineva în sală să strănute sau să vorbească sau să facă ceva să mă scoată din concentrare și să nu mă mai pot aduna să cânt. Mi-am dat seama că, pentru mine, faptul că repet cu un copil lângă mine e o șansă, că asta mă pregătește pentru absolut orice situație pe scenă, dacă se ia curentul, dacă e cutremur, dacă se rupe un scaun, dacă nu mai merge microfonul, chiar poți fi pregătit pentru orice. Sau nu știu, sună un telefon în sală. Ce faci? Te enervezi, îți strici starea? E cel mai ușor lucru să pleci. Cum ar fi să poți să rămâi și să te descurci cu asta? Eu am lucrat și lucrez cu mine să pot în orice condiții să funcționez și să cânt: și dacă vorbesc oamenii în sală, și dacă aleargă un copil. Dar înțeleg că pentru public e greu.

Fits

Te-ai gândit vreodată să încerci să faci un concert doar pentru copii?

Nu, nu m-am gândit. Știu de ce nu m-am gândit. Simt așa o responsabilitate să lucrez cu copiii. Am renunțat la ideea de a preda din cauza asta. E mult zis predat. Am fost corepetitor la Conservator, la Facultatea de Muzică. Nu a fost despre a preda, a fost muncă practică. Practic, îl acompaniezi pe celălalt și îl mai ajuți în anumite momente, îi mai dai mici indicații. Sunt lucruri pe care le pot învăța și pe care le pot face și la altele am decis să renunț. Am învățat să le accept așa.

Dacă ar fi să o iei de la capăt, totuși, ce ai face altfel?

Nimic. Nici n-aș ști să fac altfel. În fiecare etapă am făcut ce am putut cu bagajul informațional, psihologic și emoțional de atunci, n-aș fi putut să iau altfel deciziile.Și niciodată la 18 ani nu știm ce știm la 38 sau la 11 ani nu știm ce știm la 60, deci e foarte bine așa cum a fost.

Bun, dar cum reușești să păstrezi echilibrul?

Eu zic că nu există echilibru. Echilibrul e cel mai teribil lucru, e ca și când mergi desculț pe o lamă ascuțită de cuțit. Eu nu cred în echilibru. Cum cred că mă descurc eu? Merg ba un pic în stânga, ba un pic în dreapta. Ce am încercat cu anii a fost ca pasul din stânga și pasul din dreapta să fie cât mai aproape de centru. Să nu mă duc prea mult în stânga sau prea mult în dreapta. Cam așa. Și cu „oamenii mei aripi”. Le zic „oameni aripi”, pentru că în funcție de etapa mea și a lor sunt unii sau alții. Unii pare că încep să devină o constantă, alții vin, se întorc, se duc, mai revin. Dar mereu am avut norocul ăsta, la momentele de răspântie să întâlnesc o persoană, chiar dacă am văzut-o prima și ultima oară, să-mi zică lucrul de care am nevoie să mă întorc la muchia mea de drum. Cum a fost, de exemplu, momentul cu Horia Țigănuș din biserică, înainte de concertul de Crăciun. Sau cum a fost o discuție cu părintele meu din Cristian, tot așa, într-un moment în care simțeam că mă destrămam. „Oamenii mei aripi” sunt prietenele mele, e familia mea. Familia mea îmi dă aripi în alte feluri. În familie sunt cele mai grele lecții. Ei ne dau aripi, dându-ne lecții grele, dar importante, că asta ne face să depășim anumite praguri și să putem să zburăm un pic mai sus.

Un „om aripă” e Cristian Oroșanu. El s-a uitat așa la mine și a zis: „Tu poți să faci Edith Piaf”. Ce e diferit la Cristi, e faptul că el, dincolo de profesie, are o latură spirituală pe care și-a dezvoltat-o foarte mult. Nu l-am întrebat niciodată foarte précis: „Dar unde ți-au fost mințile când tu ai spus vorba aia, că tu ai pornit ceva la mine când mi-ai zis că eu pot să fac Piaf”. Și nu numai că mi-a zis. L-a sunat pe Mariano Castro să scrie aranjamente pentru mine. Acum, bineînțeles că Edith Piaf le face să sune extrem de ușor. Când am început de-a dreptul să le învăț – și au fost 18 piese – m-am crucit cât a fost de greu, infernal! Ea le cântă așa, cum cântăm noi „Alunelul, Alunelul, hai la joc!” Dar când te apuci tu să le cânți și să le dai corpolență și să înțelegi povestea personajelor, să ai și o ținută pe scenă care să corespundă… Nu! A fost extrem de provocator proiectul ăla. Prima oară după ce am încercat să le cânt, m-am așezat și am zis: „ok, îmi trebuie o altă tehnică vocală”. Eu cu ce știu până acum n-am nicio șansă. Chiar am căutat stiluri de vocalize care să mă ajute să dau corpolență, consistență, susținere vocii. Am început antrenament fizic, a fost o perioadă de transformare uriașă pentru mine. O vară întreagă am muncit să schimb vocea.

Deci vocea se poate schimba?

Se poate schimba, dar iarăși, trebuie să înțelegi până unde. Eu n-am să pot să cânt niciodată repertoriu de soprană. Aș putea să-l fredonez, eventual, nu să-l cânt. Dar ce perspectivă mi-a deschis Cristian! Apoi mi-a oferit șansa să cânt cu orchestra. Este cel mai împlinitor și plăcut și fericit lucru profesional. Pe mine, baza asta bine pusă m-a făcut să mă simt foarte în siguranță cu orchestra. Eu am cântat cu orchestra ca solistă la pian. Acolo trebuie să știi tot, trebuie să știi partea de pian extrem de bine și trebuie să știi tot ce se întâmplă în orchestră, toate intrările – asta este o preocupare pe care mi-a dezvoltat-o doamna Stela Drăgulin, să fiu conștientă de tot ce se întâmplă în orchestră. Totodată, mama mi-a fost profesoară de istoria muzicii și când ne-a predat instrumentele, am fost foarte interesată de rolul fiecărui instrument. Și apoi mai e ceva. Eu am cântat și foarte mult timp singură, acompaniindu-mă la pian. Nimic nu e mai greu decât asta. E mult mai solicitant pentru mine, ca pregătire, un concert unde mă și acompaniez la pian și cânt, pentru că trebuie să decid absolut tot, fiecare notă la pian, să o coordonez cu fiecare sunet la voce, cu mișcările, cum țin publicul cu mine. Dar am lucrat intens să nu am nevoie atât de mult să privesc claviatura, să pot să păstrez contactul vizual și interacțiunea cu oamenii din public. În fine, pentru mine e mult mai stresant. Dacă am concert numai vocal, eu mă ocup doar de voce, am vocalize, repet piesele, textele, povestea cântecelor, ce am de vorbit. Dar dacă mă și acompaniez, trebuie să lucrez la aranjamente, iar eu nu sunt compozitor cu studii. Lucrez foarte intuitiv când îmi fac aranjamentele. Îmi dau voie să greșesc, îmi dau voie să reiau. Prima oară încerc să uit cum e cântecul inițial și să fiu foarte cinstită cu mine cum e cântecul ăla pentru mine. Nu poți juca teatru pe scenă, eu nu pot. Pot intra în rol, dar dacă rolul rezonează în mine. Dacă nu rezonează, nu fac rolul ăla. Trebuie să fie adevărat.

Revenind, Cristian mi-a oferit acest mare vis: să cânt eliberată de grijile acompaniamentului și am cântat tot timpul cu orchestre minunate. Am început cu Kamerata. Cristian a avut grijă de fiecare membru care e în Kamerata, de fiecare sunet.  Mariano e un alt capitol. Mie mi se pare că peisajul muzical românesc s-a schimbat total de când e el în România. Mai exact, concerte care înainte erau de nișă, au ieșit mult mai în față acum. Mariano a adus foarte multă calitate și frumusețe în muzica ușoară românească. E o conjunctură fericită, s-a întâlnit și cu Analia Selis, cu Cristian, cu Luiza Zan. Dar Mariano este un om frumos și un profesionist fără cusur, de un bun simț muzical. Să știi tu să pui în aranjament anume doar ce trebuie, nimic în plus, nimic în minus! Detaliile fac diferența și Mariano e un magician al detaliilor și un soldat al muzicii bune. Vine, așa, ca un cavaler pe scenă și merge înainte cu frumosul și fără compromisuri și eu am șansa să lucrez cu un astfel de om. Plus că e de o diplomație și de o finețe umană rară. Reușește să se descurce cu toate caracterele acestei țări și să lucreze foarte frumos și foarte bine cu tot felul de oameni, cum nu reușește nimeni altcineva. E total neconflictual, aplanează orice. E un om rar Mariano și sunt enorm de recunoscătoare că lucrăm împreună.

Ce i-ai spune Alexandrei de la 20 de ani, știindu-te pe tine acum?

Eh, nu m-ar crede. N-ar crede nimic. Aș lua-o în brațe, atât ar fi avut nevoie. Să o iau în brațe. E greu la orice vârstă, în diferite feluri.

De multă vreme lumea te știe ca Alexandra Fits. Cum a intrat în scenă acel „s”?

Eu nu o ascund pe Alexandra Fiț. Dar e foarte nostim cum a fost cu Fits. Oriunde mă duc și lumea mă întreabă: cum te cheamă, Alexandra Fiț, e mereu aceeași reacție:. „Cum?” Cred că așa ar trebui să mă cheme: „Alexandra Fiț cum?” Am început să zic: Alexandra F I Ț cu ț românesc de la țară. Cum a fost cu s? La primul concurs din Bulgaria, cu Alianța Franceză, m-au anunțat pe scenă, trebuia să mă duc să îmi iau premiul I, au anunțat ceva, dar nu am reacționat. Nu mă așteptam. S-a spus ceva pe scenă și a fost liniște, apoi a venit o colegă sârboaică: „Mais, c’est toi, mais tu as le premier prix! Vas-y!” Și năucă, așa, m-am dus pe scenă. Apoi l-am întrebat în culise pe prezentator ce a zis și mi-a spus un alt nume. Dar în gală trebuia să cânt din nou, așa că i-am spus: „Dă-mi pliantul!” Și am pus un S lângă Fit. Pe vremea aia, vorbim de 2005, cine avea atenție la diacritice?  Când s-a transmis numele meu atunci era Alexandra FIT, fără diacritic și prezentatătul nu știu cumm a pronunțat: Faith sau ceva. După ce am scris pe pliant, I l-am dat prezentatorului și i-am zis: „Citește acum!” Și el a citit corect și am zis: „Ăsta e numele meu!”

Cu numele ăsta am avut numai peripeții. Dar de aici a venit și Tănase fits Piaf. Inspirația a fost de la Patricia Kass – Kass chante Piaf. Ce bine sună! Totul e o singură silabă. Și când a zis Cristi „facem Piaf”, no, cum să-i zicem? Fits cântă Piaf. Nu sună așa de bine ca în franceză, dar cu s-ul ăla arată cât de cât.

Care este acum reacția celor care ți-au spus altădată că nu ai voce?

Nu știu. Asta e ceva ce n-am reparat. Cu toată fronda mea – ca orice om, ca orice copil, ce-ți dorești? Îți dorești să fii iubit așa cum ești. După aia vine vorba aia, că dacă tu te iubești pe tine suficient de mult, ajunge. Se poate să fie adevărat, eu încă n-am ajuns acolo. Copilul din mine încă își dorește să îi vadă mulțumiți și pe profesori, și pe părinți, deși cred că n-o să fie niciodată. Pentru că nu pot să fiu și profesional tot ce și-ar fi dorit ei, și și personal tot ce cred eu că ar trebui să fiu. Împreună nu știu cine reușeste, eu încă nu reușesc să le îmbin cum trebuie. Acum chiar sunt într-o perioadă în care simt că familia mea are nevoie de mine, dar la mine e și asta cu TS (FITS – n.r.) care zornăie acolo, că mai vrea ea un pic să zboare pe scenă și trebuie să le țin așa în echilibru cumva, dar ți-am zis că echilibrul eu nu cred că există, așa că sunt un pic mai la stânga, un pic mai la dreapta, cum pot. Și nu mă feresc nici pe scenă, mie mi se pare că o duc și pe cea cu Ț, și pe cea cu TS pe scenă. Adică mă împiedic și acum pe scenă, la un moment dat mă dor picioarele și îmi scot pantofii, mă încâlcesc în cablul de la microfon… Slavă Domnului că avem microfoane wireless!

Să tragem cortina: cum este după concert?

E contrastul ăsta între cei care te aplaudă și acasă. În modul: „dar schimbi odată rochia să mergem, că ne e foame”. „Hai să culcăm copiii, te-au lăudat destul. Hai acasă!” Adică pleci din viață, te urci puțin pe cupola cerului și te întorci în viață. Dar ce fain că te poți uita pe acoperiș un pic. Îmi place!

Citește mai multe articole din MUZICĂ.

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută